FINALUL DIN CAPITOLUL ANTERIOR

Dragă seniorule, ți-am scris aceste detalii pentru a te face să înțelegi toate acțiunile pe care le-am întreprins din mai 2024 și până acum, să le poți analiza pas cu pas, să le urmezi dacă îți vor place sau să le ignori dacă nu ți se potrivesc. Voi fi sincer și corect cu tine, așa cum am fost și până acum.

Și, în încheiere, vreau să te rog un lucru. Citește cu atenție nebunia mea de astăzi. Poate că o vei agrea și o vei adopta chiar și tu. Vei deveni astfel principalul actor al vieții tale. Este o șansă pe care nu ai voie să o ratezi.

Cu deosebită stimă, Dan Constantin Goldiș   

2.2. LUMINA STELEI CE A PIERIT

17 mai 2024

Aseară am făcut un lucru nebunesc. I-am dat  un telefon soției. Nu mi-a răspuns. După ce a sunat de câteva ori, o voce rece mi-a comunicat că abonatul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire a rețelei de telefonie mobilă. Am înțeles astfel că Digi nu a ajuns în Paradis, nu a înzestrat grădina eternă cu semnal GSM.

Fiindcă totuși se împlineau cinci ani de când m-a părăsit, simțeam nevoia să îi istorisesc ce mai făcusem în ultima perioada. În consecință, astăzi, dis de dimineață, m-am dus la cimitir. Am măturat lespedea mormântului, am smuls câteva smocuri de iarbă de pe margine, am pus o floare în vază și am aprins o lumânare. Apoi, am început să-i povestesc. I-am spus că în urmă cu două luni, a murit și mama mea care a avut 95 de ani, din care ultimii trei i-a petrecut alături de mine, De fapt, îngrijită de mine. Nu a fost chiar așa de ușor. Am angajat o femeie să facă de mâncare, să spele, să calce și să o schimbe pe timpul zilei, dar femeia pleca seara și eu ramâneam singur cu ea. Așadar, trebuia să îi administrez medicamentele, să o bag în pat, să îi schimb scutecele, să îi supraveghez somnul, dar și insomniile. Dumnezeu să mă ierte, în momentul în care s-a stins, am simțit un fel de eliberare. Scăpasem de cea mai dificilă sarcină pe care o avusesem în aceasta secvență de viață. După decesul ei, mă puteam considera un om liber. Nu mai aveam nicio responsabilitate concretă, nu mai aveam nicio persoană dependenta de mine, puteam să încep o nouă viață…

Adevărul este însă că nu știam ce să fac cu libertatea mea. Nu aveam nicio direcție clară, nu aveam niciun plan concret, niciun proiect rezonabil pentru viitor. Ce ar trebui să fac acum?

Venisem astăzi la mormântul soției mele să îi cer o îndrumare. Socoteam că este firesc să îi cer părerea. În fond, toate proiectele mele erau concepute împreună cu ea. Am visat atâtea lucruri frumoase. Am visat să dansăm împreună la nunta nepoatelor. Am visat să ne facem o seră de flori în care să cultivăm lămâi și mușcate. Am visat să mergem împreună peste mări și țări. Erau dorințe simple, pământești, realizabile. Dar iată că deși dorințele erau atât de simple, nu am fost în stare să le înfăptuim. Cartea vieții, soarta, forțele întunecate ale Universului s-au împotrivit… Și atunci când Gela s-a stins s-au năruit toate visele, au murit toate proiectele,  am rămas fără dansul de la nunta nepoatelor, fără sera de flori, fără călătoriile noastre imaginare până la capătul lumii. Ce ar trebui să fac acum?

Știam că Gela nu îmi putea oferi astăzi niciun sfat prin viu grai. Dar speram să-mi dea un semn, să pornească o ploaie sau un vînt, să trimită o stea căzătoare care să-mi vestească vrerea ei.

Nimic spectaculos nu s-a întâmplat. Ploaia nu a început, vântul nu a adiat, cerul era albastru și limpede fără vreun nor. După un ceas de așteptare, am înțeles că speranța mea în semne cereșți fusese doar o amăgire, fusese doar un simplu vis de om treaz. Am hotărât să plec, dar nu puteam pleca fără să-i trimit ultimul meu gând. Am rostit cu voce tare:

„Dragă Gela, fiindcă aseară nu mi-ai răspuns la telefon, iar astăzi nu mi-ai dat niciun semn ceresc, am hotărât ca din când în când să îți trimit câte un mesaj vorbit. Îți voi spune astfel, ce fac Laura și Roxana, fiicele noastre, ce fac Amalia și Hanna, nepoatele noastre, ce mai face Luca, nepotul nostru cel mic care a venit pe lume după ce tu ai plecat.

Nu îți știu adresa exactă, dar știu că vei primi mesajele mele. Eterul este plin astăzi de miracole. Circulă multe scrisori virtuale în toate direcțiile și, datorită acestui fapt, sunt convins că vorbele mele vor ajunge la urechile tale!”

Am plecat. La poartă cimitirului însă m-a oprit un glas:

„Bună ziua, domnule Goldiș, ce mai faceți? Ați fost la mormântul lui Gela ?”

„Da, bună ziua!” m-am fâstâcit eu, fiindcă nu știam cu cine vorbesc. În fața mea era o doamna cam de aceeași vârstă cu mine, slăbuță și ceva mai mică de statură, echipată într-o vestimentație spilcuită. Figura îmi părea cunoscută, dar nu știam de unde să o iau.

„ Nu șțiți cine sunt, nu-i așa?”

„Va știu, dar nu știu de unde,” am murmurat eu încurcat.

„ Eu sunt Elena, fosta colegă de servici a soției dumneavostră.”

Vorbea repede, mult prea repede, poate mai repede decît respira. Cert este faptul că viteză de percepție a creierului  meu era depășită. În acele clipe, efortul intelectual major era să-mi amintesc de unde o cunoșteam.

„Acum vreo 10, 11 ani, poate chiar mai mult, am fost la dumneavoastră acasă cu niște colege. Ne-ați explicat că vreți să mergeți împreună cu Gela într-o călătorie.” m-a lămurit ea.

Mi-a căzut fisa. Acum îmi aminteam. Elena fusese la noi cu grupul acela de colege ale soției, chiar înainte de a pleca în croaziera vieții noastre. Da, doamna din față mea era fosta șefa a soției mele, cea care a susținut că ideea era foarte bună și Gela trebuia să accepte cu orice preț cadoul meu de nuntă aniversară. Chiar dacă avea fel de fel de reticențe.

„Da, am fost într-o croazieră pe Marea Mediterana. Și a fost frumos…” am răspuns eu oarecum mai relaxat.

„Știu, ne-a povestit Gela la întoarcere, ne-a povestit cu lux de amănunte. Așa de încântate am fost de poveștile ei încât am hotărât și noi să mergem în anul următor. Dar nu am mai apucat. Banca s-a vândut, pe noi ne-au restructurat, eu m-am pensionat, cele mai tinere și-au căutat alte locuri de muncă…”

Știam povestea băncii lor. O trăisem alături de Gela acum un deceniu. Norocul nostru a fost că avea suficienți ani de vechime pentru a ieși la pensie. Ghinionul nostru a fost că pensia ei a fost extrem de scurtă. Doar trei ani fiindcă după aceea, soția mea s-a stins…

„Sunt cu mașina”. i-am spus. „Unde locuiți, poate va pot duce acasă?”

„În Circumvalațiunii, dar pot să merg pe jos. Este destul de aproape. Vâ mulțumesc pentru invitație, dar mai voiam să cumpăr ceva din Mall”  mi-a răspuns.

„Păi, și eu am mașina în parcarea de la Mall. Și chiar am chef să beau o cafea. Va propun să va faceți cumpărăturile fără grabă și după aceea, veniți să beți cu mine o cafea la Starbucks,” am zis pe nerăsuflate.

„Eu nu beau cafea, dar dacă mă invitați, voi lua o înghețată,” mi-a răspuns.

Am așteptat-o vreo jumătate de ora să vină. Dar oricum nu aveam nimic de făcut în ziua aceea. Era mai important faptul că mă intilneam cu o femeie, nu făcusem treaba această de multă vreme, de vreo trei ani nu prea ieșisem din curte, mă legase de glie mama mea cu bolile și bătrânețea ei, făcusem doar scurte deplasări în jurul locuinței pentru aprovizionarea cu alimente sau medicamente.

După ce a venit la masă și am comandat înghețata, am convenit să ne tutuim. Și fiindcă după această convenție, ne simțeam mai apropiați, eu i-am povestit Elenei viața mea din ultima perioada, ea mi-a istorisit problemele ei din ultimul deceniu. Soțul i se îmbolnăvise, l-a îngrijit vreo patru ani, fiica ei a terminat facultatea, s-a căsătorit și a plecat din țară după soț, tocmai la Singapore, în capătul celălalt al pămîntului, iar ea a rămas singură să-și îngrijească mama. Mama ei avea 96 de ani. Viața ei și viața mea din ultimul deceniu erau într-un fel asemănătoare. Trecut tern și trist pentru amândoi. Prezentul însă era diferit. Eu eram liber ca pasărea cerului, ea era închisă într-o colivie, străjuită de grija pentru mama ei.

„Mă duc doar la biserică,” mărturisi ea. „Este singurul loc unde mă simt bine! Tu te duci la biserică?”

„Nu prea. Chiar de loc.” am răspuns eu.

„Gela era foarte credincioasă. Ne spunea la birou că în perioadele de cumpăna din viață ei se ruga la îngerul ei păzitor și îngerul a ajutat-o de fiecare dată…”

„Se pare că a părăsit-o spre sfârșitul vieții…” am mormăit eu.

„Nu ai dreptul să spui asta,” mă apostrofă Elena. „Îngerul ei păzitor a ajutat-o să treacă prin toate vămile cerești și acum Gela trăiește o nouă existența într-un loc plin de verdeață!”

Am tăcut. Voiam să-i spun că nu cred în viața de apoi, nu cred în existențe supranaturale, nu cred că dincolo de mormânt mai există ceva concret. Dar n-am zis nimic. Nu se cuvenea să-mi exprim îndoielile în față unei femei care credea în spusele ei. Elena vorbea însă cu toată convingerea că are dreptate:

„Dane, Gela te urmărește de acolo de sus din ceruri de unde este acum și dacă te vede că te prăbușești tu ca persoană aici pe pământ va fi foarte dezamăgită. Ea este îngerul tău păzitor. Al tău și al fetelor tale. Și va face tot ce îi stă în putință pentru a vă feri de răul și pericolul lumesc”

Ascultam discursul de încurajare al Elenei. Probabil descoperise că sunt un om sfârșit, fără obiective imediate, fără un orizont bine definit și acum voia să mă îmbărbăteze. Ideea era frumoasă, cuvintele mobilizatoare, dar eu nu aveam nicio garanție că aceste lucruri puteau fi adevărate. În lumea reală în care trăiam, totul părea trist și sumbru. Și reticență mea bărbătească mă împiedica să văd un viitor mai luminos.

Nu i-am dezvăluit Elenei temerile care mă frământau. Am condus-o pâna acasă, am schimbat numerele de telefon și ne-am desparțit ca buni prieteni. 

     Spre seară, înainte de culcare, am încercat să fac bilanțul zilei. Și am constatat că rezultatele nu erau prea strălucite. Am mers la cimitir, am făcut curățenie la mormântul Gelei, am aprins o luminare și i-am transmis un mesaj soției. Erau lucruri bune, puteam fi oarecum mulțumit.  Nu primisesem niciun răspuns concret de la soția mea, dar oare ce răspuns putea ea să-mi dea?  Așteptasem o adiere de vânt, o aversă scurtă de ploaie, o rază de lumina care să poposească pe piatră funerară din față mea, dar nimic spectaculos nu s-a întâmplat, nu am perceput niciun semn, nu am văzut nicio schimbare în mediul din jurul meu. Poate mesajul meu nu a ajuns, poate rătăcește pe undeva prin Universul întunecat…

Singurul lucru pozitiv era că mă intinisem cu o persoană care o cunoscuse pe Gela. Și că această persoană mi-a spus că Gela era îngerul meu păzitor. Ideea aceasta nu putea fi adevarată. Bunicii mei mă învățaseră la vremea când mergeam la grădiniță că fiecare om primește la botez  un înger, la care trebuie să te rogi să te  păzească de relele pământului.  Eu m-am rugat în fiecare seară  până am ajuns la școală. Apoi, din ce în ce mai rar. Incet-încet am uitat de el. Marxismul din școală m-a învățat că toată credința biblică este o plăsmuire. Și eu am crezut  tot ce am fost învățat. Dar acum, la bătrânețe, nu mai știu ce să cred. Sunt derutat. M-am întîlnit  întîmplător cu o doamna serioasă care mi-a oferit o informație ciudată.  Nu-mi vine să cred așa ceva.

Dar dacă o fi adevărat? Și dacă Elena este ființă care îmi spune adevărul? Dacă ea este o persoană trimisă chiar de Gela să-mi spună că eu și fetele mele avem acum o protecție cerească? Să fi fost ideea aceasta raza de lumina pe care o aspteptam ? Sa fi fost Elena purtatorul semnului asteptat ?
Ce prostii îmi trec prin cap! Dar ar trebui să intru în joc. Ce am de pierdut? Nimic. În consecință, înainte de a intra în pat, m-am așezat  în genunchi în colțul dinspre rasarit al dormitorului și am rostit :

„Dragă Gela, fiindcă am aflat că tu ești îngerul meu păzitor te rog să-mi spui ce să fac cu viața mea  de azi înainte.” Apoi am rostit rugăciunea  copilăriei mele:

” Înger-Îngerașul meu /Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic , tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare/ În tot locul mă însoțește/ Și de rele mă ferește.

Nu mai știam toate versurile. Dar m-am băgat în pat și am adormit mulțumit. Imi spusesem rugăciunea de seară. 

2.3. O CONSERVA IN SUC PROPRIU

18 mai 2024

A doua zi de dimineață, am primit vizita unui prieten. Îl cheamă Gabriel și bem uneori împreună cafeaua de dimineață. De obicei, conversăm pe teme politice. Dar astăzi discuția noastră a fost despre viață. L-am întrebat dacă vreun om de vârstă noastră mai poate fi fericit. Mi-a răspuns că fericirea depinde de atitudinea și alegerile fiecăruia, indiferent de vârstă.

„ Tu ar trebui să te mulțumeșți cu ceea ce ai deja”, a completat el. „Poți obține fericirea adunând mici bucurii zilnice. Uită-te la mine, ce probleme am! Soția mea este bolnavă, are tensiune, pietre la rinichi, diabet zaharat de tip II și nu mai vede bine. Fiul meu și-a dat demisia de la locul de muncă, de multe ori trebuie să am grijă de copilul lui, un neastimparat de 5 ani și , pe deasupra, nici cu banii nu o duc prea bine. Hai să facem comparația între mine și tine!”

  Am tăcut oarecum vinovat. Nu aveam problemele lui. Aveam și eu diabet, dar mă străduiam să-l țin sub control, oboseam repede, deși aveam doar 84 de kilograme la 175 de centimetri, nu auzeam bine cu urechea stângă și aveam miopie de -3 la ambii ochi. Nu sunt foarte sănătos, dar nici foarte bolnav. Dacă mă gîndesc bine, nu există oameni de vârstă mea care să fie sănătoși.

După vreo 2 minute de tăcere absolută, am abordat subiectul care mă frământa. I-am povestit despre întâlnirea cu fosta colegă a soției mele și l-am întrebat dacă este posibil ca Gela să fie îngerul meu păzitor. El m-a ascultat cu atenție și, după ce am terminat de vorbit, a zâmbit cald și a spus:

„Știi, îngerii păzitori sunt mai reali decât ne putem imagina. Uneori, se manifestă prin oameni care ne aduc un zâmbet sau o vorbă bună atunci când avem nevoie cel mai mult. Gela ar putea fi cu adevărat îngerul tău păzitor.  Tu nu o vezi, dar  ea îți trimite semne prin oameni și întâmplări. ”

    M-am surprins gândindu-mă la momentele din trecutul apropiat când simțisem că cineva mă veghează în cele mai grele clipe. Aveam mereu impresia ca sunt luminat de un foc sacru. Poate că Gabriel avea dreptate, Gela încerca să fie alături de mine într-un fel sau altul, dar eu nu percepeam întotdeauna originea acestui ajutor divin.

„Ar trebui să fiu mai deschis la aceste lucruri,” am murmurat eu si am simtit o ciudată căldură interioară.

Gabriel însă continua netulburat aserțiunea sa, fără să mă bage în seamă:

„Știi care este lucrul cel mai important? Faptul că s-ar putea ca această întâlnire să te scoată din starea ta de conservă consumată în suc propriu.”

„Cum adică?” am întrebat nelămurit.

„Tu ai trăit pînă acum în cercul tău strâmt, în mediul îngrădit de pereții casei tale, nu ai socializat cu nimeni. In ultimii ani nu ai călătorit niciunde, nu ai scris, nu ai participat la întâlniri prieteneșți, ai trait singur si te-ai consumat în sucul propriu al ființei tale. Ai fost precum este o conservă de carne înghesuită într-o cutie de tablă. Ți-a fost frică să te deschizi in fata lumii, fiindcă ți-a fost teamă că te va altera aerul de afară. Dar acum ai o perspectiva. Ai perspectiva de a intra în rândul lumii. Ești încă un văduv tânăr. Te întreb acum : ai avut vreo relație memorabilă cu o femeie în ultima vreme?„

„ Nu”, am mărturisit eu spășit.

„Ai avut vreo întâlnire intimă cu o persoană de alt sex?”

„ Nu.”

„ Ei bine, ar trebui să ai. Dacă vei rămîne așa închis în tine, îți va trece termenul de valabilitate și după o perioada, vei fi considerat un ins expirat, un produs alterat, nerecomandat pentru consum. Ieși din carapacea ta invizibilă. Observă mediul și oamenii din jurul tău și vei constata ca lumea are frumuseți deosebite. Materiale și umane. Fizice și psihice. Iar descoperirea aceasta te va face fericit. Un filozof chinez spunea că drumul spre fericire este fericirea însăși. Ține minte chestia asta!”

Cuvintele lui m-au făcut să mă gîndesc la fragilitatea naturii umane. Sunt un om în vârstă și, la fel ca aproape toți bătrânii din țara mea, m-am protejat cu diverse ziduri de apărare, temându-mă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă îmi voi expune vulnerabilitățile. Dar, după cum susține prrietenul meu, adevărata valoare a introvetitului din mine ar putea fi dezvăluită doar atunci când voi avea curajul să mă deschid și voi descoperi adevăratul gust al vieții.

Gabriel vorbea însă mai departe, fundamentindu-si propriile opinii. Zicea:

„Călătorește, socializează și scrie! Abia acum, când ai împlinit 71 de ani te-ai maturizat. Și acum cu mintea și sufletul tău de om matur, ar trebui să încerci să trăieșți cu adevărat visele din copilărie și adolescență. Acum ar trebui să faci lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată, dar pe care ți le-ai dorit întotdeauna. Abandonează temerile bolnăvicioase care te frământă. Nu le mai da atenție! Și concentrează-te pe trei obiective mari pe care le poți înfăptui până la sfîrșitul vieții: Călătorește, socializează, scrie!”

„Nu știu dacă sunt în stare la vârstă mea să călătoresc și să socializez…” am spus abia auzit.

„ Ești în stare! Ai încredere în tine. Ai răzbit după o operație grea. Ai depășit un cancer. O chestie extraordinară cu care nu se pot lauda prea mulți. Ești un tip foarte tare. Este timpul să te transformi dintr-un om obișnuit într-un om cu o versiune strălucitoare.”

„Mă aburesti cu idei marețe. Am impresia că te joci cu mine,” am comentat supărat.

„Nu mă joc, vorbesc serios! Ia-ți inima în dinți și pornește pe calea ta unică.”

„Altă amețeală grandioasă: calea mea unică…”

„Da, evident, fiecare are calea lui. Tu ești unicul Constantin care s-a născut în Timișoara și are codul numeric personal care începe cu 1531905. Nu mai există alt om în lume cu acest prenume și acest cod. Eșți unic și dacă ești unic, ești important. Ai o cale unică prin lume, atât în viață, cât și după moarte. Nimeni nu va avea același drum ca și tine. Nici astazi, nici mâine, nici poimâine, niciodată.”

„ Ce aiureli spui, Gabriele!” am replicat eu cu gândul la calea mea unică. „Să mă apuc acum de scris când am 71 de ani ? Și chiar dacă aș reuși să scriu ceva, mă întreb pentru cine aș scrie. Cine mai citește astăzi  un roman când există Facebook, Istagram, Tic-tok și toate celelalte? Astazi toată lumea filmează, nimeni nu mai scrie, nimeni nu mai citește…”

„Scrie pentru tine”, a venit răspunsul. „Ce îți pasă dacă nu te va citi nimeni? Tu scrii pentru tine. Vei fi un scriitor fericit… Iar apoi, cînd te vei îmbolnăvi de Alzheimer, vei citi poveștile tale din călătorii și vei retrăi clipele de fericire pe care le-ai avut în viață! Iar atunci vei fi fericit din nou!”

2.4. MY BUCKET LIST

19 mai 2024

Astăzi este ziua mea. Împlinesc 71 de ani. Nu vreau să sărbătoresc cu nimeni. Nu îmi place să vorbesc la telefoane. Nu am chef să răspund la mesaje. De cînd mi-am făcut pagină pe Facebook, toți oamenii de pe planetă știu când este ziua mea. Și unii chiar mă sună, alții îmi trimit mesaje cu urări de sănătate, garnisite cu buchete de flori și inimi însângerate străpunse de săgeți.

Citeste mai departe AICI !