Aflat pe patul de moarte, Goethe a spus ca „lucrul cel mai valoros de pe pamint este ziua de astazi.” Cind am auzit pentru prima oara cugetarea aceasta nu i-am dat prea mare importanta. Zilele acestea insa am inteles cu adevarat ce a gindit marele scriitor german. Fiindca vinerea trecuta a fost o zi in care era sa…mor.

Ce s-a intimplat de fapt? Aveam o lista de dorinte elaborata la inceputul lui 2023 si conform prevederilor ei in urmatorii 10 ani trebuia sa fac citeva city break-uri in Europa, sa merg in doua croaziere pe mare, sa ma tratez in statiuni balneare, sa ocolesc globul terestru cu vaporul si avionul si sa fac o calatorie spre centrul pamintului. Toate dorintele acestea erau dorinte de om nebun. Dar adevarul este ca niciodata nu am fost intreg la minte si acum, de cind am imbatrinit, sunt mai nebun ca niciodata.

Eu fac parte din categoria nebunilor hotariti si astfel, in luna august am fost intr-un city break la Budapesta, iar in septembrie mi-am planificat o excursie in Slovenia. Cind m-am documentat in prealabil pe Google despre mica tara de la Adriatica, am descoperit ca in Slovenia exista o poarta spre centrul Pamintului. „Incredibil!” mi-am zis.„ Impusc doi iepuri cu un singur foc. Rezolv doua dorinte din Bucket List-ul meu personal : vizitez o tara si vad maruntaiele Pamintului. Nu pot sa ratez o asemenea oportunitate. Mai ales ca ma costa doar 30 de euro.”

Zis si facut! Am plecat in excursie, am ajuns in Slovenia, am descoperit o tara mica si frumoasa si in sfinta zi de vineri 27 septembrie la ora 10 fix, m-am prezentat, impreuna cu grupul din care faceam parte, la poarta care urma sa ma conduca spre centrul planetei. Pe frontispiciul de piatra de la intrare scria cu litere de-o schioapa: Postojna Jama Cave.

Aglomeratie mare in fata grotei! O multime pestrita de oameni de pe toate continentele doreau acelasi lucru ca si mine. Erau multi albi, erau si citiva negri, dar, bineinteles, ca multimea cea mai consistenta era formata din cetateni firavi cu ochi mici si alungiti. Erau si foarte dinamici, s-au bagat in fata noastra la coada si fiindca oficialii i-au vazut atit de nerabdatori, i-au primit cu prioritate. In consecinta, noi am mai stat vreo jumatate de ora la intrare sa ne vina rindul. In timpul acesta, domnul Tickă Nistor, ghidul nostru de grup, ne-a oferit niste casti pe care sa le introducem in urechi pentru a mentine comunicarea de grup.

In sfirsit, a venit clipa in care am ajuns sa urcam in trenulet. Am fost asezati ca la scoala, cite doi pe o bancuta, o bancuta in spatele celeilalte, pe un singur rind, aproape interminabil. Eram fericit. Imi indeplineam un vis. Urma sa cobor spre centrul Pamintului cu un tren fara aburi, pe un drum de fier cu lumini si tehnologie de ultima generatie, cu o multime de oameni de toate categoriile in jur. In toata atmosfera de la intrare exista multa placere, liniste si siguranta. Era o mare diferenta intre calatoria noastra sigura si expeditia plina de pericole a eroilor din cartea lui Jules Verne.

S-a dat semnalul de pornire si a inceput goana. Intii mai incet si apoi din ce in ce mai repede. Zburam prin catacombe cu 30 de kilometri pe ora. In stinga si in dreapta defilau niste stinci foarte colturoase, din loc in loc rasarea cite o stalagmita voluminoasa, iar tavanele de tunel erau atit de aproape de crestet incit aveai impresia ca stalactitele te vor pieptana din cind in cind. Toti barbatii isi plecau capul, toate femeile isi tineau palariile. Eram in secolul 21, era evident ca nu se putea intimpla niciun accident, inaltimile gangurilor erau bine calculate, vagaunele in care intram erau extrem de bine luminate, dar scrisnetele de roti din curbe, traseul foarte intortocheat si faptul ca nu vedeam niciodata gaura prin care urma sa intre trenuletul ma nelinistea intr-un fel. Dan Goldis ai vrut adrenalina la acest sfirsit de viata, acum ai din plin!

Dupa vreo 4 kilometri ne-am oprit. Am coborit cu totii. Eu zimbeam strimb, dar totusi zimbeam. Altii nu zimbeau de loc. Niste babe grase, europene bineinteles, isi faceau vint cu evantaiul. Nu intelegeam cum au venit in pestera cu evantaiul. Poate credeau ca nu au aer. Ori poate credeau ca li se face cald. Ideea lor mi se parea o prostie, fiindca in pestera nu erau mai mult de 10 grade Celsius.

Cum a coborit din trenulet, multimea s-a rinduit intr-o mare masa populara. De pe un virf de stinca ne vorbea in limba engleza un ghid feminin. Cu urechea stinga incercam sa inteleg ce ne spunea ghidul, cu urechea dreapta incercam sa inteleg ce ne spunea domnul Tickă, care traducea simultan in romana spusele englezesti ale ghidului. Incercarile mele erau nereusite. Nu intelegeam nici pe unul, nici pe celalalt. Ma strecor prin multime si o iau inainte. Urc citeva trepte si apoi incep sa cobor pe un plan inclinat. Decorul ma farmeca. Fac doua poze si trec mai departe. Sub picioare mi se deschide o prapastie de 50 de metri. O picatura de apa imi cade in cap. Ma uit spre tavan incercind sa gasesc stalactita care ma scuipa. Nu-mi dau seama care este vinovata, dar o alta picatura imi cade pe obraz. Imi zic ca daca stau mult pe aici voi deveni o stalagmita. In consecinta, ma car. O iau la pas pe podetele lunecoase. Bine ca mi-am luat pantofi sport cu talpa antiderapanta. Ce s-ar intimpla daca as aluneca pe aici si as da cu capul de o balustrada. As da ortul popii, bineinteles. Au murit unii in baie lovindu-se cu capul de vana, asa ca eu,aici, in adincurile pamintului, am sanse mai mari sa o mierlesc. Ma apuc mai strins de balustrada si mai inaintez un pic. In casca aud traducerea lui Tickă. Vocea lui imi confera liniste. Daca dau cu capul de vreo piatra, stie Tickă ce sa faca. Trec mai departe si admir o coloana de piatra. O stalactita care a crescut din tavan s-a unit cu o stalagmita care a crescut din podea si impreuna au format o coloana.

Ghidul spunea ca o asemenea constructie se face in doua-trei mii de ani. Va dati seama ca pe vremea lui Cezar, guvernatorul Romei, aceasta coloana de piatra nu exista. Incerc sa trec de o pereche germana de pensionari voluminosi si imi aluneca piciorul sting. Ma lovesc cu virful pantofului de un grilaj metalic. Direct in batatura rascolita la unguri! O durere ma sageta de la picior pina in crestet. Damn it! Asta imi mai lipsea. Sa mi se activeze bataturile pe terenul acesta neprietenos. String din dinti si trec mai departe. Nu mai aud glasul lui Tickă. Poate nu vorbeste in momentul de fata. Aparatul functioneaza, se aude un biziit constant. Il astept pe Tickă sa spuna ceva, orice, dar Tickă tace. Ma simt oarecum mai nesigur. Trebuie sa merg mai departe. Incet, asa cum pot, cu batatura rascolita. In drumul meu sunt depasit de citiva asiatici. Mai, dar multi mai sunt acestia! Culmea este ca se opresc si-mi arata cu degetul ceva pe o piatra. Da, este un gindac. Zimbesc si dau aprobator din cap, semn ca l-am vazut. E un gindac slab si pricajit.. Gindacii din bucataria mea sunt mult mai grasi. Maninca mai consistent. Am incercat sa ii stirpesc de vreo doua ori, dar nu am reusit. Intre timp am facut cu ei un armistitiu. Pe timpul zilei bucataria este a mea. Pe timpul noptii, bucataria este a lor. Ne respectam reciproc. Daca cumva intru noaptea in bucatarie si aprind lumina, ei fug de maninca pamintul. Gindacul din fata mea nu fuge. Este mai curajos. Am citit undeva ca se numeste gindacul cu gitul scurt. Bine ca m-am intilnit cu un gindac si nu m-am intilnit cu vreun dragon. Aceia ma mincau bineinteles. Cica sunt baby, dar daca au crescut intre timp? Stau ascunsi dupa vreo coloana de piatra si tocmai cind trec eu, casca gura si gata eu am disparut de pe scoarta terestra. Imi amintesc de dragonii din cartea lui Jules Verne. Aceia erau fiorosi rau. Asa pot fi si acestia. Nici nu vreau sa ma gindesc. Poate ca sunt mort, dar inca nu stiu.

„Unde esti Tickă? De ce nu vorbesti?” Ma gindesc sa il strig dar mi-e frica ca ecoul din pestera va trezi vreo fiara care se va napusti spre mine. Bineinteles ca eu voi fi alesul. Nic macar nu o sa se uite la chinezii acestia mici. Nu au carne pe ei. Numai niste ciolane si alea subtiri ca niste scobitori. Pe cind eu… Eu am 88 de kilograme si am niste slanina pe burta si pe fese numai buna de savurat… O cina numai buna pentru Olmi.

„Unde esti Tickă? Te-au mincat balaurii acestia din pestera?„. Astept un minut si vad ca Tickă tot nu raspunde. A disparut si singurul meu punct de sprijin. Sunt singur si neajutorat. Este clar ca trebuie sa merg mai departe. Undeva pe drumul acesta trebuie sa fie iesirea. Vad o intrare intr-un gang luminat „al giorno.” Mi-am zis ca este luminita de la capatul tunelului! Pe dracu! Cind am ajuns la intrarea in gang am descopeit ca intru intr-o vagauna si mai inspaimintatoare. O prapastie mare se deschidea la picioarele mele. Prin minte mi-a strafulgerat un gind: ” Acesta este podul rusilor” Imi aminteam o poveste gasita pe net. Cica, in primul razboi mondial, nemtii, slovenii, nu stiu cine precis, au capturat niste soldati rusi si i-au inchis in aceasta vagauna. Nu le-au dat de mincare, le-au spus sa se manince intre ei si, in timpul acesta, sa construiasca un pod intre doua stinci. Nu stiu daca este legenda sau nu, dar se spune ca un singur prizonier a supravietuit si a iesit la suprafata cind a fost gata podetul. Povestea aceasta de acum 100 de ani ma rascoleste. Daca cineva ii spune lui Putin istoria aceasta straveche. Cum Marele Rus e hotarit, poate sa se enerveze si sa loveasca cu o nucleara tactica iesirea din pestera. Si cataclismul acesta s-ar putea produce chiar acum cind eu sunt inauntru. Asta ar fi culmea! Scap de gindacii cu gitul scurt, scap de dragonii bebelusi, dar nu scap de Putin.

Trebuie sa ies! Trebuie sa ies cit mai repede! Vreau afara la lumina soarelui. Imi adun toate fortele si imi spun ca daca fac 1000 de pasi cu lungimea de 65 de centimetri unul voi ajunge la iesire. Problema este ca nu stiu daca pot face o mie de pasi. Sunt vlaguit, sunt speriat,ma dor picioarele, batatura ma inteapa, sunt nenorocit. Incep sa numar pasii; unu, doi, trei si asa mai departe, 101, 102,103 si asa mai departe,pina la 560, 561.

La pasul 562 ajung in fata unei constructii de beton si sticla, cu dimensiunile de 3×4 m, cam cit este un container maritim. Lumea se inghesuie in jurul cladirii. Nu intelegeam ce vor sa vada. Il intreb pe un chinez ce este acolo. Imi raspunde ca este un acvariu in care sunt dragonii. Ma uit prin sticla sa vad si eu balaurii pesterii, dar nu vad niciunul. „Unde sunt?” il intreb pe chinez. „Under stones!” raspunde chinezul. Pietrele erau mici. Probabil si dragonii sunt mici. N-au apucat sa creasca. Chinezul imi arata o poza postata pe acvariu. Ma uit la fotografie si inteleg cit de prost am putut fi . „Auzi, domnule, de cine mi-a fost teama tot timpul?”

In sfirsit am iesit la lumina soarelui. Un trenulet ne-a scos din pestera asa cum ne-a introdus. Fara nicio problema. Mi-am aprins o tigara si am tras cu nesat un fum. ” N-am ajuns pina in centrul Pamintului, dar am fost pe aproape. Mai trebuia sa merg 6370 de kilometri in adincime. Poate data viitoare voi reusi mai mult!”

P.S. Va anunt cu bucurie ca Tickă e in viata. A numarat toti membrii grupului si a constatat ca nu lipseste nimeni. Eram cu toti vii. Nu a fost nimeni mincat de gindaci sau de dragoni. Nici Putin nu ne-a deranjat cu nicio bomba atomica. Acum ne urcam in autocar pentru ca vom merge la un castel medieval care a fost sursa de inspiratie pentru George Martin, americanul care a scris romanele din seria „A GAME OF THRONES”