1.1.SPOVEDANIE PUBLICĂ

Primul pașaport l-am obținut la vârsta de 38 de ani. Ce mândru am fost atunci! Mă consideram egalul cetățenilor europeni francezi, germani, englezi. Mândria mi-a trecut însă repede când am constatat că nu pot călători cu acel pașaport decât în Yugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Turcia. Pentru țările din Occident îmi trebuiau vize…Și nu aveam rude sau prieteni apropiați care să îmi trimită „invitații” din țările lor. Europa se temea de un exod migrator al oamenilor din est către vest și cele mai importante țări și-au închis porțile… profilactic, de frică unor complicații ulterioare.

Încet, încet lucrurile s-au rezolvat. S-au semnat contracte bilaterale, s-au anulat diverse restricții de călătorie și începând din 2007, cetățenii români puteau să circule nestingheriți. Nu mai existau opreliști imense, nu se mai puteau pune bariere de netrecut, tratamentul profilactic reușise…

––––––––––––––––––––––––––––-

Așadar, după ce lucrurile s-au rezolvat cu vizele, eu ca și mulți români de vârsta mea, am început să umblu. Împreună cu familia firește, o soție și două fete. Am fost în câteva țari europene, am văzut câteva capitale, m-am bronzat de câteva ori la soarele unor litorale straine din apropiere.

În 2012, când am împlinit 59 de ani mi-am făcut inventarul tuturor vacanțelor petrecute cu familia mea până la  acea dată. Am început să caut atunci altceva. Navigam  pe net, pe diverse  site-uri de turism și rețineam diferite optiuni: Egipt, Israel,  Bali…

Dar parcă nu mă satisfăceau. Nu îmi ofereau garanția că mă voi bucură îndeajuns de asemenea vacanțe îndepărtate.  Când eram tânăr îmi plăceau țărmurile de mare.  Plajă, soare,  baie, dansul la o discotecă  de seară erau suficiente pentru  mine și soția  mea. Când  am  ajuns la 40 de ani, am adăugat  pe această lista și  obiectivele turistice din zona de litoral  vizitată. Și am început să vizitez vestigii  antice, biserici  înălțate acum 1000 de ani, mormintele diferitelor sfinți sau întemeietori de țări sau orașe din Grecia,  Bulgaria, Macedonia. Dar, de la an la an, începeam să cred  că  aceste  vacanțe nu sunt   cu mult mai bune decât cele din tinerețe.  Și continuam să caut altceva, altceva cu totul diferit de ce văzusem până atunci. Nu știam prea bine ce și nu  găseam  o  soluție salvatoare.

Într-o zi din februarie 2012, soția mea Gela, vine acasă de la birou și îmi spune:

„ Astăzi o colegă m-a întrebat la ce restaurant o invităm când vom sărbători nunta de perle?”

„ Ce nuntă?” am întrebat siderat.

„Nunta de perle, îmi răspunde calm. Se sărbătorește la 30 de ani de la căsătorie. Noi ne-am căsătorit în 1982, ele știu și acum nu mai am scăpare. Trebuie să îmi invit colegele de muncă la un restaurant din centrul Timisoarei.”

Am rămas mut. Consternația de la început se transformase pe loc într-o drama personală. Și soția mea continuă să răsucească cuțitul în rana abia deschisă din sufletul meu:

„ Și asta nu e tot, a spus ea. Lilo și Livia au căutat pe net și au spus că tu, în calitate de soț iubitor, trebuie să-mi oferi,  la aceasta sărbătoare un colier de perle. Cică așa este obiceiul!”

„ Ale dracului femei si obiceiuri” mi-am șoptit în barbă. „Acestea nu se gîndesc decît la nunți, petreceri și bijuterii…” 

Am facut câteva calcule în gând: „8 femei la un restaurant în centru însemna 200 de euro. În plus, trebuia să fac cadou și un colier. Cât dracu face un colier de perle?”  Dilema mea financiară era dublata și de dilema personală a nevestei mele:

  „Mi-au reproșat că nu le-am invitat la nunta mea de argint .”

Am prins glas:

 „Știi bine că în 2007 ni s-au căsătorit fetele… De unde dracu atâția bani pentru tot felul de nunți?”

Adevărul era că în perioada 2007-2008, fetele noastre se căsătoriseră cu aleșii lor. Mai întîi una, apoi și cealaltă, amândouă în doi ani succesivi, iar noi,părinții lor, am fost vlaguiți financiar vreo trei ani după cele două căsătorii. Pe deasupra, în tumultul organizării lor, nu ne-am gândit nicio clipă la aniversarea noastră de argint. Iar, acum, la aproape 5 ani de la acele evenimente sotia mea primea reproșuri…

În finalul discuției, Gela mi-a comunicat rece:

 „ Colegele mele mi-au dat termen 30 de zile ca să le dau un răspuns concret. Fă bine și caută o soluție.  Eu am promis că le invit. Nu vreau să mă fac de râs la birou...”

Era clar. Soarta îmi mai jucase o festă. Colegele soției îmi interziseseră concediul visat în anul acela. Îmi tăiasera aripile înainte de a-mi lua zborul spre țările calde. Visul meu de concediu nemaipomenit se spulberase înainte de a se naște. Nici măcar nu știam în ce direcție urma să merg. Dar poate era mai bine așa…

Toată noaptea nu am dormit datorită acestei conversații.  Am băut două cafele, am fumat un pachet de țigări și am căutat soluții pe internet. Spre dimineață însă, când îmi lăcrimau ochii de oboseală, mi-a căzut fisa. Mă luminase  îngerul meu păzitor ori poate chiar Dumnezeu, poate chiar Universul însusi, oricum simțisem o forța supranaturală, cosmică.  Nu știu nici acum prea bine cine mi-a limpezit  mintea în acea noapte.

La cafea, după micul dejun, i-am spus soției:

”Gela dragă, dacă te mai întreabă colegele tale de birou unde le inviți la nunta ta de perle, le spui franc: în dată de 5 octombrie 2012, ora 12.00 sunteți invitatele mele la restaurantul Bamborol!”

„ Unde dracu e ăsta? N-am auzit până acum de el.”  m-a chestionat Gela nedumerită.

„ La Barcelona, în Spania.”

A făcut ochii mari și a rostit abia auzit:

„Îți bați joc de mine?”

„Nu, vorbesc foarte serios”, i-am răspus râzând.

„ Este clar, ai înebunit de tot! Râzi ca un prost!”

A plecat la servici trântindu-mi ușa în nas. Eu eram deja pensionar, așa că am rămas acasă să mă gândesc la ce am de făcut. Forța cosmică, supranaturală mă luminase, dar eu trebuia să acționez acum urgent pentru a menține acea lumina vie. 

1.2. O SOLUȚIE MIRACULOASĂ

Pentru a sărbători așa-zisă nuntă de perlă la data și ora fixată pentru restaurantul Bamborol din Barcelona, trebuia ca, în primul rând, eu și soția mea… să ajungem acolo. Ori cum puteam să ajungem acolo? Am chestionat internetul și am ajuns la concluzia că existau doar două posibilități: cu un avion de linie sau cu o croazieră cu oprire în Barcelona. Dar cum naiba găsesc eu un vapor care să oprească la Barcelona în data de 5 octombrie? Ce tâmpenie am făcut că m-a luat gura pe dinainte! Ce prost am fost fiindcă am dorit să par deștept! M-am angajat într-o acțiune despre care nu știam nimic. Habar nu aveam ce înseamnă o croazieră. Habar nu aveam dacă vasele de croazieră opresc sau nu la Barcelona.

Am început să studiez. Pe net ca tot românul. Culmea era că studiam în secret. Soția mea nu trebuia să afle ce făceam. Țineam la imaginea mea de om informat în toate domeniile. Și voiam să ramân „cel mai cel” din familie… Adică cel mai deștept, cel mai bine informat, cel care are întotdeauna soluția pentru oricare problemă necunoscută. Într-o noapte m-a surprins în timpul investigațiilor mele marine. Când am văzut-o intrând pe ușă, am închis repede paginile deschise pe calculator, astfel incât ea să nu poată vedea ce exista pe ecran cu două secunde mai înainte. Înțelesese însa ce am făcut și m-a întrebat rece:

„ Te uiți pe site-uri porno?”

„ Nu, dragă mea, am răspuns candid, la vârsta mea nu mă mai interesează sexul.”

„ Ba da, acum te interesează cel mai tare.”

„ De unde știi?”

„ Am discutat noi la birou.”

„Nu aveți ce face la biroul acela? Discutați despre sex

la bărbați de 60 de ani ?”

„ Discutăm în pauză de masă. Nu fentăm instituția…”

Conversația s-a încheiat nelămurit. Ea a rămas cu opinia ei, eu am rămas cu secretul meu. Dar oare de ce eram atât de secretos? Meditam deseori asupra acestui aspect și concluzia era invariabil aceeași: nu aveam curajul să încep un lucru pe care nu îl mai făcusem până atunci. Și teama de necunoscut mă inhiba…

Cu toate acestea, în nopțile petrecute pe net am învățat câte ceva. Aveam acum informații mai bune despre vasele și liniile de croazieră, despre itinerariile de călătorii, despre porturile de andocare și, în general, despre viața pe mare. Descoperisem însă că toate informațiile pe care le obținusem erau informații tehnice, corecte, stricte și reci. Și toate site-urile aveau aproape același conținut. Probabil erau făcute cu „copy-paste” fără nicio contribuție  personală. Nu găsisem nicio mărturie concretă a unui călător cu nume și pronume, nicio recenzie care să mă convingă, nicio opinie emoțională. Lipsea omul de peste tot. Iar eu tocmai asta căutăm: omul, călătorul, voiajorul cu emoțiile lui, temerile lui, satisfacțiile lui…

Dar unde puteam să găsesc omul care a fost pe croazieră? Unde puteam să descoper călătorul care a fost pe mare, să vad ce a simțit, cum a trăit, ce sentimente l-au încercat? Am gândit atunci că acești oameni ar trebui să existe  la firmele turistice care vând croaziere. Erau o mulțime de asemenea societați în centrul orașului Timișoara. Am văzut multe afișe colorate în vitrinele lor cu poze care prezentau peisaje magnifice și vase de croazieră splendide. În consecință, în timpul liber, dar tot în secret față de soția mea, am început să cutreier centrul orașului în vizită la aceste firme.

Eram primit întotdeauna de niște domnișoare cu picioare lungi, foarte atrăgătoare de altfel, dar când auzeau întrebările mele particulare li se ștergea subit zâmbetul de pe buze. Începeau să caute cu înfrigurare pe net, îmi spuneau că specialista firmei în croaziere tocmai a plecat din sediu, nu știau că Roma nu este port la mare, habar nu aveau dacă este permis fumatul pe vapor și ce fel tensiune alternativă se găsește la priza de pe vas. Culmea era că toate agențiile la care m-am dus… vindeau croaziere. Cel puțin așa scria pe afișul pus în geam. Oricum, după primele 30 de secunde de discuție îmi dădeam seama că acele domnișoare erau mai habarniste decât mine și ca să le curm stânjeneala, le lăsam o adresa de mail invitându-le să-mi trimită ulterior oferte. Ca să mă răzbun pentru timpul pierdut la discuțiile cu dânsele, le puneam totuși să se documenteze în domeniul croazierelor, sperând că așa vor ieși din ignoranța lor … Acum, după o lună de studiu nocturn intens eram mai cunoscător decât angajații care afișau de ani de zile croaziere pe oceane și mări.

Totuși, după 5-6 încercări nereușite, am ajuns la o agenție cu o domnișoară care știa cu ce se mănâncă o… croazieră. O tânără numită Roxana, mi-a prezentat un card albastru de croazieră și acest mic gest m-a convins. În 2012, era prima persoană întâlnită în municipiul Timișoara care fusese cu adevărat într-o croazieră.

Bucuria cea mare era că găsisem totuși o timișoreancă care fusese într-o asemenea călătorie. Și care se întorsese vie și nevătămată în orașul din care a plecat. Pentru mine, în acel moment, Roxana era o cuceritoare a mărilor, un fel de Cristofor Columb, de gen feminin, care îmi deschidea primul meu drum pe apă și îmi rezolva astfel întîlnirea stabilită la Barcelona.

Din păcate, era una singură din mulțimea de angajați de firme cu care discutasem pînă atunci. Procentual, cred că la acea vreme, raportul dintre cei care au fost și cei care nu au fost într-o croazieră era extrem de mic, de ordinul miimilor dintr-o unitate.

„De ce oare timișorenii, oameni care sunt destul de informați in general, nu știau nimic despre croaziere? Care erau considerentele pentru care urmașii lui Traian și Decebal nu doreau să plece într-un voiaj pe mare ?”

Acestea erau câteva întrebări la care trebuia să răspund și îmi închipuiam că voi găsi răspunsurile respective navigind…

După ce am discutat o ora cu Roxana, am decis să merg pe mâna ei. În mai puțin de 20 de minute a găsit o soluție miraculoasă. Concret, a găsit un vas care ancora la Barcelona la dată stabilită. A doua zi, m-am dus la firma ei și am plătit un avans de 500 de euro. Bineînțeles că am făcut această operațiune în secret, fără știrea soției mele. Voiam să îi fac o surpriză. Și am reușit s-o fac. Dar cu pierderi enorme. Sa vedeți cum a fost!

1.3. UN VULCAN MOCNIT

După ce plătisem la firma turistică avansul pentru croazieră, am hotărît să-i spun soției tot adevărul. Într-o după amiază de sîmbătă, ne-am dus împreună la Mall-ul din Timișoara, ne-am așezat pe o terasă, am comandat o înghețată și după ce a sosit comanda am întrebat:

„ Gela dragă, ai spus colegelor tale unde le inviți la nunta noastră de perlă?”

„ Nu, nu le-am spus, mi-a răspuns ea calm. Cum să le spun prostiile care îți trec ție prin cap? Vrei să mă fac de râs cu cel mai tâmpit soț din grupul nostru?”

„Ar fi trebuit să le spui, fiindcă eu și cu tine vom fi atunci acolo!”

„ La Barcelona? Cine a hotărât? Eu nu știu nimic despre asta.”

„Nu știi fiindcă nu ți-am spus. Voiam să-ți fac un cadou cu ocazia acestei sărbători.”

„Nu mai spune! Mi-ai făcut un cadou pe care eu nu îl vreau. Nu merg la Barcelona când vrei tu!”

„ Mergem împreună într-o croazieră.”

„ Nu merg în nicio croazieră!”

„Acum va trebui să pleci. Am plătit și un avans.”

Ping-pongul nostru de replici aruncate peste masă s-a oprit brusc. Gela a întins mîna și a luat o țigară din pachetul meu. A aprins-o cu gesturi nervoase. Soția mea fuma uneori o țigară atunci când clocotea. Și acum clocotea în interior. Părea un vulcan care urma să erupă. Și după ce trăsese în piept două fumuri lungi a explodat. Lava care îi ieșea pe gură era de un roșu intens si vorbele ei erau și mai aprinse.

„ Iar ai făcut-o de capul tău. Te-ai întrebat vreo clipă dacă eu vreau să merg sau nu?.Ți-ai pus întrebarea dacă îmi va plăcea sau nu într-o croazieră? Ce voi face dacă nu mă simt bine pe mare? Ce voi face dacă vine o furtună? Nici nu știu dacă am rău de mare. Și apoi nici nu știu să înot. Dacă mă îmbolnăvesc? Dacă te îmbolnăvești tu ce facem? Auzi, bărbate, niciuna din colegele mele de birou nu a fost până acum într-o croazieră…”

„Vei fi tu prima!” am întrerupt-o eu. „Vei fi tu cea care le vei deschide drumurile!”

Se lasă tăcerea. Prima erupție a vulcanului se terminase. Așa era Gela. Se aprindea repede, dar se stingea la fel de repede. Eu îi spuneam de fiecare dată ca este un motor cu auto-aprindere. Se aprindea singură, se stingea singură. Mai trase câteva fumuri și apoi rosti:

„Vasăzică asta ai clocit tu atâtea săptămâni?”

„Da, am recunoscut eu. Am căutat croaziere. Și în urbe și pe net. Nu mă uităm la filme porno.”

„Mai bine te-ai fi uitat, eram mai mulțumită. Acum sunt foarte supărată pe tine că nu m-ai întrebat. Te voi pârâ la fete!”

„ Cum adică  să mă pârăști? Suntem de grădiniță?”

„Eu nu sunt de grădiniță , dar tu acolo ar trebui sa fii! Fiindca ai dat în mintea copiilor! Om bătrân la  60 de ani…”

Într-un fel, îi dădeam dreptate soției mele. Eram încă un copil. Visam la 60 de ani ca și în tinerețe. Iar cel mai frumos vis al copilăriei mele a fost să călătoresc peste țări și mări. Poate de vină a fost romanul lui Radu Teodoru  „Toate pânzele sus” ori poate călătoriile prin aer, pe uscat și pe mări din operele  lui Jules Verne. În mintea mea de copil, visam să merg în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei, să explorez petele albe ale întregii lumi. Ba chiar mai mult! Îmi amintesc că în clasa a VIII-a m-am îndrăgostit de colega mea de banca și, fiindcă doream să îi demonstrez iubirea mea, voiam să mă îmbarc pe o corabie care ajunge în Țara de Foc. Citisem undeva, nu mai știu unde, că acolo trandafirii sunt de aur. Și eu voiam să ajung la capătul Pământului pentru a-i dărui o asemenea floare. Cum o chema oare pe colega mea de bancă ? Nu mai țin minte. Îmi vine să râd cînd rememorez acel gând nebunesc din copilărie…

Acum, la vârstă mea de 60 de ani, trebuia să fiu mai rațional, dorințele mele trebuiau să fie mai bine concepute, mai temeinic structurate. Și nu mai puteau fi individuale… Nu mai eram singur ca în copilărie și adolescență. Acum eram căsătorit. Aveam și copii. Mari e adevărat, dar erau încă copii. Trebuia să țin seama și de opiniile lor. Oricum Gela îi consulta întotdeauna când avea de luat o hotărîre importantă. Și acum, culmea, în culisele acestei scene familiale, mai apareau și colegele soției mele care revendicau locuri privilegiate la  petrecere…

„M-am prins, spuse Gela după cinci minute de gândire. Ai inventat chestia asta cu croaziera ca să nu le inviți pe colegele mele la chef!”

„Ele s-au autoinvitat. m-am scuzat eu. Nu te-au pistonat de la începutul anului cu această idee? Noi le invităm, dar în calitate de gazdă, noi doi stabilim locul și data întâlnirii. Să vedem dacă va accepta vreuna…”

A început să râdă. Bine că râde. În urmă cu 10 minute era un vulcan, acum îi trecuse supărarea și începuse să se distreze. A zis:

„ Ce te faci, domnule Goldiș, dacă se vorbesc între ele și acceptă toate invitația ta la Barcelona?”

„Uite cum facem,” zic eu într-o clipă de inspirație cosmică, supranaturală. „Le chemi la noi acasă duminică viitoare, eu le povestesc despre croazieră și după aceea le lansăm invitația…Vom vedea atunci, dacă vor să vină sau nu…”

„Da, îmi convine, voi vedea și eu ce părere au colegele mele despre ideile tale năstrușnice…” spuse Gela.

În secundă aceea mi-am dat seama că mi-am săpat singur groapă. Dacă veneau cele 8 colege de servici ale soției mele să îmi judece ideile, se va alege precis praful de ele. Niciun bărbat nu iese bine dacă acțiunile sale vor fi judecate de o adunare eterogenă de femei. 

1.4. CONCLAVUL FEMEILOR IN VÂRSTĂ

Ziua judecății mele a fost planificată în a treia duminică din august. La ora 17 fix a sunat soneria de la ușa. Gela a deschis precipitată. Ele au intrat, au adus și flori, mi-au sărutat soția, au început să schimbe politețuri între ele. Eu le priveam din sufragerie prin ușile întredeschise. Descoperisem că erau numai 4, un lucru bun m-am gândit eu, fiindcă nu trebuia să înfrunt 8, trebuia să înfrunt numai 4. A două observație care mi-a dat speranțe era faptul că așa, privite de la distanță, nu păreau atît de fioroase. Dar în privința această eram cicumspect. Nu poți să știi niciodată ce năravuri ascunse au pisicile de rasă. În sfârșit, ajunseseră și în sufragerie, eu le-am sărutat mâinile și m-am prezentat colocvial. Pe trei dintre ele le cunoșteam, pe a patra nu. Aflasem că o cheamă Elena și era șefă de birou. Bineînțeles că Gela i-a oferit locul cel mai bun, cel din capul mesei, un scaun din care putea să supravegheze întreaga adunare. Celalalte Livia, Liliana și Luminița se așezaseră în stînga și în dreapta ei și începuseră să vorbească despre vreme, perdele și zugrăveală. Masa era plină de prăjituri și de sucuri, Gela adusese și cafelele, toată lumea părea mulțumită, doar eu eram nefericit știind că, în scurt timp, voi fi „ghilotinat”.

După ce s-a mai vorbit un timp despre ce se mai întâmplă pe la servici și ce spectacole mai sunt prin oraș, a început judecata mea. Startul l-a dat Elena, șefa de birou, care a început prin a justifică absența celorlalte 4 angajate din subordinea ei: două în concediu, una plecată la o nuntă în alt oraș, a patra în pat, bolnavă. Apoi a continuat:

„ Domnule Goldiș, am înțeles că ne-ați chemat aici pentru a ne prezenta o problemă familială. Care este problema care vă framântă?”

„Stimate doamne, am început eu protocolar, după cum bine șțiți, anul acesta soția mea împreună cu mine sărbătorim 30 de ani de căsătorie. Având în vedere acest eveniment, eu am dorit să îi fac o surpriză și am achiziționat în secret o croazieră pe Marea Mediterana.”

„Foarte frumos, zice Elena, dar ce legătură are chestia aceasta cu noi?”

„ Are, fiindcă vasul cu care mergem ajunge pe 5 octombrie la Barcelona, în Spania, exact în ziua aniversării noastre. Și, în consecinta, nu vom fi în Timișoara la acea dată pentru a vă invita la un restaurant local.  Va cerem scuze pentru acest mic inconvenient apărut într-un mod cu totul neașteptat…”

Îmi pregătisem discursul dinainte așa că l-am putut rosti fără întreruperi, fără emoții în glas, pe un ton rece și distant. Incercam astfel  ca printr-o atitudine demna si reținută, un fel de indiferență simulată să le distrug motivația lor colectivă de a mă certa.

În încăpere se lăsase o liniște adâncă. Părea că nimeni nu respiră. Dar liniștea nu dură prea mult fiindcă Liliana sparse tăcerea: 

„Așadar zaiafetul nostru se amână!”

„ N-ai înțeles nimic Liliana, cuvântă Luminița. Zaiafetul nostru se anulează!”

„ De ce? Mergem și noi la Barcelona!” glumi Livia.

„Te-ai gîndit mult, cînd ai rostit o asemenea trăznaie, o contra Liliana. Nu îmi permit să dau 300 de euro pe un bilet de avion”.

„ Nu, Liliana. Mergem și noi în croazieră. Asta am vrut să spun. Dane, cât face și pe unde merge croaziera voastră?” întrebă Livia.

„Vreo 1000 de euro de persoană cu tot cu avion și ajungem sa vizităm Roma, Genova, Marsilia, Barcelona, Tunisia, Malta, Sicilia..” am vorbit eu fericit că există cineva interesat de o asemenea idee.

„Prea mult, aprecie Liliana, două salarii de-ale mele.”

„Și ce n-ai bani aceștia? sări Livia. Mai renuntă și tu la coafatul tău săptămînal.”

„ O să mă fac că nu te-am auzit,”îi răspunse Liliana.

„Lilo, are bani,”se bagă în vorba și Luminița. Își chivernisește cu grijă fiecare leu.”   

„Ca să îl dea la hair stilist!”  îi răspunse Livia.

„Ce știți voi, banațencelor! Vin vremuri grele. Atâta vreme cât  rămâne Băsescu la putere,  vom mânca cu toții  doar  slănină cu ceapă,”comenta Liliana. 

„Te-ai găsit tu, gugulanco, să te iei de matelotul nostru. Am auzit că acum 20 ani când ai venit în Timișoara de la Teregova ți-ai lăsat la gară  sandalele de gumă.”

„Da, așa a fost, a încuviințat Liliana, am luat atunci opinciile tale facute la Igriș.”

Replicile se înmulțiseră. De fapt, nici nu știam prea bine cine întreabă și cine răspunde. Se purta un duel în trei peste masă. Liliana, Luminița și Livia erau cele trei mușchetărese.

„ De fapt, tu n-ai cu cine să mergi într-o drumeție!”

„Da, parcă tu ai?”

„Trebuie să găsesc unul de seama mea să mă mărit”

„Auleu, soro, vrei să te procopsești?” 

„Ar trebui să mergeți amîndouă într-o excursie sprâncenata.”

„Cum e aia?”

„O călătorie cu unul care are sprâncene și mustață!”

„Să mă ferească Dumnezeu de unul cu mustață.”

„Dumnezeu te ferește până te nimerește… Vei avea parte de o mustață!”

„Și ce rău în asta?”

„Te gâdilă un pic mai sus de genunchi.”

„Cât de sus?”

„Ajunge unde trebuie…”

„Destul!” tună Elena și dădu cu pumnul în masă. „Destul, fetelor! Il stricați pe domnul Goldiș cu discuțiile voastre cu subînțeles. Oamenii aceștia ne-au invitat la ei să ne spună problemele lor și voi vă sfădiți pe tema mustăților. Să vă fie rușine! Și acum vă iau la rost pe rând. Teregova,  te întreb ce ai face dacă  o aventură nesperată, ți-ar intra acum pe ușă?”

Liliana se gândi o clipă și răspunse hotărît:

 „Dacă o aventură mi-ar intra acum pe ușă…aș pofti-o imediat afară. Ce îmi trebuie mie aventură la vârstă mea? Am de cules o livadă de meri și una de pruni. Trebuie sa fac țuică, vreau să cumpăr și un cazan pentru distilat. Aceasta-i aventura vieții mele…”

„ Ințeleg Liliana, problema ta principala este cum gospodarești borhotul…” spuse Elena și trecu mai departe:  „Luminița, tu de hram ai? Nici ție nu iți place aventura?”

Luminița, răspunse liniștită: „Șefa, eu am un înger păzitor și îngerul meu păzitor mi-a spus că e periculos să călătorești cu atâția oameni străini  la un loc. Nici nu știi sub ce soare s-au născut !”

„Toți pământenii s-au născut sub același soare!”  susținu Elena. „Chiar dacă sunt albi, galbeni sau negri. Mă surprinde modul acesta de gândire. Ești oarecum… rasistă. Sunt multi negri la Igriș?

„Nu este niciunul, șefa!”

„Fii vigilentă, Luminița! Vor năvăli în curând. Se va umple satul cu negri. Si toți vor cânta in corul bisericii…”

„ Faci mișto de mine, șefa?” îngăimă Luminița.

  Elena nu i-a raspuns. Fiindca in colimator intrase Livia:

„Dar, tu Livia, dacă o aventura atât de spectaculoasa ți-ar intra acum în casă, ce ai face?”

„ Șefa, eu, pur și simplu nu am bani, mormăi Livia.

„Nimeni nu are bani suficienți in zilele noastre. Nici măcar milionarii…” comentă Elena.

Dar Livia, odată pornită nu se putea opri: „Dar totul pare atât de complicat. Avioane, trenuri, autobuze, vase, atâtea porturi și aeroporturi, o grămadă de cheltuieli, pentru care trebuie bani, bani si iară bani. Eu am fost de vreo două ori în Occident si m-am lămurit. Este o adevărată junglă.”

„Este buna comparația cu jungla.” spuse Elena. „Dar sunt și locuri în lumea aceasta în care întâlnești oameni, nu fiare.”

„Ba, să mă ierți șefa, tot Vest-ul este plin de fiare care vor în permanență să te jumulească.”  nu se lasă convinsă Livia.

„ Aha, acum înțeleg cu cine stau la masă,” concluzionă Elena. „Gela, tu din ce zodie ești?”

„ Sunt din zodia peșți,”  îngăima Gela, cu glas pierit, știind că a venit momentul când i se va taia și ei capul.

„ Și cum explici faptul că un nativ din peșți îi este frică de apă?”

„ Nu îmi este frică, negă Gela, dar mă tem că nu mă voi simți confortabil. Nu știu nimic despre croaziere. Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în croazieră până acum. Uite, din biroul nostru nu a fost nimeni, nici din banca noastră nu cred că a fost cineva. Este dificil să faci un lucru pe care nu l-ai făcut niciodată. Eu ezit să îl fac. Da, aveți dreptate, mi-e puțin frică…”

Elena sorbi gânditoare o înghițitură de cafea, se ridică apoi în picioare, adopta o poziție statuara  de pretor marțial și începu să vorbească:

„Singura frică de care trebuie să îți fie teamă este frica de propria ta persoană. Renunță, dragă Gela, la aerul acesta de porumbiță înjunghiată. Soțul tău îți oferă astazi cel mai frumos cadou din lume. Nu, nu e vorba aici numai de croazieră. Croaziera este doar un cadru, un decor vremelnic. Aici este vorba de iubire si de indeplinirea dorintelor intime. Domnul Dan îți spune astăzi că te iubește după 30 ani de căsătorie. Și vrea să te ducă  să vezi minunile lumii. Oh, câte femei nu ar dori să primească un asemenea cadou. Datoria ta este sa te duci si sa participi cu tot sufletul la primirea acestui cadou unic. Iar tu stai în cumpăna…Să mergi sau să nu mergi… Acum 30 de ani când te-ai căsătorit ai jurat în fața preotului, în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi că vei fi alături de bărbatul tău și la bine și la rău, până cînd moartea vă va despărți.  Și acum ți-e frică de o călătorie, te temi de o nouă provocare. Întreagă noastră viață este plină de provocări, dar provocarea ta de astăzi este cea mai frumoasă dintre ele. Du-te în croazieră cu soțul tău și împărtășește zile fericite pe mările lumii! Fii prințesa noastră! Fii cea mai tare din birou! Iar noi, celelalte, te vom însoți cu gândul oriunde vei fi.”

Elena își lua apoi geanta și fără să spună vreun cuvînt ieși din apartament. Doamnele prezente rămăseseră pironite pe scaune privind în gol. Singurul care era în stare să se miște eram eu. M-am ridicat și am alergat după ea. Voiam să îi mulțumesc. Am prins-o din urmă cînd își deschidea portiera de la mașină cu mișcări nesigure. Am rostit grăbit în spatele ei: „ Doamna Elena, vreau să vă mulțumesc pentru încurajare!”

Nu mi-a răspuns imediat. A pornit motorul, a băgat în viteza și a spus întorcîndu-și fața spre mine: „ Călătorie fericită!”. Mașina a pornit. Dar, în ultima clipă, am apucat să văd chipul Elenei. Avea lacrimi în ochi.

1.5. ROATA ȚIGĂNEASCĂ

N-am discutat nimic cu Gela în acea seară. Eu voiam să îmi cristalizez concluziile întâlnirii și probabil că și ea dorea același lucru. Așa că am servit cina într-o tăcere adâncă și am urmărit  împreună un film pe Pro Tv. Parea o seară de dumi-nică obișnuită precum au fost sute, poate mii de seri din viață noastră. Gela a plecat in dormitor să se culce, eu am mai rămas la calculator. Nu am ajuns să ma așez pe fotoliu, când am auzit vocea soției mele.

Crezusem că m-a strigat și am păsit spre dormitor, dar m-am oprit înainte sa intru. Prin ușa întredeschisă am văzut-o pe Gela, îngenuncheată în colțul dinspre răsărit al încaperii, cu mâinile împreunate la piept rostind:

Inger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,Totdeauna fii cu mine /Și mă-nvață să fac bine!Eu sunt mic-tu fă-mă mare;/Eu sunt slab-tu fă-mă tare;In tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește!

N-am intrat. Soția mea vorbea cu cerul și nu cu mine. Avea dreptul la intimitatea ei. Nu se cuvenea să stric eu atmosfera. M-am întors din drum și m-am așezat la calculator.

În după amiază următoare însă, asadar în a treia zi de luni din august 2012, soția mea a venit acasă ceva mai târziu de la servici. Mă enervase puțin intârzierea ei, fiindcă abia așteptam să aflu reacțiile colegelor după  vizita  furtunoasă de dumi-nică. În sfârșit, pe la 7 seara  a intrat pe ușa. M-a pupat în fugă, a mers în dressing să se schimbe, a făcut o oprire scurtă și la baie, iar  apoi a venit în bucătărie.

„ Ai mâncat?” m-a întreabat uitîndu-se prin oale.

„ Nu. Te-am așteptat,” am răspuns.

„ Eu am mâncat. Am fost invitată de colege la o pizzerie.”

„ Cum așa?” am spus nedumerit.

„Uite așa! Mi-au făcut o surpriză…”

Am început să râd. Nu îmi venea să cred că după seară belicoasă de ieri, femeile fumează pipa păcii la o pizzerie de cartier. Oare ce s-a întâmplat? Ce au visat noaptea trecută cele 4 mușchetărese?

„Privește aici!”

Gela a scos din poșetă 4 bancnote de 100 de euro și le-a pus pe masă. Zâmbea. Eu eram contrariat. Nu înțelegeam ce se petrece.

„ De unde sunt banii aceștia? I-ai împrumutat?”

„ Nu tocmai,” îmi răspunse ea. „Fetele au făcut o roată țigănească și au hotărît ca eu să iau prima banii. Du-te și plătește croaziera. Merg cu tine!”

Prin minte îmi alergau gânduri nebunești. Știam ce este o roată țigănească. Participasem la câteva în viață mea înainte de 89. Ne adunam la serviciu un grup de patru cinci colegi și stabileam împreună să cotizăm la un fond comun cu o mie de lei. Banii se adunau într-un fond și erau oferiți unui membru al grupului prin tragere la sorți. Cel mai norocos la tragerea la sorți încasa fondul de premiere în prima luna, cel mai ghinionist în ultima. Dar în fiecare luna cineva încasa. Îmi amintesc că prin procedura această mi-am luat o dată mobilă și altă dată un televizor color. Iar acum fetele de 50 de ani, salariatele unei bănci, reveniseră la un obicei vechi de acum 40 de ani.

Am început să o descos pe Gela. Mi-a explicat că nu fusese nicio tragere la sorți. Pur și simplu, colegele ei au hotărît să încaseze ea prima suma adunată. Un gest frumos din partea colegelor. Îi oferiseră cîte 50 de euro fiecare, chiar și cele care absentasera la întîlnirea din seara trecută. Și nici măcar nu era zi de salar. Dar fiecare găsise prin buzunare, poșete și carduri vreo 175 de lei, adică contravaloarea a 50 de euro la vremea aceea.

„ Știi cine a fost cu inițiativa? Chiar gugulanca de Liliana.” mă informa Gela.

Cea din Teregova, cu sandalele de gumă?” am întrebat. eu râzând.

„Da, chiar ea. Să știi că e o fată inimoasa de la țară, cu frica lui Dumnezeu. Mi-a dat chiar și o pildă. Cică preotul lor din comună le zice mereu că „dăruind veți dobîndi”, că nu vor săraci niciodată cei dacă dăruiesc, ci dimpotrivă, se îmbogățesc.”

Cunoșteam si eu  zicerea aceasta, știam că Steinhardt a spus-o, dar nu aveam de gând să fac pe deșteptul acum când primisem un ajutor nesperat de 400 de euro. Cu banii aceștia puteam să plătesc avionul până la Roma dus-întors.

„ A cotizat și Elena?” am întrebat eu curios.

„Nu, Elena a primit un telefon la mijlocul programului și a plecat acasă. Se pare că soțul ei a avut un nou accident. Nu știu prea bine. Livia ne-a spus că e bolnav de mai multă vreme, dar nu a vrut să ne dea amănunte. A zis că este o chestie intimă pe care Elena i-a interzis să o spună altora.”

„ Da, am răspuns eu, poate așa se explică lacrimile din ochii ei la despărțirea de ieri.”

„ Ce lacrimi?” întrebă Gela.

Nu le spusesem nimic musafirelor de ieri despre lacrimile Elenei. Și nici acum nu voiam să dau detalii.

„ Posibil sa fie o problemă mai gravă. Cred că de aceea a plecat atât de repede fără să-și ia rămas bun. Nu voia să o vedeți plângând.”

Bineînțeles că banii nu ne-au ajuns. Așa că am facut un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Norocul a fost că aveam un fond consistent și am putut să iau de trei ori suma existentă în cont. Așadar, totalul sumei adunate de la C.A.R., roata țigănească și ce mai aveam prin buzunare a fost 2800 de euro, bani care, dupa estimarile mele, trebuiau sa ne ajungă.

Am plătit croaziera, am plătit și avionul, ne-am rezervat și o noapte de cazare la Civitavecchia, portul de îmbarcare. Mai aveam o lună pâna la data plecării. Dar am inceput sa ne pregatim.

1.6. PREGĂTIRI DE PLECARE

„Doamne, chiar mergem în croazieră?” a exclamat soția mea când i-am arătat tichetele de îmbarcare. „Nu îmi vine să cred. Ce avem de făcut?”

„Pașaportul, asigurările, documentarea prealabilă și bagajele” i-am răspuns.

„De bagaje mă ocup eu, de restul te ocupi tu, ” a hotărât ea pe loc.

„Auleu,” mi-am zis în minte, nici nu a început croaziera și soția mea a decis că ea să fie șefa operațiunii. A început să împartă sarcini.”

Simțeam o amenințare gravă deasupra capului. Bănuiam că în această acțiune colectivă, eu voi primi misiunile cele mai dificile, în timp ce ea își va alege cele mai ușoare sarcini. Obținerea pașapoartelor nu era un lucru complicat, dar pe lîngă aceasta mai trebuiau rezolvate și problema asigurărilor de sănătate de călătorie, problema studiului itinerariului stabilit, a obiectivelor turistice de pe traseu, problema biletelor și cazărilor de la începutul și de la terminarea croazierei, estimarea cheltuielilor colaterale și, cine știe ce alte probleme mai puteau apărea pe parcurs. Iar dânsa nu avea de rezolvat decât problema bagajelor. Este drept, oameni buni? Nu este drept. Dar ce puteam să fac?

Organigrama familiei mele era foarte simplă. Un șef și un executant. Se autointitulase șefă, iar eu rămăsesem unicul executant, supus la toate sarcinile stabilite de doamna.

Dar, pe lângă această supunere totală, mă mai amenință un pericol, un pericol cu care m-am confruntat întreagă mea viață de funcționar la stat. De fiecare dată cînd avea loc o acțiune colectivă în birou sau în departament, meritul pentru reușită activității aparținea șefului, iar deficiențele, întârzierele, neregulile ivite în desfășurarea acesteia erau asumate de subordonați, cu diverse repercusiuni ulterioare. De când ajunsesem pensionar, eram convins că scăpasem de o asemenea cutumă a sistemului ierarhic, dar iată că în momentul în care voiam să plec într-o croazieră nevinovată sistemul ierarhic intervenea cu toată forța și mă tragea de urechi: tu te vei ocupa  de cele mai grele sarcini. Va trebui să mă conformez însă.. Un proverb binecunoscut spune că în spatele unui bărbat puternic stă o femeie și mai puternică. Gela era o femeie puternică, dar oare eu sunt un bărbat puternic? Între statutul de om puternic și omul slab nu este decât un singur pas. Și s-ar putea ca eu să îl fac în viitorul apropiat.

Am abandonat însă repede gândirea filozofică și m-am pornit să obțin pașapoartele. A mers destul de repede. Planificare, plata taxa, depunerea dosarului, fotografii, amprente, ridicare. Toată operațiunea a durat o săptămînă și cheltuiala a fost 258 de lei de persoană. Itinerariul cuprindea și Tunisia și nimeni nu putuse să-mi spună până atunci dacă aveam nevoie de viza la intrare sau nu. În concluzie, am hotărât să merg în excursia aceasta și cu cartea de identitate și cu pașaportul.

În al doilea rînd, am înaintat și cereri pentru eliberarea cardului european de asigurări sociale de sănătate, vestitul C.E.A.S.S., care era considerat la vremea aceea o mare victorie românească în urmă aderării noastre la U.E. Am adoptat această măsură pentru orice eventualitate, fiindcă voiam să previn eventualele crize medicale prin aeropoarte, gări sau porturi și vizita la Roma, înainte sau după debarcare… Și această operațiune a mers destul de repede… Pe vremea aceea nimeni nu se inghesuia la Casa de Sănătate. Și eliberarea cardurilor a fost gratuită…

În plus, ne-am făcut și  o asigurare medicală de călătorie care a costat în jur de 150 de lei/persoană care era valabilă pentru 14 zile de vacanță în străinătate.

M-am apucat apoi de inventarierea obiectivelor turistice. Pentru fiecare port turistic în care andoca vasul am stabilit vreo 4-5, nici prea multe și nici prea puține,  în funcție de timpul de staționare.

Cu toate aceste sarcini îndeplinite, m-am prezentat în fața soției și am raportat mândru:

„ Eu am terminat.”

„ Eu mai am puțin, dar mai trebuie să cumpărăm o sacoșă…”

Am încremenit. Nu mă așteptăm de loc la o asemenea cerere. Știam că am în debara două valize mari cât roată carului, bănuiam că le va umple, dar acum aflăm că nu erau suficiente. Mai trebuia încă o sacoșă…

Am mers cu ea în dressing. Evitasem până atunci să intru în dressing fiindcă anticipasem o catastrofă și voiam să amân momentul adevărului care putea să-mi aducă un atac de cord.  Acum însă nu mai aveam încotro și trebuia să iau taurul de coarne.

În dressing, o valiză imensă, plină ochi, stătea deschisă pe masa de toaletă, cealaltă la fel de plină pe parchet. Bănuiam că niciuna nu se poate închide datorită volumului supraponderal de haine.

Am numărat în gând pînă la zece să nu explodez  și apoi am spus calm: „ Draga mea, ți-am explicat la început. Avem nevoie de două ținute, una casual și una de gală. Restul, niște completări pe ici pe colo.”

„Ce vorbești stimabile!” spuse ea. „Ai habar de necesitățile unei femei moderne? Ai impresia că o femeie de astăzi se îmbracă cum se îmbrăcau mamele noastre acum 50 de ani ?”

„Da, aveau două fuste și două bluze. Un rând pentru biserică și un rând pentru lucru. Da, și mai aveau un șorț în care aduceau cartofii din pivniță…” am răspuns eu calm, amintindu-mi de costumația bunicii.

„Tu ai văzut filmul „Titanic?” mă întreba Gela. Ai văzut câte bagaje avea văduva aceea care era proprietara minelor de aur? Dar nu numai ea. Și contesa avea bagaje multe…”

„Din cauza bagajelor lor s-a scufundat Titanicul, au cântărit prea mult”, am supralicitat eu.

„Titanicul s-a scufundat din cauza unui ghețar. În Marea Mediterana nu sunt ghețari, așa că nu o să se scufunde vasul din cauza bagajelor mele…”

„ Da, dar va face lombago cel care le cară, adică eu!”

„ Au rotile, le tragi, nu le cari…”

N-am reușit să o conving de loc. Degeaba insistam pentru niște bagaje minimaliste, ea dorea niște bagaje complete. Au apărut diferite disensiuni privind numărul de bluze, rochii, chiloți, maieuri, ciorapi, cămăși și costume de baie, pantaloni scurți și lungi, cosmeticale de tot felul, până și un termoplonjor a înghesuit în bagaje pentru a ne face singuri cafeaua în cabină. La toate acestea se adăugau obligatoriu costumul meu cu vestă, cravata și pantofi asortați la culoare, a pus și vreo 3 toalete de seară pentru ea, nu una cum era recomandarea generală. Pe deasupra a pus și două halate flaușate de baie, închipuiți-vă cât spațiu ocupă acelea într-o valiză.

Ca să nu mor de nervi înainte de a pleca într-o croazieră, am abandonat lupta. M-am retras strategic din războiul care era pe cale să înceapă și mi-am șoptit în barbă: „fie ce-o fi!”

1.7. IN ZBOR PESTE ADRIATICA

Suntem in cer. Am trecut de Serbia și zburam deasupra Croației. Mă uit prin hublou și văd un lanț de munți. Trebuie să fie Alpii Dinarici. Ce mici și neinsemnati îmi par acum! Și ce maiestuoși și ce frumoși îmi păruseră în urmă cu jumătate de secol în filmele cu Winnetou și Old Shatterhand. Trebuie să ajung cândva și în Croația să  văd îndeaproape munții. De ce îmi revin  mereu  în minte  amintirile acestea din copilărie ? Poate că acum la 60 de ani sunt încă un copil.  Oare este posibil ca atunci când înaintezi în vîrstă să dai în mintea copiilor ? Da, este posibil. Am visat să merg pe mari și abia acum m-am pornit.

Am trecut de Coasta Dalmației, acum suntem deasupra Marii Adriatice. Vreau să îi arăt soției cum se vede marea  de la 8000 de metri înălțime. Dar Gela dormea. Ea suportă foarte bine călătoriile lungi. Are nervi de oțel. Doarme în autocar când merge în Germania la fiica noastră. Doarme în tren când am fost la Viena, doarme imediat când ne culcăm seară în pat. O invidiez că doarme acum. Mă uit peste scaune și văd că aproape toți ceilalți pasageri din avion moțăiesc. Zgomotul monoton, uniform al aeronavei aproape i-a adormit.Eu aș vrea să dorm, dar nu pot. Sunt conducătorul acestei expediții familiale și grijile nu mă lasă. Mă simt responsabil pentru toate acțiunile care se vor derula în următoarele 12 zile. Trebuie să am grijă de soție, trebuie să am grijă de mine, trebuie să am grijă să nu rătăcesc vreun bagaj. Este o treaba simplă? Nu este simplă de loc. Sper să mă descurc. Dacă nu mă descurc de dată această îmi voi pierde stima de sine. Și pierderea stimei de sine îmi poate afecta viitorul.  Știam că gândurile negative au o putere foarte mare, mai ales când sunt îndreptate către propria persoană…

Adevărul este că în anumite situații nu știu cu claritate ce îmi doresc să fac, ce simt în momentele de cumpănă și ce gândesc de fiecare dată. Dacă aș scrie poate m-aș edifica cu privire la dorințele mele lumești, poate voi conștientiza situația mea actuală  și poate voi depăși mai bine emoțiile care mă încearcă în fiecare zi. Voi scrie un jurnal despre această călătorie, despre întîmplările pe care le voi trăi, despre viață mea următoare. Se spune că o călătorie te îmbogățește cu informații și amintiri. Dacă această idee este adevărată  înseamna că voi fi bogat peste 10 zile.  Voi avea atunci   în mintea și inima mea un tezaur imens de informații, amintiri și sentimente…

Nu mai pot să mai filozofez, fiindcă prin geamul hubloului am văzut o limba de pămînt care se apropie. Și o mare în zare. Este Marea Tireniană, nu Adriatică. Ajunsesem pe coasta de vest a Italiei. Căpitanul ne-a spus să ne punem centurile de siguranță. Am trezit-o pe Gela. S-a frecat la ochi, și-a pus centura și m-a apucat de mână. Are întotdeauna emoții la aterizare. Dar aterizarea pe Fiumicino a fost perfectă. Și toți cei 200 de pasageri au aplaudat cu însuflețire.

Din aeroport am luat un autobuz până la Gara Stazioni Roma Termini. 5 euro de persoană. Să fie primit! De acolo am luat un tren până la Civitavecchia cu 8 euro de persoană. Să fie primit, de asemenea! Am mers vreo ora și ceva pe malul marii și am văzut Ladispoli și Santa Marinella. Frumoase locuri, frumoase plaje. Cel puțin așa se vede din tren!

Ajungem la Civitavecchia, coborâm și am hotărît să mergem pe jos până la hotelul la care aveam rezervare. Am tras valizele acelea după mine vreo 10 minute și am înjurat mereu în gând. Norocul a fost că trotuarul fusese proaspăt asfaltat. Croazieră această începea cu sacrificii. Dar ce contează niște mici sacrificii,  mâine ne vom îmbarca?

La hotel o surpriză plăcută. Un tânăr de vreo 25 de ani ne-a întâmpinat zâmbind. Ne-a spus într-o română perfectă:

 „ Bine ați venit doamna Goldiș! Bine ați venit domnule Goldiș. Vă așteptam!”

„ Sunteți român ?” a întreabat Gela.

„Da, de vreo 2 ani am cetățenie română. Mă cheamă Volodea, dar eu sunt moldovean din Soroca, dacă știți unde e aia…”

„Știu, am zis eu repede, bunica mea s-a născut în Cuhureștii de Sus. O chema Zinaida Sereda, Dumnezeu să o ierte!”

„Aha, poate suntem rude, spune Volodea. Uite, vă voi face o reducere de 20 de euro pentru doamna Sereda. Eu am avut ceva neamuri în Cuhurești…”

Ne-am cazat mulțumitor, o camera micuța cu 85 de euro, preț redus datorită bunicii mele, dar foarte bună pentru o noapte. In minte aveam un singur gând: ”mâine este ziua îmbarcării, mâine este ziua în care vom începe aventura vieții noastre, mâine vom începe cel mai frumos vis al copilăriei mele…Am dormit amândoi neîntorși.

Continuarea acestui roman se gaseste AICI