În martie 2013, m-am inscris într-o croaziera în Mediterana de Vest cu ieșire în Oceanul Atlantic. Nu eram în prima croaziera, mai facusem vreo doua înainte si, în consecinta, eram un individ inițiat care știe să se descurce in orice situatie și sa rezolve orice problema. Turistii romanii, vreo 12 la numar, pe care ii cunoscusem chiar atunci la imbarcare, prinsesera de veste ca eu mai umblasem prin astfel de locuri și îmi puneau tot felul de întrebări. Eu le raspundeam politicos si astfel ajunsesem sa ii sfatuiesc ce pachet de băuturi sa aleaga, la ce spectacole sa meargă, ce marfuri sa cumpere de la duty-free și așa mai departe. Când nu stiau ce sa facă, cum sa procedeze și ce drum sa aleaga, veneau la mine să mă intrebe. Și eu ii orientam ca o adevărata Stea polara. Devenisem un fel de lider, un om important și de necontestat în grupul romanilor de pe acel vas. Va dați seama ce bine ma simțeam. Nu este puțin lucru sa devii o vedeta naționala în trei zile de când navigam…

 În a patra zi a călătoriei, după ce am trecut pe la Casablanca in Maroc, am ajuns la Tenerife în insulele Canare. Cu o seara înainte, organizatorii de excursii de pe vas ne propusesera o vizita la un parc acvatic.

„ Mergem?” m-au intrebat romanii mei de dimineața. „Mergem!” am hotărât eu pentru toți. „Cum ne imbracam?” m-au intrebat niște doamne din Bucuresti. „Ce fel de bani sa luam la noi?” a fost curios un domn din Iasi. „Merită 30 de euro intrarea și 10 euro autobuzul?” a lansat o problemă economica alt domn din Baia Mare.

„Sigur ca merita!” am decretat eu cu un aer superior. ”Luați și euro fiindcă suntem în Spania, dar luați și dolarii care v-au rămas din Maroc. Faceți ca mine!” Am început sa le arat pantalonii mei pescaresti care aveau o mulțime de buzunare, vreo cinci numai în partea din fata, doua la briu, doua la genunchi și unul la glezna. „Priviți aici, în buzunarul de pe pulpa stinga am pus pașaportul meu și a lui nevastă-mea. La buzunarul de la genunchi am pus telefoanele și cardul de memorie pentru aparatul de filmat. Aici, pe cracul drept, am pus o suta de dolari in bancnote mici, în buzunarul de la genunchi am vreo 80 de euro, iar la glezna am niște mărunțiș pentru budă. Așa se echipeaza un om pentru o vizita la un parc acvatic…”

  Invataceii mei ma priveau cu admirație. Le spuneam atitea lucruri noi, atât de importante pentru ei. Citeam în ochii lor stima cu care eram venerat. Și ma simțeam atât de bine! Eram cineva, cineva important care trebuia urmat cu sfintenie.

În fine, am ajuns la Loro Parque. O nebunie, ce sa mai povestesc! O suta de bazine în care vietuiau o mie de animale acvatice și pasari. Într-un bazin erau pinguini, în altul foci, apoi morse, lei de mare, delfini. Toate animalele se dadeau în spectacol la acea ora. Unele se jucau cu mingea, altele innotau în spirale ovale, delfinii zburau prin cercuri de foc, dresorii lor ii calareau în fel și chip, când pe spate, când pe coada, când din poziția sezut, când în picioare. Totul era minunat. Nu mai știai la ce sa te uiți și ce sa filmezi. Iar pe linga bazine serpuia o mulțime pestrita de oameni. O mie de suflete sau poate chiar doua mii de oameni cu piele albă, neagra sau galbena. Desigur ca în viermuiala aceasta multicolora grupul nostru de romani s-a spart. Ma uitam în spate după discipolii mei și ii descopeream în fata. Ma uitam în fata și ii vedeam undeva lateral. Am reusit sa adun vreo doi , dar nu ii descopeream pe ceilalți. Cum oare puteam să-i strîng? Cum să-i strig, cum să-i opresc ? Incepusem să mă ingrijorez. Ma simțeam penibil. Ma socoteam responsabil pentru ratacirea lor. Ce ar fi dacă aș pierde aici un om? La ora 12 și jumătate trebuia să fim la autobuz și dacă cineva nu venea , autobuzul pleca ca sa ajunga la ora 14 pentru ca vasul pleca la ora 15 spre niste insule din Portugalia… Eu ce fac? Sa abandonez unul dintre admiratorii mei în mijlocul Atlanticului? Cum voi putea dormi la noapte? Dar în celelalte nopti?

   În sfârșit apare o veste buna. La megafon se anunța un spectacol cu orca la ora 11 și jumătate. Oh,ce bine! Ma gindesc ca oamenii mei au auzit anuntul și vor veni și ei acolo…Ma grăbesc spre locul cu pricina. Ajung la 11 si 25. Amfitetrul bazinului era aproape plin. Găsesc un loc central pe rindul 4 și ma așez și eu. Sotia mea se așează linga mine. Eram oarecum mulțumiți. Nu aveam pe nimeni în fata, puteam vedea spectacolul perfect, nu vedeam niciun coc, nicio pălărie în fata ochilor. Înaintea noastra era un bazin mare de vreo 50 de metri lungime și vreo 30 latime. Deasupra bazinului era un jgheab imens pe care curgea un șuvoi gros de apa. Și mai sus, oarecum deasupra scenei, un ecran mare pe care rulau imaginile unor instantanee cu spectatori din amfiteatru, intocmai ca la meciurile de tenis de Grand Slam sau la meciurile de fotbal din Anglia. Văd pe ecran chipul meu și a lui nevasta mea. Va dați seama ce importanti eram noi? În secventele televizate de la meciurile de tenis ii vedeam doar pe Brad Pitt, prințesa Kate, sotia lui William, David Beckam și tot felul de alte mari personalitati. Ei bine, eu, impreuna cu soția mea, eram niște personalitati mai mici care apaream pe un ecran imens într-o insula celebra din Spania. Notorietatea contează și contează foarte mult atunci când ești lider de grup… Tot pe ecran, ceva mai în spatele meu, pe treptele de sus ale amfitetrului niște persoane îmi făceau cu mâna. Ma uit mai bine și văd ca sunt romanii pe care ii pierdusem. Ma scol în picioare și fac și eu semn ca i-am observat. Obiectivul televiziunii se muta pe ei, apoi se întoarce spre mine, merge și într-un alt colt de amfiteatru, alt grup de romani îmi flutura miinile, bucurosi ca m-au văzut, le răspund și eu la fel de bucuros. În timpul cât a durat acest schimb de salutări, un negru se apropie de nevastă-mea și discuta ceva cu ea. Nu îl bag în seama, fiindca aveam o soție care știa să se descurce. Începe muzica, probabil acum începe spectacolul, negrul pleacă, eu îmi întreb soția: „ Ce a vrut ăla?” Îmi zice:„A vrut să-mi vândă o pelerina!Voia 5 euro pe bucata!Dar l-am refuzat. ” „ Bine ai făcut!”ii zic, „ce să facem noi cu pelerina, nu vezi ce soare avem pe cer? Bem un cokteil in plus deseara la discoteca.”

Este ora 11 și 30 fix. Începe spectacolul. Pe o trambulina apare o domnișoara cu picioare lungi care începe să ne vorbească în engleza. Ne spune povestea lui Keto, orca pe care urma sa o vedem.

Pe ecran rula un film cu drama ei. Undeva, prin oceanul Americii de Sud, orca Keto, când era încă un pui, intrase într-o plasa deasa pusa de niște braconieri argentinieni. S-a zbatut saraca în plasa, s-a rănit pe la aripi și gura și cind era gata sa moara, tocmai în acele momente dramatice, au aparut braconierii, dar a aparut si Jacques Cousteau, oceanograful acela celebru. Jacques a inceput razboiul cu ucigasii, a chemat paza de coasta, poliția maritima s-a ivit la orizont, braconierii au fugit, dar puiul de orca, vlaguit si ranit, abia sufla. Cousteau a luat-o la bord, a ingrijit-o, a botezat-o, Keto s-a vindecat și a început sa îl insoteasca pe Jacques în calatoriile sale de cercetare. Când Keto a devenit mare, Jacques Cousteau a venit în Canare și a donat-o parcului acvatic. Frumoasa istorie! Inchipuiti-va ca în timp ce prezentatoarea vorbea în engleza, pe ecran rula un film cu întreaga poveste. Toți spectatorii erau tristi, unele femei plingeau, soția mea lacrima și chiar și mie mi se umezisera ochii.

„Și acum sa v-o prezint pe Keto!” striga prezentatoarea, apasa un buton si în gura acelui jgheab imens apare Keto. Era mare atât pot sa va spun, nu era deloc un pui. Keto ne privește o fractiune de secunda, aluneca în bazin și lopateaza o data din coada…

…si…si… o tona de apa cade în capul meu și al soției… În prima clipa am crezut ca am murit, în a doua am sărit în picioare și am strigat din toți bojocii. „ …dumnezeii ma-sii de treaba!” Soția mea stătea pironita pe scaun și nu schita niciun gest. Bulbucase ochii la mine și nu ii venea sa creadă ca trăiește un asemenea moment. În spate se auzeau hohote de ris. Toți oamenii din amfiteatru rideau cu gura până la urechi. Ma uit pe marele ecran și ma văd acolo. Un omulet pricajit, ud ciuciulete din cap până în picioare. Eram personajul principal, luasem locul balenei ucigase. Și clipul în care figuram rula în permanenta. O data și încă o data și încă o data. Nu știam cum evolueaza Keto, dar cred ca nici altii nu stiau, fiindcă toti se uitau la mine. Și rideau, rideau, rideau…

   Am sculat-o pe nevastă-mea din scaun și am ieșit amândoi din amfiteatru. Lumea a început să ne aplaude frenetic. Keto ii facuse sa plângă, eu ii facusem sa rîdă… Vai si amar de capul nostru! Am ajuns la autobuzul nostru și am început să ne stoarcem hainele. Soferii autobuzelor, spanioli din insula, rideau si ei de noi. Ei nu vazusera scena, dar si-o inchipuiau. Probabil ca nu eram prima victima a lui Keto, probabil ca o patisera si altii…

   Mi-am întors buzunarele pe dos. Paguba nu era foarte mare. Pasapoartele romanesti rezistasera, bancnotele de euro se umezisera dar păreau întregi, suta de dolari insa era destul de afectată. De fapt, erau cinci bancnote de 20, din care una s-a rupt la cind am scos-o din buzunar și 4 le-am pus pe ata la uscat in cabina linga chilotii lui nevasta-mea… Am pierdut in schimb, toate filmuletele din ziua aceea…

  După ce s-a terminat spectacolul cu orca, au venit spectatorii la autobuze. Erau zeci de autobuze cu zeci de persoane. Din toate natiile pamintului. Si toti ma aratau cu degetul rizind. Romanii mei ma compatimeau, ma incurajau, dar ii vedeam cum abia se puteau reține sa nu zimbeasca. Eu, marele maestru, socotit pina atunci” cel mai cel” dintre toti calatorii vasului, devenisem intr-o secunda… prostul satului.

A doua zi s-a confirmat ca ajunsesem o vedeta internationala, fiindca orice calator cu care ma intilneam pe culuarele vasului, indiferent de sex, limba sau religie, pufnea în ris cind ma vedea. Risul lor era însă prietenesc, nu ma mai deranja de loc. Dar imaginea mea de mare calator pe mari se prabusise…

Care este morala intimplarii? Pai, ar putea fi aceasta: „sa nu faci pe deșteptul atunci când nu ești deștept….”

P.S.1. Au trecut 10 ani de la ultima mea croaziera. O serie de evenimente de viata, fericite si, mai ales, nefericite mi-au intrerupt calatoriile pe mare. Dar in anul acesta voi reveni la iubirile mele vechi. Deocamdata, am hotarit sa stau vreo 4 luni pe uscat si sa va povestesc despre frumoasele momente petrecute de mine pe marile si oceanele lumii. Am inceput sa scriu o poveste si daca veti avea rabdarea sa o cititi, veti descoperi ca in viata dumneavoastra pot aparea oportunitati neasteptate. Va rog sa tineti seama ca universul este nelimitat,plin ochi cu miracole. Actuala mea poveste incepe AICI