Timisoara, 28 mai 2019

Draga Gela,

au trecut 12 zile de cind nu ne-am vazut. Sunt indurerat si confuz. Nu cred ca sunt in stare sa iau controlul asupra vietii mele. De fapt, nu stiu daca are vreun sens sa ma chinuiesc  prea tare. Acum nu mai am nicio directie, nu mai am niciun plan, nu mai am niciun proiect de viitor.

Ce viitor pot sa am? Toate proiectele mele erau concepute impreuna cu tine.  Am visat la atitea lucruri frumoase. Visam sa dansam la nunta nepoatelor, visam sa ne facem o sera de flori in care sa cultivam lamai si muscate… Erau dorinte simple, pamintesti, realizabile. Dar iata ca nu am fost in stare sa le infaptuim nici pe acestea. Acum, cind tu ai disparut s-au naruit toate visele, au murit toate proiectele. Am ramas fara dansul de la nunta nepoatelor, am ramas fara sera de flori, am ramas fara calatoriile noastre imaginare pina la capatul lumii.

     Iti amintesti cind ne plimbam prin parcuri si vedeam cite un cuplu de batrini tinindu-se de mina? Imi spuneai atunci: “Asa vom arata noi peste 20 de ani!”. Eu incuviintam tacut si ma gindeam ca ne asteapta cea mai frumoasa parte a vietii. O viata fara prea multa munca, fara resposabilitati prea mari, fara prea multe griji. Si cind colo totul s-a sfirsit. In douazeci se minute…

     La inmormintare, toti prietenii nostri ma sfatuiau sa fiu tare. Le-am multumit pentru sfat. Dar prietenii au plecat pe la casele lor si eu am ramas singur. Cum pot sa fiu tare cind eu ma sting in fiecare zi ca o luminare ? Desi am 66 de ani, se pare ca sunt un copil. Au dreptate fetele noastre cind imi spun sa ma maturizez. Cum sa ma maturizez cind eu pling in fiecare noapte? Te vad ca prin ceata in fiecare colt al locuintei noastre. Ma astept in fiecare clipa sa ma inviti la masa. Sau sa ma chemi la un film „tare” la televizor. Dar chemarea ta nu mai vine, glasul tau nu se mai aude…

  Petrec mult timp din prezent, scufundindu-ma in trecut. Revad mereu caseta vietii noastre si ma intreb necontenit cum s-a putut intimpla ce s-a intimplat. Cineva mi-a spus ca nu pot trai cu dorul trecutului, ca viata merge inainte chiar daca cararile ei sunt dureroase. Gabriela, sotia unui prieten, mi-a spus clar: “Dane, Gela te urmareste de acolo, de sus din ceruri, de unde este acum. Si daca te vede ca te prabusesti tu, ca persoana, aici pe pamint,  va fi foarte suparata. Isi va spune ca toata investitia ei in tine, toata ingrijirea pe care ti-a acordat-o de-a lungul vietii, s-au pierdut ca un fum la prima adiere de vint.”  

     Am inteles cuvintele ei, ideea era frumoasa, cuvintele poetice. Dar adierea de vint de care vorbea ea, a fost pentru mine un adevarat uragan…

      Va trebui sa invat sa traiesc singur. Astazi mi-am cumparat o conserva de sarmale, am incalzit-o la bain-marin si mi-am pus-o in farfurie. Am gustat de doua ori din ea si am aruncat-o la cos. Sarmalele nu erau destul de legate, sosul nu prea avea gust si nici culoarea nu era cea normala. M-am obisnuit cu sarmalele facute de tine si ma tem ca de astazi inainte nu voi mai minca sarmale facute de altii.  Ce voi face daca mi se intimpla la fel cu ciorba de perisoare, supa de pui sau cu fripturile inabusite? Nu voi mai minca de loc. Nicio problema! In ultimele zece zile am slabit 8 kilograme. N-am mincat aproape nimic. Daca pina acum doua saptamini aveam glicemia 180-200,  acum am 105-125. Fara medicamente, fara insulina. Mi-a disparut complet zaharul din singe. Dar si energia mea a scazut. Obosesc foarte repede, nu am chef de nimic.  Ce mai conteaza insa? Cred ca in curind ne vom revedea, dar, pentru mine, acest fapt va fi o bucurie…

        Gela draga, chiar si pisica noastra, Foxi,  iti simte lipsa. De zece zile doarme pe valiza cu care calatoresti in Germania si cind coboara de acolo incepe sa te caute prin casa. Nu te gaseste la bucatarie, nu esti nici in dormitor, nici la baie, nu esti niciunde. Vine apoi la mine si ma cearta mieunind suparata. Ma ia pe mine la rost ca tu ai plecat.  Ma crede vinovat de disparitia ta. Poate ca are dreptate, poate ca sunt vinovat… Imi fac diverse probleme de constiinta ca nu am putut preveni plecarea ta… Dar nu am banuit niciodata ca inima ta se va opri fara niciun anunt prealabil, fara niciun preaviz convingator.  Nici medicul de familie nu banuia ca inima ta poate inceta sa bata atit de curind… Trimiterile lui spre medicii specialisti din Timisoara erau pentru gastrita, piatra la rinichi, colon iritabil. Nici vorba de cardioapatie ischemica nedureroasa. Nici un indiciu pentru un infarct miocardic acut. Stiu ca exista oameni care traiesc ani buni cu 3 -4 pre-infarcturi, dar tu te-ai stins de la primul.

      Eu nu mai sunt cel de acum o luna, de acum un an. Sanatatea mea trupeasca si sufleteasca s-au modificat substantial. Dupa cum vezi nu mai am nici diabet si nici colesterol marit. Dar am sufletul frint in mii de bucatele. Si zau ca nu stiu ce doctor m-ar putea trata de starea aceasta. Mihaela, asistenta medicala de la etajul 3, mama lui Eric, mi-a recomandat sa ma duc la psiholog sau psihiatru. Mi-a zis ca nu e nicio rusine sa ajung  la psihiatru. M-am gindit la varianta aceasta, dar nu cred ca este  eficienta. Orice ar face, tot nu m-ar vindeca. Si cred ca ar trebui sa-mi descarc sufletul altfel.

   Acum am hotarit sa-ti scriu din cind in cind cite o scrisoare si sa ti- o trimit  in eter. Nu iti stiu adresa, dar sunt sigur ca o vei primi. Si vei afla de la mine ce fac Laura si Roxana, fiicele noastre, ce fac Amalia si Hanna, nepoatele noastre…Poate ca vom dansa impreuna la nunta lor asa cum voiai. Vom fi nevazuti, dar vom fi acolo, pe ringul de dans.  Acum pling, dar imi face bine ca pling.

Cu iubire vesnica,  Dan- Constantin, sotul tau de-a pururea                                                  …………………………………………………………………………………………..                                                                                                                                          Timisoara, 8 iunie 2019

Draga Gela,

imi amintesc si acum. Era 10 mai 2019, ora 17. Eu jucam sah pe net. In ultimul an, in fiecare zi, am jucat sah pe net. Partide blitz la 10 minute de fiecare jucator. Asadar, era 10 mai ora 17, cinci si ceva, iar tu ai venit la biroul meu si m-ai intrebat daca vreau un fresh de portocale cu lamiie. Voiam. Te-ai dus la bucatarie si am auzit blenderul mergind. Aveai o reteta favorita: doua lamii, doua portocale si apa minerala pina la umplere. Peste cinci minute mi-ai adus un pahar inspumat. L-am baut pe indelete, mutind online piesele de sah. Ai venit apoi din nou si mi-ai spus: “ Am gasit 10 simburi in blender. Ii decojesti tu sau ii decojesc eu? “ Am raspuns agasat: “ Lasa-ma acum in pace cu simburii tai! Scuza-ma ca sunt nervos, dar ma bate un chinez de 16 ani.“ Banuiam virsta chinezului dupa indicativ: Liu 2003. “ Chinezii sunt tineri precoci!” ai spus si ai plecat la bucatarie. Am pierdut partida. Mi s-a epuizat timpul si mi-a cazut steagul. Mai frate, eu joc sah de 50 de ani, iar acum vine un pusti din China si ma bate de ma asculta cu urechea. Gindeste mai repede ca mine, e clar! Am imbatrinit, ce mai! Nu imi mai functioneaza neuronii atit de bine, nu se mai conecteaza sinapsele atit de usor. M-am dus la bucatarie sa ma calmez. Tu decojeai simburii de portocale si lamai. Simburii de citrici trebuie decojiti inainte de a fi plantati. Si aceasta operatiune nu era tocmai usoara. Sunt alunecosi, ii pierzi printre degete, iti cad pe jos, trebuie sa te apleci dupa ei, ii cauti si ii culegi daca ii mai gasesti. Dar tu ai reusit intotdeauna sa-i decojesti  mai bine ca mine. Si mai rapid. Acum recunosc cu toata sinceritatea. Atunci nu recunosteam. Mi-ai spus:” Uite avem zece! Pune-i in pamint!” Am luat o caserola de plastic, am umplut-o cu pamint de citrici si am ingropat simburii decojiti. Apoi am udat putin pamintul si am pus caserola la umbra. Peste sapte zile urma sa ud pamintul si sa mut caserola la lumina soarelui.
Iti amintesti Gela? Visam impreuna sa cultivam pomi citrici. O idée destul de ciudata pentru Romania unde conditiile climatice nu permit ca lamii si portocalii sa fie cultivati sub cerul liber. Dar noi voiam sa ne facem o sera si sa-i cultivam in ghivece. Intii ghivece mai mici, apoi mai mari, apoi si mai mari. Operatiune lunga, proces de citiva ani, dar socoteam ca avem tot timpul din lume sa-i vedem cum cresc, sa ii altoim, sa ii admiram cind infloresc si sa ne bucuram cind fac fructe. Da, credeam noi, ca aveam tot timpul din lume sa vedem cum cresc lamaii pe care i-am sadit pe 10 mai 2019.
Dar nu a fost asa cum am crezut. In 14 mai, te-ai internat in spital cu bronhopneumonie si in 17 ai facut un atac de cord. Ai decedat in 20 de minute. Am primit atunci cea mai mare lovitura din viata.  A urmat autopsia, pregatirea pentru inhumare, priveghiul, inmormintarea, pomana. Probabil ca tu erai pe atunci intre pamint si cer si nu ai vazut toate lucrurile acestea.Dar eu le-am trait cu intreaga mea  fiinta.Toate evenimentele se succedau parca cu viteza luminii. Si toate duceau spre despartirea noastra definitiva. Cind am stat prima noapte la capatiiul tau ti-am vorbit.  Iti spuneam atunci ca ai fost singura iubire a vietii mele si ca nu inteleg cu ce am gresit de m-ai parasit. Nu mi-ai raspuns. Poate n-ai auzit, poate n-ai vrut sa raspunzi. Nu voi sti niciodata ce trebuia sa-mi zici. Nelamurirea mea, teama mea de o vinovatie nestiuta a ramas. Si cei 37 de ani de casnicie au ajuns sub o placa de marmura cu 44 de coroane deasupra….
In 25 mai, cind am intrat in dressing am gasit pe o noptiera caserola cu simburii de lamii plantati. Trecusera 15 zile de cind nimeni nu i-a vazut, nimeni nu i-a udat, nimeni nu i-a scos la lumina. Pamintul era atit de uscat, incit aparusera mici crapaturi la suprafata lui. Era clar ca nimic nu putea rasari in acele conditii. Si cind ma pregateam sa arunc pamintul, am observant ascuns intr-un colt, un firicel alburiu cit un capat de ata. Era atit de mic incit abia se distingea din scoarta de pamint rosiatic. Am inteles insa imediat ca in acel firicel alb exista… viata. Noua simburi de lamai si portocali murisera, fara apa, fara soare. Dar unul traia. Cit se zbatuse saracul sa ajunga la lumina, sa ajunga la apa. A spart crusta de pamint sa ajunga la lumina, dar nu a ajuns. Si-a lungit radacina firava in cautarea apei, dar nu a gasit-o. A rezistat insa. Nu a murit ca toti ceilalti.
L-am luat cu grija din caserola si l-am mutat intr-un ghiveci. L-am udat apoi, l-am pus la lumina. Firicelul acela alburiu era important pentru mine. In 10 mai fusese un simbure obisnuit de lamai, un lucru aproape nesemnificativ. Acum insa, in 25 mai era un fapt major, un simbol, era viata insasi.
In fiecare din diminetile urmatoare ma duceam sa-l vad. Il udam cu apa de ploaie, ii afinam pamintul cu furculita. Si ma rugam cerului sa se prinda. Si cerul mi-a primit rugaciunea. Dupa doua zile firicelul alburiu a inceput sa se inalte, a devenit verzui, din el au dat si doua frunzulite, mici cit unghia de la degetul mic. Dupa vreo saptamina s-a colorat intr-un verde intens, semn ca i-a revenit clorofila in obraji. Acum, in 8 iunie 2019, cind scriu aceste rinduri, plantuta are 2 centimetri si ceva. Dar pentru mine este cea mai inalta si mai valoroasa planta din lume. Fiindca tu Gela, desi ai murit, din miinile tale a rasarit o viata. A fost o viata nascuta din moarte.

   Cu drag, Dan-Constantin, sotul tau iubit de pe Pamint

……………………………………………………………………………………………………..

                                                                                                         Timisoara 11.06.2019

Draga Gela,

au trecut 3 saptamini de cind te-ai stins. In tot acest rastimp am plins, te-am cautat prin casa, am revazut poze si filme cu tine din momentele in care erai fericita. A fost multa jale in sufletul meu. Mi se parea ca s-a prabusit lumea si Universul a facut implozie. Treptat insa, am constatat cu surprindere ca Universul continua sa existe, soarele continua sa rasara in fiecare dimineata, planeta continua sa se invirta, norii cern aceeasi ploaie, iar pomii si iarba continua sa creasca. Natura nu s-a schimbat de loc in urma mortii tale.
Si omenirea merge mai departe. Trump impune sanctiuni economice Iranului, migrantii de pe mare se ineaca mai departe, Dancila se cearta in continuare cu Iohannis, constructorii au mai ridicat o cladire linga Mall-ul din Timisoara, vinzatorii din piata au scumpit ciresele si copiii din fata blocului rid de mama focului. Da, este clar pentru mine: viata merge mai departe si fara sotia mea.
Si atunci se pune intrebarea:” Ce ar trebui sa fac eu la cei 66 de ani ai mei? ” As putea sa ma calugaresc si sa continui sa jelesc. As putea sa ma retrag intr-un colt uitat de lume, sa-mi cumpar o oaie si 2 capre si sa maninc zilnic brinza si lapte ca pustnicii. As putea sa ma mut cu maica-mea de 91 de ani care vrea sa ajunga la 100. As putea sa ramin in apartamentul meu si sa invat sa ma gospodaresc singur. Dar parca niciuna din cele 4 variante nu ma mai atrage. Mi se pare ca adoptind una dintre ele, ma voi auto-considera un om “terminat”. Si acum am credinta ca daca ma voi consuma la nesfirsit datorita mortii sotiei mele, ma voi indrepta si eu inevitabil spre… sfirsit. Moartea a venit, a luat cu ea ce a vrut si a plecat. Faptele s-au consumat rapid . Si au trecut.
Gindind rational, ar trebui sa inchid capitolul, ar trebui sa termin etapa aceasta de viata, ar trebui sa merg mai departe. Logic, nu se poate trai in viitor ducind dorul trecutului. Nu mai sunt un copil care isi plinge mama, nu mai sunt niciun adolescent care se sinucide ca l-a lasat iubita. Sunt om matur , ce naiba! Am 66 de ani. Trebuie sa ma eliberez de suferinta surda din trecut, trebuie sa analizez ce imi ofera prezentul, trebuie sa ma gindesc la viitor. Trecutul e trecut, prezentul este acum, iar viitorul se va naste in curind. Chiar si pentru mine.
      Ieri, am fost cu nepoata mea la Mall. Am fost un fel de dadaca, fiindca parintii ei erau la serviciu si after school-ul nu functioneaza vineri. Amalia are numai sapte ani si mi-a demonstrat ca este mai informata ca mine. A stiut pe unde se intra in parcarea supraetajata, a stiut unde se poate minca inghetata si cum se ajunge la sala 4 de la Cinema-ul Multiplex. Am vizionat filmul Aladin in 3D si mi-a placut. De fapt, mi-a placut intreaga noastra plimbare. Si a fost prima data cind NU am mai simtit atit de puternic suferinta sufleteasca in urma pierderii tale. M-am desprins citeva ore de trecut. Am devenit bunic grijuliu din sot indurerat. Si transformarea aceasta mi-a facut bine. Multumesc Amalia!

                                                 Cu drag, Dan-Constantin, sotul tau iubit 

–––––––––––––––––––––––––––

                                                                                                         Timisoara 15.06.2019

Gela draga,

Ieri am facut un lucru nebunesc. Ti-am dat  un telefon. Nu mi-ai raspuns. Dupa ce a sunat de citeva ori o voce rece mi-a comunicat ca abonatul apelat are telefonul inchis sau nu se afla in aria de acoperire a retelei de telefonie mobila.  Asadar, nici Vodafonul si nici Digi nu au ajuns in Rai, nu au inzestrat  Paradisul cu semnal GSM.

Fiindca nu mi-ai raspuns la telefon, iti scriu si astazi o scrisoare. Am o veste buna.  Foxi , pisica noastra, si-a mai revenit. Acum o saptamina a coborit la subsol.  Si doua zile a stat acolo. Eu ii duceam apa si mincare in fiecare zi, dar ea nici macar nu le atingea. Eram sigur ca va muri si voiam s-o las sa-si traiasca ultimele ore in liniste. Dupa doua zile insa, cind locul putea ca o cocina, i-am spus ferm: “Foxi, astazi nu te voi lasa sa mori.”  Am luat-o in brate si am dus-o in baie. Burta si labutele erau ude de urina. Am sters-o cu o laveta si am asezat-o in letiera cu nisip pisicesc. I-am pus apa si mincare la nas si am rugat-o sa mai traiasca o zi. A trait. In urmatoarea zi s-a dat jos din litiera, a mincat un plic de mincare, a inceput sa se spele cu limbuta ei aspra si, in final, a venit la birou sa doarma la picioarele mele.In ziua urmatoare  a inceput sa se miste mai mult si a reusit sa se urce singura pe un fotoliu. Bineinteles ca o data ajunsa acolo a inceput sa-si ascuta unghiile pe bratele lucioase de piele. Daca in anii trecuti o certam cind o prindeam ca face asta, acum am lasat-o in pace. Nu-mi pasa de integritatea fotoliului. Nu-mi pasa daca va avea bratele intepate. Fotoliul este un obiect facut din pielea unui animal mort, pe cind Foxi este  o pisica vie.  Si orice fiinta vie ar trebui sa invinga in lupta cu moartea.  Triumful lui Foxi  asupra mortii asteptate m-a pus pe ginduri. Victoria ei este partiala fireste, fiindca pina la urma moartea o va rapune, dar astazi este inca vie, miauna sa-i dau de mincare  si sunt sigur ca va mai trai o zi doua, trei poate un an sau poate doi.

O alta lupta pentru existenta o duce lamaiul. L-am masurat ieri cu rigla. Are exact 3 centimetri jumatate si  4 frunzilite. Ai avut mina buna cind ai decojit saminta. Ai muncit cu iubire si iubirea a triumfat. Lamaiul tau a invins si el moartea care il pindea din pamintul caserolei  si acum a inceput sa se inalte. Sunt foarte bucuros ca are tulpina groasa.  Cu un milimetru mai groasa decit ceilalti lamai. Acest lucru inseamna vigoare, inseamna forta, inseamna dorinta de a trai.

Dar daca Foxi si lamaiul au invins in lupta cu moartea, si eu ar trebui sa incep sa lupt pentru viata mea.  Ar trebui sa abandonez atitudinea aceasta defetista si sa o iau de la capat. Imi trebuie un plan pentru viata mea viitoare. Cu obiective precise si sarcini concrete. Trebuie sa fac o lista. Un fel de” my to do list” cum se zice acum.  Mai intii de toate ar trebui sa-mi iau medicamentele, apoi sa maninc regulat, sa ma las de fumat  si sa ma gospodaresc singur. Acestea sunt prioritatile imediate. Obiective strategice, pe termen  indelungat  nu am. Poate voi avea mai incolo, daca voi reusi sa inving prioritatile. Vom trai si vom vedea. “  Que Sera, Sera, /What Will Be, Will Be,/Ce va fi va fi,/” vorbele lui Celine Dion.

Cu drag, scumpul tau sot, Dan Constantin

––––––––––––––––––––––––––

Timisoara 25.06.2019

Draga Gela,

din pacate trebuie sa-ti mai dau o veste proasta. Foxi, pisica noastra a murit. Sa-ti povestesc cum s-a intimplat. Fiindca se implinisera 40 de zile de la decesul tau, dupa ce am facut parastasul, m-am dus la cimitir sa inlatur coroanele de pe mormint. M-au ajutat groparii, acei baieti care sunt foarte omenosi, daca le dai…ceva. Eu le-am dat si au fost foarte omenosi cu mine. In 15 minute coroanele, jerbele si ghivecele de flori, toate vestejite,  au ajuns la containerul de gunoi si lespedea a fost maturata. Intre timp, a venit si pietraru, omul care face monumentele si m-am inteles cu el cum sa ne scrie numele pe frontispiciu. Gindul ca imi voi vedea numele acolo desi eu sunt inca in viata m-a tulburat putin, dar mi-a trecut repede. In fond, aceasta este realitatea, azi esti si miine nu mai esti…

Am ajuns acasa la ora 4 dupa amiaza lac de sudoare. Aici, pe pamint, la Timisoara, a fost foarte cald zilele acestea. Am facut un dus rapid si am intrat in birou. Acolo, in mijlocul incaperii, dormita Foxy intr-un lac de urina. M-a vazut intrind, a tresarit abia vizibil si apoi si-a asezat incet capul pe parchet. M-am dus la ea, am mingiat-o putin pe spate si am mutat-o pe carpeta de sub birou, acolo unde statea ea de obicei, atunci cind lucram la calculator. Imi amintesc ca in zilele bune, cind era sanatoasa si vioaie, isi freca urechile de degetele mele de la picioare si parea foarte  fericita. Poate chiar era…

Acum insa nu a facut nicio miscare. M-am asezat la birou, mi-am intins picioarele pina in apropierea ei si am atins-o usor in speranta ca o voi stimula intr-un fel.  Incercarea a fost nereusita. Foxy respira, dar nu se misca. Ce sa-i fac? Nu aveam ce sa-i fac. Am stat asa, unul lipit de altul o vreme pina cind am simtit ca nu mai respira.  Coada era pleostita, ochii i se inchisesera si din gura intredeschisa se vedeau doi dintisori albi. Da, Foxy murise la picioarele mele…

M-am ridicat suparat din scaun si m-am dus la birt. Trebuia sa imi innec necazul. Am baut 2 beri pe nerasuflate si una pe indelete. La ora 10 noaptea m-am intors acasa pe 2 carari. Am reusit insa sa inchid usa dupa mine, am salutat-o pe Foxy cu o plecaciune pina la pamint si m-am culcat. Am adormit intr-o clipa.

La ora 3 noaptea, m-am desteptat. Capul imi era limpede, gindirea functiona si cred ca alcoolul din singe se asimilase. Am infasurat-o pe Foxy intr-o fata se perna, m-am urcat in masina si m-am dus la maica-mea. Acolo. in gradina, in locul in care tineam eu pamintul pentru flori, am dat prelata la o parte si am sapat o groapa  de vreo 50 de centimetri. Am depus-o pe Foxy in giulgiul improvizat si am acoperit-o cu pamint de flori. Am pus prelata peste groapa.  iar peste prelata am pus din nou pamint de flori.

M-am asezat apoi pe iarba si am inceput sa lacrimez. Hilar si straniu, in acelasi timp. Un barbat de 66 de ani, un om care a purtat o viata intreaga stema tarii pe fruntea lui, poate sa plinga la moartea unei pisici. Dar asa a fost. Am iubit-o pe Foxy. In ultimii 10 ani, dupa ce ne-au plecat fetele din casa a fost al treilea membru in familie. Ii permiteam sa faca orice. Foxy era simtita si nu facea  trasnai foarte mari.   Se marginea sa ne trezeasca la 5 dimineata ca sa-i dam de mincare sau ne stergea cu coada pe la nas cind dormeam mai mult. Ma obisnuisem insa cu comportamentul ei si ma adaptasem bine la traiul cu o pisica in casa.

Asadar, acum, la 4 dimineata, dupa ce o ingropasem m-am asezat la capatiiul ei si am inceput sa pling. Nu ma vedea nimeni asa ca puteam sa pling in voie. Nu plingeam numai dupa Foxy. Plingeam dupa tine, plingeam pentru mine. Oare cu ce gresisem in fata lui Dumnezeu sau in fata sortii sa fiu pedepsit atit de tare? Cu ce pacatuisem oare in copilarie, in tinerete sau mai tirziu? Am facut uneori alegeri gresite,  am avut si citeva mici pacate la activ, dar, parca, pedeapsa la care eram supus acum era prea aspra.

Incepuse sa se crape de ziua. Mi-am aruncat privirea in jur si am descoperit sub cires, lamaiul lui Gela. Era la sapte pasi de mine. M-am ridicat, am facut cei sapte pasi, am luat ghiveciul si l-am pus la capatiiul lui Foxy. ” Acum suntem din nou o familie !” mi-am zis in gind. Foxy, moarta sub pamint, eu viu inca pe acest tarim si Gela, sotia mea, in ceruri. Ma uitam la lamai si mi se parea ca da din cap. Sa fi fost doar o adiere usoara de vint? Sau sa fi fost spiritul lui Gela care vietuieste in aceasta planta? Putea oare sa-mi spuna lamaiul ce am de facut azi, ce trebuie sa fac miine? Putea oare Gela sa ma indrume din inaltul cerului miscind frunzele lamaiului dintr-o parte in alta dupa cum bate vintul?

Este ora cinci. Pe strada se aude masina care stringe gunoiul menajer. Gunoierii trintesc tomberoanele pe caldarim si rid cu pofta. Sunt veseli si par a fi fericiti. Oare ce trebuie sa faci in viata aceasta pentru a fi fericit? Sa te faci gunoier? Poate, dar nu cred. Sa nu pui nimic la inima? Poate. Si chiar asta cred.

Oricum gunoierii au spart linistea diminetii si momentul meu de magie a disparut. Sedinta de spiritism, in care eram toti  trei impreuna s-a terminat. Iar eu am ramas singur, parasit de Gela, parasit de Foxy…Moartea se invirte pe aici, in jurul familiei mele. Pe cine mai vrea sa ia? Pe mine, cu siguranta. Sunt singura varianta logica. Iar disponibilitatea mea e maxima: am fost fumator 40 de ani, am avut cancer la vezica, sunt diabetic. Trei motive foarte bune pentru a ma pogori in tarina…

„Ce spui lamaiule, ne ducem si noi?” am intrebat intr-o doara. Lamaiul nu mi-a raspuns imediat. Parea ca gindeste. L-am luat de la capataiul lui Foxy si l-am dus spre cires. In cei sapte pasi pina acolo si-a miscat frunzele in toate partile. Voia oare sa-mi dea raspunsul asteptat? Sau de vina era vintul, miscarea ori poate spiritul lui Gela?

Oh sigur, m-am timpit de tot!  Am inceput sa cred in metemsihoza si reincarnari succesive. Daca spiritul lui Gela este totusi in lamai? Daca sufletul ei, in drumul spre purificare a migrat spre aceasta planta?

Este foarte clar: sunt un timpit daca incep sa cred in conceptiile mistice. Sa ne intoarcem cu picioarele pe pamint. De fapt, lamaiul, in pendularea lui de pe timpul deplasarii noastre, imi spunea ca ii trebuia apa. Acesta era cel mai important lucru pentru el. Il astepta o zi torida si daca nu il udam acum din belsug era posibil sa se usuce pina seara. Este inca firav, plapind, are numai zece centimetri si sase frunzulite. Dar vrea sa traiasca. Ca si mine. Si eu ar trebui sa traiesc. Trecutul e trecut, prezentul e acum si viitorul este in asteptare.

Cu drag, Dan-Constantin, sotul tau iubit. 

––––––––––––––––––––––––––––––

Timisoara, 10 februarie 2023