Este ciudat cum un om de vârsta mea își poate pierde capul într-o singură săptămână. Dar așa s-a întîmplat. Și dacă soarta a vrut să se întâmple așa, eu ce pot să fac? Voi suportă consecințele. Nu mă pot împotrivi destinului scris în cartea vieții mele…

Dar să va povestesc cum a fost!

De fapt, istoria începe acum 56 de ani. Terminasem clasa a VII-a la o școală din Timișoara, luasem premiul întii, primisem 3 cărți cadou și pentru a mă recompensa într-un fel, părinții mei m-au trimis în vacanța de vară la… bunici. Mi-au dat chiar și bani pentru tren, înghețată și suc, vreo două sute de lei, țin minte și acum, erau o bancnotă albastră cu Bălcescu pe ea și alte câteva bancnote mai mici cu tractoare roșii la seceriș…

Așa am ajuns la Buziaș, o comună obișnuită la vremea aceea, dar care pentru mine urma să devină un adevărat paradis. Bunica mea îmi pregătea câte o felie de pîine neagră unsă cu untură, pe care presară boia dulce și ceapă mărunțită și eu credeam că acesta este principalul fel de mâncare al îngerilor din Rai. După ce înghițeam felia de pîine unsă, îmi stingeam setea cu apa unui izvor din apropiere. De fapt, era un fel de fântână din piatră din care curgea un lichid pe o țeavă ruginită. Dar lichidul acela făcea bule pe gâtlej și îți bășica limba. Desigur că, la vremea aceea, îmi spuneam că heruvimii din Paradis beau aceeași apă ca mine și, în consecință, mă simțeam ca un veritabil heruvim .

Dar cel mai mult îmi plăcea să merg la ștrand. Ștrandul cu apă minerală era foarte aproape. Alergam puțin printr-o pădure magică, plină de platani seculari și ajungeam în două minute la el. Intrarea era un leu și cincizeci de bani, dar ce frumos era înăuntru! De jur împrejur erau cabine în care îți puteai lăsa țoalele cu care umblaseși prin colbul ulițelor,  pe jos era așternut un nisip fin care îți încălzea tălpile la fiecare pas, exista și un bazin în care se vărsa o apă cristalină dintr-o  conducta paralepipedica . Bunicul meu îmi spusese că în apa aceea se găsesc toate mineralele  pământului, dar eu, bineînțeles, că nu l-am crezut, fiindcă n-am văzut  niciun mineral pe fundul bazinului. Si aveam credința fermă ca apa nu vine din pământ, ci tocmai din cer, dintr-un izvor sfințit.

    Eram extrem de fericit. Trăiam într-un loc ce părea rupt din Paradis, mîncăm hrana îngerilor, beam apă cu bule și mă scăldăm în lacul  heruvimilor. Dar adevarata magie a locului o simteam cind, intins pe burta in nisip, priveam trupurile unor fete pe plaja. Eram foarte sensibil la vremea aceea, intregul meu corp reactiona la vederea tinerelor si simtirea aceasta se materializa sub forma unor mici gropițe in nisip care ramineau pe plaja in urma mea. Da, aveam 15 ani atunci și vârsta începea să-și spună cuvântul…

Prima săptămâna la Buziaș a fost minunată, dar a venit a doua  și lucrurile s-au schimbat. In urmatoarea luni, dis de dimineața, la ora 7 fix, bunicul m-a trezit. Imi zgâlțâia cu putere umărul și îmi vorbea cu glas apăsat:

„Mai Dănuță, școală-te, spală-te pe ochi și vino la masă. Avem de vorbit!”

Mă enerva cumplit când îmi spunea Dănuță, suna atât de țărănește. Iar eu eram un băiat de oraș, locuiam în buricul târgului, tocmai la Timișoara.

„Pe mine mă cheamă Dan”, am mormăit, frecându-mă la ochi.

„Bine Dănuță, mișcă-te mai repede, că trebuie să ajung la Bacova, astăzi am de recepționat o tonă de tutun…”

Cu treaba aceasta se ocupa bunicul. Recepționa tutunul cultivat de săteni și îl ducea la o fabrică de țigarete din Timișoara.

Nu aveam ce s-a fac. M-am sculat, m-am dus  la lighean, mi-am dat cu apă pe ochi și așa, primenit precum pisica, m-am așezat la masă. Acolo mă aștepta  o felie de pîine neagra și o cană de lapte cu cicoare. Mâncare dumnezeiască, ce să mai vorbim! Am început să mănânc. Trebuia să fiu în formă în acea zi. Aveam de gând să-mi pun rogojina lângă cearceaful celor două fete pe care le admirasem zi de zi, pe plajă  în ultima  săptămână . Sorbeam din cicoare și mă gândeam la ele. Oare voi avea curajul să le vorbesc? Mă vor băga în seama oare? Ele erau mai mari ca mine… Erau inalte, zvelte , eu eram mic și păduchios, ele erau mai mari  îndrăznețe, eu aveam coșuri pe față și eram timid. Și ce trupuri aveau, aveau niste trupuri superbe cu aripi nevăzute pe umeri. Aveau sau nu aveau aripi ? Cred că aveau,  fiindcă atunci  când alergau pe nisip păreau că zboară…Și sub mine mai apărea o gropița în nisip…

„Dănuță, mi-a dat telefon mă-ta ieri la baza de recepție și m-a întrebat cât ai cetit din cartea ceea?”

O băgasem pe mânecă. Nu citisem aproape nimic. Vreo douăzeci de pagini, poate douăzeci și cinci. Dar ce să-i spun bunicului? Că îmi luam cartea primită ca premiu în fiecare dimineață la ștrand, făgăduindu-mi să citesc cel puțin 10 pagini pe zi. Ce să-i spun? Că nu am reușit niciodată să-mi țin făgăduiala de dimineață. Dintr-un motiv foarte simplu. De fiecare dată când ieșeam din bazin, deschideam cartea, dar în loc să citesc, priveam pe deasupra paginilor la cele două făpturi dumnezeieșți care se plimbau nestingherite pe plajă în costume de baie. Și nu mă saturam de privit. De dimineața până seara, asta făceam, priveam. Trăiam un vis adevărat, zi de zi. Mă înamorasem … De amândoua deodată. Eram cupidonizat din cap până în picioare. Cine purta întreaga vină? Eu sau cele două fete? Nu, nu ele erau vinovate. Ele erau niște îngeri, eu eram adevăratul diavol. Si mă mustra conștiința…

Bunicul avea prostul obicei să mă aducă cu picioarele pe pământ. Azi dimineața m-a trezit din visul meu frumos cu ochii inchisi, acum mă trezea din visul meu cu ochii deschiși.

„ Auzi, mai băiete, ce te-am întrebat? Cât ai cetit de când ai venit la Buziaș ?„

„ Vreo 100 de pagini,” am mințit eu.

De fapt, nu știu daca citisem vreo 10. Incepusem lectura romanului la Timișoara, citisem acolo vreo 200 de pagini, dar de când ajunsesem la Buziaș ma lăsasem pe tânjala. Aveam lucruri mai importante de făcut. Nu mai priveam in carte, priveam la făpturile îngerești de pe plajă…

„ Vezi că mă-ta mi-a spus că trebuie să faci o compunere de o pagină. Cică așa i-a spus profesorul tău de româna. Vrea să o agațe la gazeta de perete a școlii. Vezi ce faci! Lasă zbenguială și apucă-te de treaba!” îmi ordonă  pe un ton ostașesc.

Din stradă se auzi, nechezatul unui armăsar. Izbăvitor zgomot! Venise șareta bunicului, un fel de trasură pe doua roți cu care pleca în raion in fiecare dimineață.

 „Zinaida, am plecat, zise bunicul. Iar tu, Prâslea, să nu te prind astăzi la ștrand. Pune mâna pe carte..”

      A căzut cerul pe mine. Ce lovitură primisem! Era o adevărată catastrofă. Astazi, aveam interzis la ștrand. Porțile Paradisului erau  zăvorite pentru mine. Nu mai puteam să văd îngerii mei zburători. Eram atât de nefericit. Două lacrimi mi se scurseseră de pe obraji direct în cana cu cicoare.

„Plângi degeaba!” îmi zise bunica. „Astăzi este luni și lunea ștrandul este închis pentru curățenie. ”

Era prima veste bună. Va să zică, paradisul era închis pentru toată lumea, nu eram numai eu cel pedepsit. Am întrebat printre lacrimi: „Cum adică, bunico, în Rai se face curățenie?”

Ea mi-a spus blând: „Nu știu, n-am fost nicodată în Rai, dar la ștrand în fiecare zi de luni se face curățenie. Se spală cabinele, se grebleaza nisipul, se schimbă apa din bazin. Dar pe tine nu trebuie să te intereseze asta. Tu fii bărbat, ești acum băiat mare. Du-te mătură curtea, adu o damigeană de apă de la izvor și apucă-te să citeșți. Nu ai nicio scăpare cu  bunicul tău.”

Era clar. Din înaltul cerului coborisem direct în iad. Și numai Ioan Serzea, profesorul meu de limba română, era de vină… Bineînțeles că el era primul vinovat. Ce legătură aveam eu cu gazeta de perete? Trebuia să citesc un roman în 3 volume ca să fac o însemnare pentru gazeta de perete? Cum să încapă 800 pagini dintr-o carte într-un rezumat de câteva rânduri?

Îmi revenisem într-un fel. Eram baiat mare, trebuia să fiu bărbat cum îmi zisese bunica. Am măturat curtea, am adus și damigeană cu apă minerală de la izvor, am luat o păturică pe umeri și cartea sub braț, am trecut stradă și am intrat în pădurea de platani. Am început să caut un loc pe placul inimii mele. Și după ce m-am învârtit în loc vro jumătate de oră, am găsit o mică poieniță străjuită de un platan viguros cu coroană înaltă. Mi-am pus păturică pe jos, m-am întins pe ea, am deschis cartea și am început lectura.

„Ce citeșți?” am auzit un glas.

Am întors capul să văd cine mă chestiona. Și am rămas siderat. Era chiar una din cele două fete de la ștrand. Ba mai mult, era chiar fata pe care o plăceam cel mai tare. Cum naiba mă găsise ea în mijlocul pădurii? Dar mi-am zis că este un fapt explicabil, fata era oricum o făptură cerească…

„Te-am întrebat, ce citești?” repetă ea.

„La Medeleni,” am bolborosit eu abia auzit. „Este o carte scrisă de Ionel Teodoreanu,” am adăugat mai tare.

„ Da, e o carte bună. Mi-a placut și mie. Fii bun și citește-mi și mie un paragraf de la pagina la care esti…”

Nu îmi venea să-mi cred urechilor. Cum adică să îi citesc un paragraf? Coborâse un înger din Rai și mă ruga să îi citesc dintr-o carte pământeasca? Mă întrebăm dacă scenă această era reală sau era doar o amăgire… Fata însă se întinse pe păturica mea cu fața în sus și aștepta să îi citesc. Iar eu mă frecăm la ochi și nu credeam de loc că este aievea ceea ce mi se întâmplă.

M-am trezit însă rapid din visare și am căutat o pagină pe care o îndoisem mai demult. Îmi plăcuse întâlnirea dintre Dănuț și Adina și acum aveam posibilitatea de a o citi unei fete frumoase. Mi-am dres glasul și am început. Mai întîi mai încet, dar apoi ceva mai tare. Mă străduiam din răsputeri ca intonația mea să fie hotărîtă, expresivă, lipsită de emoția personală a momentului.  Citeam așadar din carte: 

[ Dănuț nu-şi putu stăpîni bătăile inimii. N-o văzuse doar cîteva clipe, şi parcă o regăsea după o despărţire. Se întoarse, o cuprinse în braţe şi o strînse, despletită şi ruginie. Îi sărută fruntea, bătaia pleoapelor, gîtul care ispitea dinţii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Şi dezvăluind-o îi privi sînii, cuminte şi-mbunat, fiindcă erau miraţi ca deşteptaţi din somn. Apoi dezmierdă cu palmele rotunjite luminoasele lor curbe, săgetate de două mici reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizînd ochii, alintă respiraţia ondulată a sînilor, cu pieliţa subţire a încheieturei braţului…Mîna Adinei îi acoperi ochii aprinşi. „ Cuminte, cuminte… Hai şi-ţi bea şocolata.”

Şi luîndu-i mîna de pe ochi, se învălui molatec în lungul halat de baie care-i dădea o ciudată înfăţişare de călugăraş benedictin. Numai părul ardea dens, cum arsese de-a lungul nopţii, ca o torță pe un întunecat galop în adîncuri. „Nu, Dănuţ!” „ Ba da.” ]

„ Oprește-te! Nu mai citi!” strigă alarmată ființa de lângă mine. „Știi ce se întâmplă mai departe in carte?„

„Nu știu”, am zis eu.

„Minți!” a zis ea repede. „Pagina aceea era îndoită. Am văzut când ai căutat-o! Înseamnă că știi ce se întâmplă mai departe…”

Mințisem a doua oara astăzi. Si de data aceasta fusesem prins. Am spus spășit:

” Dănuț o sărută pe Adina și după aceea fac dragoste!” 

„Vezi, chicoti ea. Ai vrut sa mă păcălești! Dar fiindca esti un păcălici mic si sincer, voi trece cu vederea. Fiindcă ți-ai recunoscut minciuna, când am să plec de lângă tine, te voi pupa pe frunte …”

„Numai pe frunte?” am îngăimat eu.

” Astazi numai atâta meriți. Te voi săruta cu adevărat când vei găsi pasajul în care Dănuț o sărută pe Monica. După ce mi-l citești, te voi săruta cu adevarat.”

„Cu limba?” am pus eu întrebarea care mă frământa cel mai tare.

„Da, cu limba.”

„Promiți?”

„Da, promit.”

Apoi s-a ridicat, mi-a atins fruntea cu buzele și s-a topit în adâncimea pădurii de platani. Eu am rămas împietrit gândindu-mă la sărutul pe care urma sa il primesc mâine.

………………………………………………………………………………………………

Flacăra lămpii cu petrol pâlpâia slab. Era din ce în ce mai mică. „ Poate a obosit de atâta ars” mi-am zis în gând. Era normal să slăbească. O aprinsesem în miez de noapte cu vreo 3 ore în urmă când m-am apucat să citesc. Ieri seara, după ce se culcase toată lumea, am așteptat ca bunicul să înceapă sforăitul și m-am strecurat afară din odaia în care dormeam toți trei. Am intrat în chicineta care ținea loc de bucătărie și am aprins lampa de petrol. Aveam treabă. Multă treabă. Trebuia să găsesc scena în care Dănuț o sărută pe Monica. Și nu reușeam de loc. Eroii din roman păreau că se joacă cu viața mea, cu cea dintâi iubire a vieții mele. Dănuț, eroul principal al cărții, alerga după Adina pe străzile din București, Olguța, sora lui neastâmpărată, călărea pe meleagurile Medelenilor, iar bălaia Monica, fata fără părinți, suferea în tăcere în camera ei. Iar eu, elevul de 15 ani, Dan Goldiș, cautam pe sute de pagini un sărut care nu mai apărea.

     După ce mă supărase profesorul meu de româna Ioan Serzea, acum mă supăra și Ionel Teodoreanu. El era al doilea vinovat. De ce amâna sărutul acela de la un volum la altul? I-am reprosat chestia aceasta in mijlocul noptii. Am iesit in curte, m-am uitat spre cer si i-am spus cu voce tare să mă auda de acolo de unde era. „Domnule scriitor, de ce Dănuț întârzie să  o sărute pe Monica? Nu înțelegeți domnule Teodoreanu, ca pentru mine este o chestiune de viața și de moarte? Eu n-am  sărutat  niciodată  și niciodată nu am fost sărutat, așa că nu știu  cum se face, nu stiu cum se petrece actul… Și speram să aflu de la Dănuț ce a făcut la primul sărut cu buzele, cu limba… Dumneavoastră, care scrieți atât de frumos, de ce nu ați scris scena aceasta mai repede?  Speranța mea  era să găsesc un sfat  de la domnia voastră. Sunt sigur că  știți cum se sărută  doi iubiți, de ce nu ați scris scena aceasta mai repede să învăț si eu. Va dați  seama că dacă pînă astazi  după amiază  nu găsesc sărutul dintre Monica  și Dănuț, eu, elevul  Dan Goldiș, voi pierde diamantul  promis. Și atunci, cu siguranță. mă voi sinucide… „

……………………………………………………………………………………………………………….

Dimineața, bunicul m-a descoperit în chicineta. Adormisem cu capul pe cartea de pe masă. Lampa de petrol se stinsese, obosită parcă de lunga noapte fierbinte.

„ Hei, Dănuța, văd că lucrezi serios. Ai scris compunerea?”

„ Nu, bunicule, n-am terminat cartea. Are 800 de pagini și mai am vreo 300 de citit…”

„ Auleu, dar lungă mai este… Vă dă mult de citit la școală… „

„ Da, lectură obligatorie bunicule, școală e grea…” am oftat cu năduf.

„ Nu te mai plînge. Ai timp să termini astăzi lucrarea, plouă toată ziua și ștrandul nu se va deschide…”

      O altă lovitură în moalele capului. Toate planetele se aliniau împotriva mea. Toate forțele pământului și cerului, vorbite parcă între ele, aranjasera să îmi distrugă viață. Mai întîi Ioan Serzea cu gazeta lui de perete, apoi Ionel Teodoreanu cu sărutul sau amânat dintr-un volum la altul, iar acum Dumnezeu cu ploaia lui neașteptată din august. Nu îmi păsa că ștrandul nu se va deschide, dar mă temeam că întâlnirea mea de după amiază nu se mai face. Dacă plouă toată ziua și iubita mea nu venea, nu voi primi astăzi sărutul promis…

      M-am dus la fereastră și am privit cerul. Era tapetat cu nori plumburii. Nu ploua foarte tare, dar nici foarte încet. Ploua exact atât cât trebuie ca toată lumea să stea în casă. Ideea această era foarte clară pentru mine. Pe stradă nu trecea nimeni. Singurul om care a pășit afară era bunicul meu. La ora fixată a venit șareta, bunicul a ieșit din casă, a urcat alături de vizitiu pe capra și a plecat. Iar strada a devenit din nou pustie. Și ploaia părea acum mai puternică, mai hotărâtă să-mi distrugă existența.

Ce voi face dacă iubita mea nu va veni la întâlnire? Mă voi sinucide, bineînțeles, cu cuțitul din bucătărie. Profesorul Serzea va rămâne cu articolul nescris la gazeta de perete și îi va părea rău că mi-a dat o asemenea sarcină. Ionel Teodoreanu, de acolo de unde e, va afla că nu am citit până la capăt „ La Medeleni” și va regreta că a pierdut un cititor atât de tânăr și silitor ca mine. Poate chiar și Dumnezeu va regreta un pic când va înțelege că a aprobat aceasta ploaie cerească într-o zi atât de importantă așa cum este sărutul meu de astazi. Intregul Univers se va dărâma dacă eu nu voi primi astazi sărutul promis.

Speranța mea cea mare era ca Dumnezeu să se răzgândească până după amiaza, să opreasca ploaia și să aducă soarele pe cerul Buziașului. Eu voi fi fericit, omenirea va fi mulțumită și intregul Univers va zâmbi. Dar ce se întâmplă dacă Dumnezeu nu se răzgândește? Dacă ploaia continuă până spre seară?

 Toată lumea va suferi când eu nu voi mai fi. Dar cel mai mult va suferi iubita mea. Cum o cheamă pe iubita mea? Nu avusesem îndrăzneala să o întreb. Poate o chema Serafima, poate o chema Angelina, poate o chema pur și simplu Maria care era dupa știința mea un nume de sfântă… Constatam acum ca nu îi știam numele. Dar nu e nimic, o voi întreba după amiază când ne vom întâlni. Dar dacă nu ne vom întâlni? Eu mă voi sinucide și pe mormântul meu groparul va scrie „Dănuț decedat din dragoste pentru… Monica.” 

Ce potriveală! Am botezat-o eu pe frumoasa de la ștrand. Într-o clipă de visare cu ochii deschiși mi-a venit ideea aceasta strălucită. Monica este cel mai potrivit nume. Intocmai ca  în carte. Pe mine mă cheamă Dan, Dănuț cum îmi spune bunica, Dănuță cum mă strigă bunicul, pe ea trebuie să o cheme Monica. Monica era o fata cuminte care îl iubește în secret pe Dănuț în carte, așa cum îngerul acesta din Buziaș mă iubește pe mine… tot în secret. Sunt sigur ca în ciuda ploii va veni  după  amiază  în poiana  și mă va  sărută pe buze.  Si acela va fi primul meu sărut  din viață.

……………………………………………………………………………………………..

În acea după amiază, la ora 4 fix plouă torențial. Eu stăteam ca pe ace. Mă uităm pe fereastră și mă rugăm la Dumnezeu să oprească ploaia. Dumnezeu însă nu mă auzea. Probabil era ocupat cu probleme lumești mai importante. Dar cea mai importantă problema pentru mine era sărutul cu limba promis pentru acea seară. Așa că am îngenunchiat în colțul dinspre răsărit al chicinetei, am împreunat mâinile și am rostit o rugăciune:

Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Și mă-nvață să fac bine!

Eu sunt mic – tu fă-mă mare;
Eu sunt slab – tu fă-mă tare;
În tot locul mă-nsotește
Și de PLOAIE mă ferește!

Eram mândru de licența poetica inventată pe loc. In loc de „rele” am băgat cuvântul „ploaie.” Găsisem soluția perfectă pentru a cere ajutorul unui înger. Cugetăm că dacă Dumnezeu avea treburi lumești importante, poate îngerul meu păzitor era mai liber și ar fi putut asculta rugăciunea mea. Și culmea a auzit-o și m-a luminat instantaneu. Mi-a dat o idee salvatoare. M-am dus la damigeană cu apă minerală, am scos-o  în curte și am vărsat apa care mai era în ea. Puțină dar era suficienta pentru noaptea aceea. Apoi am intrat în încăperea în care era bunica. Ea împletea niște „capți”. De fapt, cam aceasta era principala ei ocupație când ploua. Tricota pulovere din lână, fulare, ciorapi și capți pentru picioare pe care le purta întreaga familie pe timp de iarnă.

„ Bunico, am strigat eu, nu mai este apă, mă duc după o damigeană!”

„ Pe ploaia asta?” întrebă bunica fără să-și ridice ochii de la andrele.

„ Nu mai plouă, bunico!”  am zis eu cu glasul moale, convins doar pe jumătate. Mințeam din nou și faptul acesta nu îmi plăcea de loc . Dar poate că așa se întâmplă în viața oamenilor care iubesc : când apare dragostea, apare și minciuna. Mică, neînsemnata ca a mea, dar o minciuna rămâne o minciună oricât de neînsemnată ar fi.

Bineînteles că bunica mea nu era îndragostită, nu știu dacă ea știa că atunci când apare dragostea apare si minciuna, s-a ridicat batrineste de pe scaun și  s-a dus la fereastră cu andrelele în mână. A deschis-o și a început să se uite pe cer. Spre stânga și spre dreapta.

„ Curios lucru, acum nu mai plouă. Du-te, dar vino repede că nu știi cînd se pornește din nou. Ia și fâșul pe tine!”

N-am comentat nimic de frică să nu mă oprească. M-am dus la cuier și am luat parpalacul de nylon. Știam că arăt rău. Aveam cartea ascunsă în chimir, damigeana în mână și parpalacul pe mine. Nu prea semănam cu un băiat  care se duce la întâlnire cu iubita lui. Mă întrebam în sinea mea cum era îmbracat Romeo când, de sub balcon, îi declara Julietei iubirea sa nemarginită. Nu știam sigur cum erau veșmintele pe vremea aceea, dar eram foarte sigur că Romeo nu era echipat într-un parpalac de plastic și nici nu căra o damigeană goală după el. Ce diferența enormă era între mine și Romeo!  Dar, de fapt exista și o asemănare. Eram amândoi îndrăgostiti. Și iubirile noastre vor fi împarasite.  Iubirea lui Romeo s-a terminat rău, au murit amândoi, iubirea mea se va termină bine vom trăi fericiți amândoi…

Am ascuns damigeană într-un tufiș, m-am dezbrăcat de parpalac și l-am agațat într-o ramură. Am început să aștept. Oare cum va fi primul meu sărut?  Va fi cu limba? Ce trebuie să fac cu limba? Nu știam. Ionel Teodoreanu nu mă învățase. Nici mama, nici tata. Dar sunt sigur că mă va învața Monica. Era mai mare decât mine…

   Ploaia a început din nou. Toate baierele cerului erau deschise și o cascadă imensă de apă se pravalea peste mine în fiecare secundă. Dar eu rezistăm. Tremuram că varga, dar rezistăm. Obiectivul meu era măreț. Nu mă putea învinge o ploaie de vară. Ce fel de om aș fi dacă aș renunța acum? Ce s-ar întămpla dacă Monica ar veni și nu m-ar găsi?

Ploaia continuă să cadă. Nu știam cât timp trecuse de când eram  în poeniță, dar trecuse destul. Prin perdeaua densă de apă  mă străduiam să o întrezăresc pe Monica. Cu siguranță Monica  va veni. Ea seamănă cu Ana lui Manole care nu a putut fi oprită nici de furtună și nici de ploaia venită din  senin. Și după ce a adus  mâncare și vin la mănăstire, Manole a zidit-o într-un perete, plângând  ca un copil. Și eu plâng acum și zic mai mult in barba decât cu glas tare: „Monica vino mai repede, eu nu te voi zidi, eu te voi iubi. Dar dacă nu vei veni, mă voi urcă în vârful paltinului și mă voi aruncă în gol… Voi face ce a făcut Manole… Iar pe locul în care voi cădea va răsări o fântână pe care bunicul va scrie: „În locul acesta s-au iubit Monica și Dănuța”...

Da, asta voi face cu siguranța…Ma voi arunca din vârful paltinului…

–––––––––––––––––––––––––––

M-am trezit într-un pat. Mă uităm la tavanul alb, la ferestrele mari cu arcade rotunde, la dușumeaua de scândură vopsită maro. Nu cunoșteam locul. Nu fusesem niciodată într-o asemenea încăpere. Mă uitam în jur. În camera aceea mai erau trei paturi. Două erau goale și în al treilea stătea întins un tânăr de vârsta mea. De fapt, citea o carte. M-am ridicat puțin, m-am sprijinit într-un cot și am întrebat : „Unde sunt?”

Tânărul a închis cartea și mi-a răspuns cu amabilitate:

„ Ești în spital, ai avut o pneumonie urâtă. Puteai să mori. Trei zile ai avut temperatură mare și ai zăcut fără conștiință. Maică-ta a plîns neîntrerupt trei zile la rând la capatiul tău. Acum s-a dus cu tatăl tău la o înmormântare.  Dar tu eșți bine. Ieri dimineață ți-a scăzut temperatura, după amiază ți-au scos conductele prin care respirai. Se pare că acum eșți  aproape vindecat.”

Tânărul îmi dădea atâtea informații prețioase. Îi eram recunoscător pentru toate. Dar nu înțelegeam cum s-au întâmplat toate aceste evenimente. Am întrebat cu glas stins:

„ Dar cum m-am îmbolnăvit?”

„Astăzi am aflat și eu . Cică tot satul te-a căutat printr-o pădure. Norocul  tău a fost cu o fata care le-a spus unde eșți. Ei s-au dus acolo și te-au găsit îmbrățișând un copac. Erai fără simțire. Nici în salvarea care te-a adus la Timișoara nu ți-ai revenit. Dar e bine că acum eșți bine. Ar trebui să-i mulțumeșți fetei că ea te-a salavat. Acum erai mort dacă ea tăcea. Mă duc la budă să trag o țigară, să nu mă spui la asistență…”

Rămăsesem fără glas. Atâtea lucruri se întâmplaseră în ultimele zile. Și eu eram personajul principal. Un erou inconștient. Nu știam nimic din ce se întâmplase. Am îmbrățișat un copac, am rămas lipit de el și mi-am pierdut conștiința, tot satul m-a căutat prin pădure, o fata le-a spus unde sunt, ei m-au găsit și au chemat salvarea care  m-a dus la Timișoara și așa am ajuns în spital. Am aflat atâtea lucruri noi despre mine în ultimele minute. Cine m-a salvat? Cine m-a găsit?

Tânărul se întorsese de la budă. Terminase țigară. Și m-a întrebat:

„ Ți-ai revenit din șoc?”

„ Nu, încă. Dar de unde știi tu toate poveștile acestea?” am întrebat și eu.

„ De la fată. A venit astăzi și te-a vizitat. Uite, ți-a lăsat scrisoarea aceasta. Mi-a spus să ți-o dau când te liniștești. Acum eșți liniștit?

„Nu, dar dă-mi-o, te rog!”

Bagă mînă sub pernă lui și scoase un plic roz.Mi-l înmână râzând:

„Sper să nu mori aici de față cu mine!”

Am rupt plicul cu mâini tremurinde, am despaturit hârtia și am citit. Erau doar patru rânduri scrise.

„ Dănuț dragă, știu că m-ai așteptat  dar nu am putut veni fiindcă nu m-au lăsat părinții. Plouă foarte tare în acea zi. Îmi pare rău că nu ne-am întîlnit. Acum plec foarte departe, nu mă voi întoarce prea curînd, poate nu mă voi întoarce niciodată. Uită-mă! Îți doresc mult succes în viață. HERMINE DUCIC”

Am izbucnit în plâns. Era un plâns în hohote. Era clar, nu o voi mai întâlni niciodată pe Monica. De fapt, nu o voi maiîntâlni niciodată pe Hermine.

Colegul meu de salon, se apropie de mine și mă bătu prietenește pe umăr.

„ Nu mai plânge, trebuie să fii bărbat”

I-am întins instinctiv scrisoarea. El o lua și o citi.

„ A plecat și eu nu o voi mai vedea niciodată,” mă tânguiam eu  printre lacrimi și sughițuri.

„ Lasă că te faci mare și te duci după ea.” îmi zise liniștit.

„Unde să mă duc? Unde a plecat?”

„ În Israel!”

„ De ce a plecat în Israel?”

„ Fiindcă acum două zile, sovieticii au intrat în Cehoslovacia. Beau votcă acum la Praga. S-ar putea să vină și în România. Poate începe și războiul…”    

……………………………………………………………………………………………….

Au trecut 56 de ani de la aceasta întâmplare. Saptămâna trecută am ajuns din nou in Buziaș. Am cercetat pas cu pas pădurea în care mă îndragostisem acum mai bine de jumătate de secol. Și am găsit poiana. Și am găsit și platanul. L- am îmbrațisat ca pe un vechi prieten. Mă aștepta. Nu plecase niciunde. Dar Monica nu era. Unde o fi Hermine acum?