Intr-o dupa amiaza, la Ljubliana, dupa ce ghidul ne-a dat liber la cumparaturi si distractie prin oras, grupul de turisti din care faceam parte s-a faramitat intr-o suta de bucati. Fiecare pereche a pornit intr-o directie diferita cu o viteza diferita, fiecare grup avea cite un obiectiv concret si un interes imediat. Unii voiau sa faca cumparaturi, altii doreau sa mearga la bere, citeva persoane isi exprimasera intentia de a ajunge la funicular. Eu nu aveam chef nici de cumparaturi, nici de bere si nici de funicular. Facusem deja 12.000 de pasi pina atunci si socoteam ca, in ziua aceea, am alergat suficient pe strazile orasului pe urmele ghidului nostru maestru, Tickă Nistor .

Asadar, m-am trezit dintr-o data singur in centrul unui oras pe care nu il cunosteam. Nu aveam niciun insotitor cunoscut, nu salvasem nicio harta pe net, nu stiam nici macar drumul spre hotelul la care eram cazat. Nu sunt un fricos din fire, dar nici nu sunt peste masura de curajos. Si simteam ca un simbure de nesiguranta apucase sa se infiripe in inima mea. Ma intrebam ce voi face in continuare si cum ma voi descurca fara niciun ajutor. Voi gasi oare drumul pina la hotel pina cind se lasa intunerecul?

Ca intotdeauna, atunci cind am dileme personale, am hotarit sa ma imbarbatez bind o cafea si fumind o tigara. Am gasit o terasa, am comandat o cafea lunga, mi-am aprins o tigara si am inceput sa cuget. Solutia salvatoare a venit imediat. Stiam numele hotelului, stiam si ceva engleza, asa ca ma va lamuri vreun localnic pe care il voi intreba. Acum, cu solutia in tolba, ma simteam mai increzator. Imi aminteam laitmotivul vietii mele dupa ce m-a parasit sotia plecind spre ceruri: „Vulturii zboara singuri, porumbeii in grup…” Sunt vultur, ce naiba! Nu ma descurc eu in Slovenia?

Ma ridic de la masa si ma duc spre riu. Observ o persoana singura care statea pe pod si privea spre Ljubljanica, riul care trece prin oras . Intreb:„ Excuse me, Sir! Do you know, where the Mecksico hotel is?” Ma priveste cu ochi mari. Imi zic in minte: este bine, engleza mea a fost corecta, omul se concentreaza acum sa-si aminteasca unde este Mecksico. Nu-mi raspunde. Este clar, nu a inteles intrebarea. O repet. Acum se dumireste si imi raspunde disperat: „Albania, Albania”. Acum m-am lamurit eu. Din toti trecatorii acestia de pe strada, am nimerit unul tocmai din Albania! Ce noroc am! Vad o pereche de tineri care se tin de mina. Ma gindesc: acestia stiu engleza, ma vor indruma cu certitudine. Ii opresc si cu scuzele de rigoare le pun si lor intrebarea. Tinarul imi raspunde:” We don’t know. We are Hungarians!” Ghinion din nou. Caut un alt indrumator . Un grup imens de asiatici se apropie de mine. Este clar ca nici acestia nu stiu unde este hotelul Mecksico. Ma enervez. Oare in Ljubljana nu exista sloveni? Gasesc oameni de pe toate continentele, dar nu gasesc un localnic. . Sunt un simplu roman ratacit intr-un oras strain, cu noroc de porumbel…

Semetia mea barbateasca de vultur incepea sa se subrezeasca. Nu eram in stare sa gasesc drumul spre cuibul in care ar trebui sa dorm la noapte. Ar fi fost preferabil ca acum sa fiu un simplu porumbel. Un porumbel care zboara in grup si nu are probleme existentiale…

Ma intorc la terasa unde bausem cafea. Logic era ca acolo sa se poata rezolva problema mea. Chelnerul stia engleza, era sloven din moment ce fusese angajat chelner, trebuia sa stie doar unde este hotelul. Ma asez la masa, comand o cafea si ii pun si lui intrebarea. In loc de raspuns imi zice: „Give me the phone, please!”. Ii dau telefonul. A zis „please”, asa ca nu cred ca il va distruge. Incepe sa umble pe el. Nu vedeam ce face, dar, dupa viteza cu care atingea ecranul, intelegeam ca pricepe cum functioneaza scula mea. Apoi dupa vreo 30 de secunde, aseaza telefonul pe masa in fata mea. Pe ecran era o harta. Se apleaca si imi indica pe harta 2 puncte colorate, unu rosu si unul albastru „We are here and the hotel is here. Follow this line!”

Ce simplu era! Solutia problemei era chiar in buzunarul meu. Am comandat o friptura, am luat si o bere si i-am lasat 10 euro bacsis. Merita baiatul! Rezolvase problema mea din 3-4 atingeri de ecran. In 30 de secunde. Mie mi-a luat o ora intreaga sa-mi scrintesc limba vorbind in engleza pe podurile Ljubljanei…

Dupa ce am ajuns la cuib, un tinar, partenerul meu de camera in excursia aceasta, mi-a aratat cum se salveaza un traseu pe Google Maps. Asta-i viata! Vreau sa cunosc lumea, dar habar nu am de cum se foloseste un telefon. Sa ma mai consider vultur?