PARTEA I a romanului se gaseste
1.8. JURNAL DE BORD -ZIUA 1–CIVITTAVECHIA
A doua zi de dimineață, primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit a fost să alerg la geamul camerei de hotel. Se vedea marea, dar nu se vedea vasul. Era încă foarte devreme. Ne-am îmbrăcat, am băut o cafea, ne-am făcut bagajele, i-am spus „ La revedere” românului Volodea și am plecat spre port. Când am părăsit străzile înguste ale orașului și am pășit pe promotoriul mărginit de zidurile cetății medievale…am văzut nava. Se observa în zare, abia trecută de orizont. Se apropia încet. Redusese turația motoarelor și din minut în minut se auzea semnalul sonor de acostare.
Am coborât în grabă treptele spre port cu valizele troncănind în urma noastră. O rola de la valiza argintie a cedat, dar nu îmi mai păsa, am tras-o așa mai departe. Și am ajuns pe doc odată cu nava. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ochilor. Era imensă. Și magnifică. M-am așezat pe o valiza, soția s-a așezat pe cealaltă. Ne trageam amândoi sufletul. Nu știam de ce ne-am grăbit așa. Pe bilet scria că îmbarcarea se face începând cu ora 14. Și nu era decât ora 10. Dar ce să-i faci, așa este la prima croazieră!
Am scos telefonul din buzunar, l-am pus pe reportofon și am început să vorbesc. Recitam din minte notițele făcute acasă:
„ Nava MSC. Fantasia are 333 de metri lungime, 38 de metri lățime și cîntărește 138.000 de tone. A fost construită în Franța în 2008 și costul de construcție a fost 550 de mili- oane de dolari. Are 18 punți accesibile din care 14 sunt pentru oaspeți și peste 1600 de cabine în care se pot găzdui mai mult de 4300 de călători. Aceștia vor avea la dispoziție, 5 piscine, 6 restaurante, un bufet, o sala de spectacole, un aqua park, baruri, săli de fitnes, cinema și jocuri de noroc, terenuri de sport, numeroase magazine și buticuri…”
Am închis înregistrarea și mi-am aprins o țigară.
„ Ce faci?” m-a întreabat Gela. „Vorbeșți singur?”
„ Nu vorbesc, scriu…”
„ Ce scrii și cui scrii?”
„ Scriu un jurnal,” i-amrăspuns. „Îl scriu pentru noi, îl vom reciti cînd vom avea Alzheimer și nu ne vom aminti ce am făcut în ultimii noștri ani de viață.”
„ Păi da, ești la fel de bolnav ca maică-ta. Știam eu că Alzheimerul se moștenește. Acum am dovada certă. Dar la tine a început mai devreme…”
Nu i-am răspuns. Ce să îi fi răspuns? Într-un fel avea dreptate. Mama mea avea Alzeimer, nu își amintea ce a făcut ieri, dar își amintea ce a făcut în tinerețe, cum îl cheamă pe primul ei învățător, care erau prietenii ei de joacă din copilărie și la ce școală de fete a fost în anii ’40. Îi făcusem un jurnal cu principalele evenimente din viață ei și, din când în când o puneam să îl citească. Chestii importante: cum o cheamă, când s-a născut, unde și cu cine s-a căsătorit, câți copii are, cum îi cheamă și pe ei… Primisesem sfatul cu jurnalul de la medicul ei psihiatru. Iar eu am hotărât atunci să aplic ideea și în cazul persoanei mele. Este posibil ca peste 20 de ani să nu îmi amintesc ce am mâncat cu o seară înainte, dar sunt sigur că imi voi aminti că în 2012 am fost într-o croazieră cu vasul Fantasia…
„ Auzi, deșteptule, a spus nevasta-mea, scrie în jurnalul tău că m-ai grăbit să vin aici să stau ca proasta satului în mijlocul străinilor. Este o greșeală, scrie asta! Poate când vei citi jurnalul îți vei aminti ce prost ai putut fi la 60 de ani…”
„Da, am răspuns eu cu același ton, dar voi mai scrie că ai făcut 2 valize de o tonă fiecare care m-au nenorocit până acum. Ca să-ți aminteșți și tu ce isteață ai fost la 57 de ani…”
Nu am mai continuat conversația. Era o banală discuție între soți care aveau deja 30 de ani de căsnicie. Nici unul dintre noi nu a vrut să strice frumusețea acelei zile. Pînă la urmă plecam amîndoi în aventura vieții noastre…
Cei care coborau de pe vas începuseră să afluiască pe docuri. Distigeam pe figurile lor o mulțumire reținută și regretul că s-a terminat călătoria. Citisem undeva pe net că satisfacția unei călătorii pe o croazieră este apreciată de către turișți cu nemaipomenitul procent de 90 la sută. Văzând chipurile acestor oameni am început să cred că așa este.
La ora 14 a început îmbarcarea. Deși ajunsesem printre primii în port, nu ne-am așezat imediat la coadă de îmbarcare. Am lăsat în față câteva perechi de călători, fiindcă voiam să vedem cum se procedează, care sunt instrucțiunile personalului de la check-in. Formalitățile au mers destul de repede. Am prezentat pașapoartele și tichetele de îmbarcare, am fost înregistrați, am predat bagajele și ni s-au făcut poze. După aceea am mers la cabină. Știam puntea, știam numărul, știam arhitectura vasului pe care o studiasem la Timișoara direct de pe site. Așa că ne-a fost ușor să ne orientăm și să ne deplasăm. Bagajele încă nu sosiseră, nu aveam ce să despachetam așa că am inspectat cabina. Aveam tot ce ne trebuie acolo. De fapt era o camera de hotel clasic de vreo 16 metri patrați la care se adauga o baie de vreo 4 mp.
„ Uite avem și halate de baie flaușate! îmi strigă Gela. Și foen!”
„Noi le-am cărat ca niște proști din Timișoara”, am zis eu.
.„Tu eșți de vină. Nu m-ai informat.” s-a disculpat ea.
N-am răspuns. Adevărul era că nu o informasem fiindcă nu am știut. N-am găsit niciunde scris chestia cu halatele de baie. M-a deranjat însă că mă găsise imediat primul vinovat. Era clar că voi fi principalul vinovat pentru orice neplăcere care apare pe această croazieră .
Din lipsă de ocupație, am hotărît să inspectăm nava. Nu mai fusesem niciodată pe o nava de croazieră și curiozitatea noastră era destul de mare. In consecință, ne-am aventurat pe punțile superioare și am avut prilejul să vedem o piscină imensă cu câteva căzi de hidromasaj, baruri splendide, săli de fitness și, bineînțeles, restaurantul self service. Am luat două sucuri de portocale de la dozator și ne-am așezat pe o terasă cu vedere spre largul mării. Eram fericiți. Începea o aventură inedită în viață noastră. Eu mi-am aprins o țigară, soția mea a început să fotografieze tot ce i se părea interesant. La un moment dat m-a întrebat:
„ Auzi bărbate, cât am plătit noi hotelul la Viena anul trecut?”
„65 de euro pe noapte!” i-am răspuns eu imediat.
„ Eșți de acord că acea cazare este similară cu cea de acum?”
„ Nu prea, am zis eu, acolo nu aveam balcon în cameră, priveliștea era limitată de blocul de vis a vis și hotelul era staționar, nu se mișca cum se plimbă cel de acum…”
„ Ai dreptate, a încuviințat Gela. Voi lua în calcul și aceste aspecte. Și le voi cuantifica!”
„ Ce tot calculezi?” am întrebat-o eu nelămurit.
„Fac niște comparații, nu îți spun deocamdată despre ce este vorba!”
„ Ai secrete față de mine?” am râs eu, oarecum surprins.
„ Deocamdată îți propun ca fiecare dintre noi să se ocupe de treaba lui. Eu sunt contabilă, mă voi ocupă de cifre, tu eșți poet vezi-ți de versurile tale.”
Iar mă lua peste picior. Dar bine că m-a lăsat în pace! La urma urmei, de ce m-ar fi interesat pe mine socotelile ei contabilicești? La ora aceea pe mine mă interesa doar modul în care îmi voi redacta jurnalul de bord. Îl voi scrie la persoană întâi sau la persoana a III a ? – Iată care era întrebarea! M-am gândit o clipă și mi-am dat răspunsul: „ Trebuie să scriu la persoana întâi fiindcă sunt implicat total în poveste cu trăiri și sentimente individuale, nu pot fi un narator obiectiv care tratează subiectul rece și distant”.
Ne-am întors la cabină, bagajele ne așteptau, am despachetat și rânduit ce putea fi aranjat, am cercetat cardurile recepționate, mini-seiful, am aflat că am fost repartizați la restaurantul Red Velvet, l-am căutat, l-am găsit, l-am admirat, am descoperit apoi bufetul self service, am participat timp de 10 minute și la un exercițiu de securitate, timpul a trecut pe nesimțite…
Seara s-a scurs liniștit. Înainte de 9 ne-am retras în cabină, ne-am schimbat în pijamale și am ieșit pe balcon. Priveam marea de la înălțimea celor 12 punți. Era calmă și neagră. Nu se simțea nicio adiere de vânt, nu se simțea niciun val. Apoi am auzit semnalul sonor și vasul s-a pus în mișcare.
„Dumnezeu să ne ajute!”, a spus Gela și m-a luat de mînă.
„ Să ne ajute Dumnezeu!” am spus și eu și am luat-o în brațe.
Am stat așa o vreme. Nu știu dacă au fost 10 minute sau o ora. Dar amîndoi eram fericiți. Începuse o nouă lună de miere în viața noastră la 30 de ani de la căsătorie.Pornisem impreuna pe mări spre alte zări și îmbrățișarea noastră lungă de pe balcon consfințea parcă o iubire veșnică. Eram recunoscători sorții care ne-a unit în urmă cu trei decenii…
(Oare de ce acum când sunt singur și ea nu mai este, rememorând acele clipe de acum 13 ani, plâng când scriu, scriu când plâng?)
1.9. JURNAL DE BORD – ziua a II a- Genova
Genova este un oraș-port din nordul Italiei, capitala Liguriei. Eu, un cetățean român cu un nivel mediu de cultură generală, nu cunosc decât doi genovezi celebri: Cristofor Columb și Nicolo Paganini. Tocmai de aceea, m-am hotărât să mă concentrez pe ei.
Dimineața, la ora 8.00 cum am ajuns în Genova, am mâncat în fugă la bufet și am coborât de pe vas. Ne-am înscris într-un tur al orașului organizat de o firma turistică pe care am găsit-o în port pentru care am plătit 10 euro de persoană. În acest fel, am putut vedea de la înălțimea platformei Piazza de Ferrari, Opera, Palatul Dogilor, casa în care s-a născut Cristofor Columb, Via Garibaldi. După ce am debarcat din autobuz, am vizitat Cattedrale di San Lorenzo, unde am văzut un fragment din Sfântul Graal, potirul din care a băut Cristos la Cina cea de Taină, am văzut și tava pe care s-a aflat capul lui Ioan Botezătorul, ucis la ordinul lui Irod. La întoarcerea spre port, am văzut Corabia lui Cristofor Columb pe dinafară cu 5 euro și pe dinăuntru cu alți 5. Ar fi trebuit să vedem și Acvariul, dar nu prea am avut timp.
Pe terasele din jurul lui Porto Antico, cafeaua costa 1,5 euro, iar berea 2,5. Vasul a stat în Genova zece ore, timp în care am cheltuit 30 de euro de persoană, adică turul orașului, intrarea pe corabie, berea și cafeaua băută în târg.
Seara, când s-a urnit vasul din loc, noi eram deja echipați în ținută de gală, pregătiți pentru participarea la tradiționala festivitate de prezentare a echipajului. Am intrat în sala de spectacole. Nu mi-am închipuit niciodată că pe un vas de croazieră poate exista o sala de trei ori mai mare cu sala Filarmonicii Banatul din Timișoara.
Bineînțeles că noi, oamenii veniți dintr-o țară mai periferică a Europei, ne-am în rândul 4. chiar pe culoarul central dintre rânduri. Eu eram tras la costum de ginere cu papion și soția era îmbrăcată într-o rochie lungă argintie cu fir lame. În timpul în care se umplea sala cu spectatori, a început să cânte muzică pe scenă, din culise au apărut 4 animatori, niște tineri frumoși și eleganți, toți trași prin inel, care s-au pogorât printre scaune și și-au ales dintre spectatoare câte o partenera de dans. Nu mică mi-a fost mirarea când unul dintre ei s-a oprit în fața mea și mi-a pus întrebarea:
„Sir, may I dance with your wife?”
„Yes, you may. “ am spus eu grăbit și m-am ridicat să-i fac loc soției să treacă. Dar ea era deja în picioare, pregătită să plece alături de tânărul dansator. Apoi amândoi au evoluat pe scenă. Întîi într-un vals, apoi un tangou urmat de o polcă în 3 pași. Gela a ținut ritmul la dans, dar nu și la vorbire. Animatorul vorbea într-una, îi punea o serie de întrebări, dar soția mea îi răspundea invariabil: „ langsam, langsamer… langsam, langsamer…”
„Ce te-a întrebat tânărul în timpul dansului?” am fost eu curios să aflu când s-a întors.
„Nu știu, vorbea prea repede. Eu îi spuneam mereu să vorbească mai încet, dar el nu înțelegea. Nu cred că știa germană…”
Pe scenă se desfășura prezentarea echipajului. În sunetul muzicii, o voce din off numea câte o persoană care apărea apoi pe scenă din culisele din dreapta sau stânga. Așa am aflat cum se numesc și cine sunt mecanicii, matelotii, timonierii în mîinile cărora se află viața noastră în următoarele zile. La sfârșitul prezentării a sosit și căpitanul care și-a început discursul cu o urare în engleză, franceză, și spaniolă, rostind: „Bine ați venit la bordul navei MSC. Fantasia!” Toată asistența a aplaudat. Apoi căpitanul, un italian de vreo 50 de ani, ne-a vorbit despre linia de croaziere, despre vasul cu care navigam, despre eforturile echipajului de a ne asigura o vacanță cât mai plăcută, într-o atmosfera sigură și relaxantă. Cuvintele fuseseră bine alese, tonul era cald, limbajul corpului profesional. Discursul s-a sfârșit, asistența s-a ridicat în picioare și a aplaudat din nou, îndelung de data această…
Fiindcă tot eram îmbrăcați în ținuta ceremonială am decis să servim cină la restaurantul în care fusesem repartizați. Se numea Red Velvet și era amplasat pe punțile 5 și 6 fiindcă era cu etaj.Minunat restaurant. Priviți poza și veți înțelege cât de mult eram impresionați. În plus, chelnerii erau îmbrăcați în niște costume negre, foarte șic și aveau mănuși albe până la cot.
Eram 6 persoane la masă. De fapt 3 perechi, una rusă, una engleză și una românească. Rușii erau cei mai tineri, englezii aveau în jur de 40, iar noi, românii, eram cei mai în etate. Fiecare vîrstă și naționalitate avea modul ei propriu de comunicare. Rușii vorbeau tare și mult, râzând extraordinar de des, englezii vorbeau scurt și în șoaptă, zâmbind uneori,iar noi românii ne priveam comesenii într-o tăcere absolută.
Rușii au comandat un „Stroganoff de vită”, o mîncare ciudată în care carnea se amesteca cu paste, ciuperci, ceapă și orez, englezii au comandat un „Beef Wellington” , o bucată de carne acoperită cu aluat, iar noi am comandat o supă de pui și am spus că pentru felul doi ne mai gândim. Recunoscusem sintagma „Chicken soup” în lista cu meniuri așa că nu a fost nicio problema. Problema a apărut când am dorit să comand felul 2. Ce dracu să comand? Mărturisesc că mă descurc în vreo două trei limbi cu limbajul uzual, folosit pe stradă, dar la restaurant e mai greu… Nu știam nici o denumire din lista aceea kilometrică tipărită în 3 limbi. Am navigat pe ea vreo 5 minute fără să mă luminez prea mult, fără să văd vreun orizont apropiat, dar, la un moment dat, mi-am zis că suntem încă în Italia și noi, fiind obișnuiți cu mîncarea italiană, ar trebui să comandăm o mâncare mediteraneană. Riscurile să nu ne placă erau mai mici. În consecință, am chemat chelnerul și am comandat în limba italiană:
„pasta napoletana con le vongole!”
Chelnerul, un tânăr negru distins, mi-a spus cu o expresie admirativă pe chip: „Congratulations Sir, you know two languages!”
„Oui, bien sure!” am răspuns eu în a treia. Chelnerul m-a privit încă o dată cu admirație și a plecat. Până să termin eu de comandat, englezii și rușii plecaseră. După ce am rams singuri, Gela m-a înțepat:
„Faci pe deșteptul cu chelnerii?”
„Mai femeie, în loc să te bucuri că ți-am oferit o cină intimă la împlinirea a trei decenii de căsătorie, tu mă critici?” am zis eu supărat.
A tăcut. Probabil că vorbele mele avuseseră efectul scontat. Și comanda noastră începuse să vină. În prima etapă 2 boluri cu un lichid gălbui. “Oare pentru ce sunt?” mi-am pus întrebarea. Apoi pe masă au apărut 2 farfurioare cu pîine prăjită. Eram din ce în ce mai derutat. Pîine prăjită și sos la macaroane? Ce comandasem? Pasta napoletana con vongole. Dar ce naiba înseamnă „vongole”? Nu știam. Îmi lipsea cuvântul acesta din vocabularul meu multilingv.
Am aflat până la urmă. Simpaticul chelner ne-a adus comandă: două farfurii de spaghete, pline cu scoici.
Priveam amândoi împietriți la cina noastră intimă. Cum dracu se mănâncă scoicile? Cu ce ustensile? Ce se face cu pâinea prăjită adusă separat? Se înmoaie în sosul primit alături? Sau poate ca nu. Poate se înmoaie vietațile acestea marine, dar cum, când? Sunt fierte oare sau sunt vii? Daca se apucă să miște în furculiță? Și unde pui oasele, adică carapacele? Jale mare cu mâncarea acesta! Nu zîmbi, cititorule! Pățania mea este molipsitoare. Vedea-te-aș cu lista aceea de bucate în mână! Și cu midiile în farfurie! Dacă n-ai mîncat niciodată…
Am înghițit în sec și am plecat. După ce am ieșit din local, Gela mi-a spus:
„Bravo, mai poliglotule, mi-ai oferit o cină intimă pe care o voi ține minte toată viața! O să mor de foame până mâine…”
„Hai la bufetul suedez!” am murmurat eu vinovat.
1.10. JURNAL DE BORD – ziua a III a- Marsilia
Marsilia este al doilea oraș al Franței. Este plin de atracţii pentru toate vârstele, mândrindu-se atât cu un număr mare de clădiri istorice, palate grandioase, biserici, muzee, cât şi cu golfurile şi plajele sale. Surpriză neplăcută la Marsilia a fost că noul port este foarte departe de oraș și o călătorie până în centru a costat 15 euro de persoană cu autocarele puse la dispoziție de MSC. Unii au luat taxiul, alții au mers pe jos, nu știu cât au economisit nici cei motorizați, nici cei pedeștri, cert este că noi am dat 30 de euro dintr-un foc.
În centrul orașului am luat un mic trenuleț ( de fapt, o mașină care tracta niște remorci) și cu 7 euro/ persoană am făcut un tur consistent al orașului. Așadar am pornit din Vieux Port, am mers pe niște străduțe în formă de labirint, am ieșit la mare și am urmat șoseaua de coasta care ne-a oferit privelișți încântătoare. De aici s-a putut vedea de aproape, la câteva sute de metri, celebra insula Château D’If , pe care se găsește amplasată închisoarea în care fusese întemnițat Edmond Dantes, eroul lui Dumas din romanul Contele de Monte Cristo. Am părăsit șoseaua și am urcat încet încet pe înălțimea dominantă pe care se găsește Notre Dame de la Garde. Basilica atrage anual peste trei milioane de vizitatori, fapt certificat și de aglomerația cu care am fost întâmpinați pe cel mai de sus platou. Oricum atât biserica, cât și priveliștea întregii Marsilii văzută din cel mai înalt punct al orașului merită toți banii.

După ce am coborât din înălțimi am mai mers prin centru, am văzut Palais du Pharo și Place aux Huiles. Nu ne-am înscris să mergem pe insula Contelui de Monte Cristo fiindcă prețul (40 de euro) ni s-a părut mare și am preferat să rămân în memorie cu imaginile din ecranizarea romanului. Așadar la Marsilia am cheltuit vreo 40 de euro de persoană din care 22 pe transport, vreo 8 pe consumația din oraș și vreo 10 pe magneți, vederi și mici atenții pentru cei de acasă. Bineînțeles că și micul dejun și cina le-am servit la restaurantul self service. Mi-a fost rușine să mă mai duc la Red Velvet de frica că mă întâlnesc cu chelnerul pe care îl impresionasem că sunt mare cunoscător de limbi străine. S-ar fi putut să râdă de mine când a văzut că nu am știut bine nici limbile străine enumerate și nici cum se mănâncă „vongolele”…
Managerii croazierei și-au închipuit că există în lumea aceasta mare și oameni ca noi și au creat o varianta alternativă: restaurantul self service, un fel de bufet suedez. Localul era amplasat pe puntea 14 și avea suprafața unui teren de handbal. Găseai acolo sute de feluri de mâncare din toată lumea de la suchi și până la tocane africane, dar și o mare varietate de feluri de mâncare continentală. Cei mai mulți dintre călători preferau acest bufet, fiindcă alegeai din priviri mâncarea pe care o cunoșteai și riscurile de a te trezi cu niște „mâncare care se mișcă în farfurie” erau mai mici. Exista o vorbă chinezească celebră despre prospețimea mâncării, cred că o știți.
Despre bogăția meniului de la bufet nu prea are rost să vorbim… Erau mâncăruri atît de variate și de apetisante că o parte dintre călători – îndeosebi cei care veneau pentru prima dată pe o croazieră – aveau tentația de a-și pune câte un platou cu vîrf pe care nu îl puteau termina până la finalul mesei… Adevărul este că și eu procedasem la fel în prima dimineață, dar am avut norocul să întâlnesc un debarasator român care mi-a dat un pont.
Petre, un tânar originar din Iași, mi-a zis: „Domnule, pe o croazieră nu se umple platoul niciodată. Râde lumea de tine dacă te vede. Trucul este să-ți pui puțin în farfurie în prima sală, apoi să te muți la altă masă din alt sector și te serveșți și acolo cu ce îți place și dacă nu te-ai săturat, să mergi așa tot mai departe, din sală în sală, din sector în sector până la prăjituri și fructe…”
Am găsit ideea isteață și i-am mulțumit lui Petre pentru ea. Oricum din acel moment nu am mai făcut nicio risipă condamnabilă de mâncare și nici nu m-am făcut de râs în fața celorlalți comeseni veniți din toate colțurile lumii.
Ce să mai vorbim de calorii? Dacă voiam, puteam să mănânc 2000 de calorii la o masă, dar fiindcă eram la regim impus de nutriționistul meu, mâncăm numai 1200, care de altfel îmi erau foarte necesare fiindcă pe această croazieră am fost într-o permanentă …mișcare.
De exemplu, în acea seară am mers amândoi la un curs de dans pe puntea 11. Într-o sală de 50 de metri patrați, o profesoară de dans din Columbia, Vanessa, ne-a învățat Tarantela, un dans popular italian destul de greu. Mi s-a părut ciudat faptul că o columbiană a ajuns să ne învețe dansuri italiene, dar mi-am dat seama că pe un vas de croazieră totul este posibil. Vanessa era destul de talentată, fiindcă în 10 minute a învățat 12 femei și 3 bărbați să danseze. Mai întîi pașii simpli, apoi cei descompuși, urmați de „giro” și „senza giro” iar, în final, toată lumea a dansat varianta întrunită, sub conducerea sud americancei care striga neobosită:„ zusammen”,„tous ansemble” și „all toghether.”
După dans, a urmat spectacolul. Eram încă în apele teritoriale franceze așa că o trupa de acrobați din vestitul Cirque du Soleil și o altă trupa de Cancan de la Moulin Rouge Paris ne-au încântat privirile. Mi-am exprimat îndoiala în fața Gelei asupra autenticității artiștilor, dar ea mi-a răspuns simplu: „ Ce, ai fost tu la Moulin Rouge să le privești chiloții de aproape? Îți dai seama cât costă un bilet acolo? Nu te mai îndoi de ceea ce vezi! Fii mulțumit cu tot ce ți se oferă. Nu se știe niciodată când mai ai parte de un asemenea spectacol!”
Gela avea dreptate. Era mai practică și mai înțeleaptă decât mine. Ar fi trebuit să mă bucur de orice mica plăcere din viață. Fiindcă nimeni nu poate ști când se termină șirul lor.
1.11. JURNAL DE BORD-ziua a IV a– BARCELONA
Cine a zis că o croazieră este o excursie statică? Stimată doamna pensionară, stimate domn pensionar, dacă mai auziți pe cineva făcând o asemenea aserțiune spuneți-i că este rupt de realitate. Și dați exemplul nostru, fiindcă Gela și cu mine pe durata primei croaziere din viața noastră am mâncat mai mult decât trebuia, dar am slăbit amândoi câte două kilograme în numai 9 zile…Nu ne-a trebuit nici sală de forță, nici bicicletă ergonomică pusă la nivelul 5, nici stepper, nici Colon Help. Arderea caloriilor s-a făcut automat în fiecare ceas, la fiecare activitate…
Să va ofer un exemplu concret! În a patra dimineață a croazierei noastre am ajuns în Spania. Aveam în plan să vedem cât mai multe obiective turistice din Barcelona și pentru îndeplinirea acestui scop, imediat după ce am servit micul dejun, am coborât de pe vas, am luat un taxi din port și am mers cu el până în Parcul Guell, cel mai îndepărtat punct de interes pe care doream să îl vedem…
Ei bine, doamnelor și domnilor seniori, după ce am vizitat parcul am luat-o pe jos până la mare. Știți câți pași am făcut? 26.000 în 6,5 ore. La greutatea și vârsta noastră am ars mai mult de 1500 de calorii mergând de la Guell, la Catedrala Gotică, apoi la Sagrada Familia, Statuia lui Columb și încheind traseul cu o lungă plimbare pe La Rambla. Nu ne-am așezat decât o singură dată.
Pe la prînz, am făcut o oprire la restaurantul Bamborol unde am mâncat o paella mixtă, adică cu de toate. Auzisem atâtea despre mâncarea aceasta, dar fiindcă nu o gustasem niciodată am comandat-o acum în țara ei de origine. Nu am fost prea încântat, dar „ de gustibus non est discutandum”. În schimb mi-a plăcut sangria, un cocteil de vin cu puțin brandy și multe fructe. In momentul in care il savuram, Gela tasta un mesaj pe telefon.
„Cui scrii?” am intrebat eu curios.
„Colegelor mele de birou. Le-am scris ca le-am asteptat la restaurant si ca regret ca nu au venit. Dar le-am transmis că am băut un pahar de sangria gândindu-mă la ele.”
„ Foarte bine, am zis. Ți-ai făcut datoria pentru roata aceea țigănească…”
Am incheiat discutia si am inceput sa observ atmosfera din local. Eram impresionat de veselia și debitul verbal al clienților din restaurant. Dar și de amabilitatea personalului. Toți vorbeau tare, gesticulau amplu din mâini, râdeau cu gura până la urechi. Am ajuns la concluzia că locuitorii acestei țari știu cu adevărat să-și trăiască viața.
După ce am ajuns pe vas, am asistat la o seară spaniolă cu dansuri și melodii iberice care au animat rapid asistența. Toți spectatorii au bătut frenetic din palme mulțumiți de prestația artiștilor de pe scenă.
Eu am descoperit atunci că în fiecare zi din croaziera noastră s-a schimbat repertoriul. În prima seară a fost opera fiindcă fusesem în apele teritoriale italiene, în a două seară a fost un spectacol de varietăți fiindcă eram în apropiere de Franța, în a treia seară era muzică spaniolă și bănuiesc că mergând tot așa, din seară în seară și din țară în țară, până la destinația finală, îți puteai îmbogăți cultura generală…
Dar în acea seară, spectacolul spaniol de muzică cu castaniete nu ne-a ajuns și în consecință am mers și la discotecă. Și am dansat până la două noaptea. Eu mai puțin, dar Gela, soția mea, mult mai mult. A dansat neobosită cu figuri și ridicări de mâini pe niște melodii care erau atunci la modă. Cine dracu mai cântă azi „YMCA?” sau „Hands up? Pe vremea aceea știam, acum am uitat. M-am ramolit de tot.
1.12. JURNAL DE BORD – ziua a-V-a. PE MARE
În dimineața următoare ne-am trezit târziu. Era o zi de marți, dar pentru noi era un fel de duminică. Nu trebuia să mergem niciunde, nu trebuia să vedem niciun obiectiv terestru, nu trebuia să coborâm de pe vas. Întreaga zi urma să navigăm pe mare de la Barcelona până în Tunisia.
Așadar, după ce am servit micul dejun, ne-am instalat pe terasa de la piscină și am început să privim marea. Ratasem răsăritul de soare, dar am hotărât că vom vedea apusul.
Un banc de delfini înota în paralel cu vasul. Le vedeam trupurile sărind peste valuri, le vedem aripile dorsale spintecând apa. Probabil ne mulțumeau nouă, oamenilor, că trecem prin zona lor de viețuire. Auzisem o poveste, nu știam dacă era adevărată sau nu, că aceste mamifere sunt atât de inteligente încât atunci când observă un vas de croazieră înoată în spatele lui și se hrănesc cu peștii pe care îi sfârtecă elicea vaporului. Așa o fi, eu nu am cum să verific această idee, dar dacă este adevărată, s-ar putea spune că delfinii s-au adaptat perfect vremurilor moderne din moment ce se hranesc din siajul lasat în urmă de navele de astăzi. Dar poate că mă înșel. Poate ca toată povestea nu este decât o speculație. Poate că nici delfinilor și nici celorlalte specii marine nu le convine că a ajuns civilizația printre ele. In fond, noi, oamenii, spurcăm mediul lor natural cu tot felul de resturi alimentare, detergenți de la spălătorie sau chiar murdariile care provin de la toaletele cabinelor. Oare cum se gestionează toate aceste deșeuri? În mod normal, ar trebui să existe reglementări marine internaționale, dar recunoșteam că habar nu aveam dacă existau cu adevărat sau nu. Ar trebui să mă interesez. Când voi reveni la biroul meu de acasă voi începe investigațiile în domeniu. Așa pentru cultura mea generală.
În vreme ce eu eram preocupat de apele murdare de la toaletă, Gela, mult mai practică decât mine, făcea niște calcule pe telefon. Mă enerva permanent cu socotelile ei. În fiecare seară mă întreba cât am dat pe o excursie, cât a costat o bere sau un cocktail la discotecă, cât am dat pe un pachet de țigări. Întrebarea aceasta cu țigările era cea mai agasantă. Îi explicasem doar că în croazieră fumez mai ieftin decât în Timișoara, dar ea tot nu mă credea. De fapt, eu urmam un sfat dat de prietenul nostru Petre, debarasatorul de la restaurant, care mi-a spus că în largul marii, în apele internaționale, țigările nu au nici T.V.A. și nici accize încorporate în preț. Așa că eu mă învățasem să aștept ieșirea vasului din apele teritoriale ale Italiei, Franței sau Spaniei și numai după aceea să-mi cumpăr țigări de la magazinele duty-free de pe vas. Astfel cumpăram pachetul de Kent la jumătate din prețul cu care se vindea în România. Aceeași„inginerie financiară” se apli-ca și pentru parfumul, rujul și oja de unghii a nevestei mele și pentru țoalele de firmă și pentru bijuteriile din magazinele vasului.
Dar, în afară de țigări și ojă noi nu cumpăram nimic. Nu prea aveam bani pentru astfel de cumpărături, nu aveam bani pentru cazino sau pentru tratamente cosmetice. Pe vas ți se putea îndeplini orice dorința de la cea mai mică la cea mai complexă, dar fiecare serviciu avea prețul lui. Ne cunoșteam însă lungul nasului și învățasem în cele 5 zile să fim modești. Și rezistam cu brio tuturor tentațiilor posi-bile, trăiam foarte bine fară ele, aveam chiar de toate.
„Gela, ia spune-mi de ce faci atâtea socoteli?”
„Colegele mele de birou, m-au rugat să strâng informațiile financiare necesare pentru această croazieră. Vor sa anlizeze toate cheltuielile aferente. Dorințe de contabile bătrâne…”
„Dacă analizezi din cîte foi este făcută o plăcintă nu o vei mânca niciodată!” am comentat eu.
„Da, este adevărat, dar contează prețul plăcinții! Dacă contabilul decide că prețul este prea mare, îi spune plă-cintarului să nu o plămădească.”
N-am mai spus nimic. Nu voiam să încep să mă hărțuiesc cu un grup de contabile bancare. Ele au în mâinile lor și pâinea și cuțitul. În închipuirea mea îmi imaginăm deja o masă lungă la care stăteau niște femei cocârjate de vârstă, îmbrăcate în costume negre, cu ochelari pe nas și cu câte o toca pe cap studiind hârtiile cu socoteli, întocmai ca și cardinalii catolici care erau adunați să-și aleagă viitorul papă. Dar, în același timp, mă gândeam cu groază că un asemenea complet de judecată poate distruge fascinația ideii de a pleca într-o croazieră.
Toată ziua m-a urmărit imaginea femeilor aplecate peste hârtiile cu socoteli. Eu eram entuziasmat de ideea unei călătorii pe mare, dar Gela, economistă de profesie, analiza croaziera dintr-o perspectivă ceva mai terestră, a bugetului necesar pentru finanțarea ei.
Nu am mai spus nimic. Mă uităm la copiii care se scăldau în piscină. Mă uităm la părinții lor care stăteau lungiți pe sezlongurile de plajă de lângă bazin. Mă uităm chiar și la bunicii copiilor care discutau între ei în cazile de jacuzzi. Oare toate aceste persoane au habar de socotelile placintarului? Nu prea cred. Cred că ei mănâncă plăcinta, fără a analiza cheltuiala fabricării ei.
Judecînd economic, pentru acești occidentali costul unei croaziere este echivalentul unui salar sau al unei pensii în timp ce pentru noi, doi români, pripașiti accidental în această lume, aveam o perioada îndelungată de ispășit după această aventură.
Înainte de prînz am intrat și noi într-un bazin mic cu hidromasaj și am început să vorbim aidoma celorlalti moșnegi. Urmărind ideea care mă frămînta, am întrebat-o pe Gela:
„ Ce crezi, draga mea ? Croazieră este un model de turism de lux sau unul de masă?”
„Nu știu încă. Vom afla când vom termina calculele! Deocamdată am o singură concluzie. Mâncăm destul de ieftin.”
Mi-a explicat apoi. Vorbind contabilicește, noi doi, pe durata acestei croaziere vom putea mânca în jur de 24 de mese sănătoase cu cel puțin trei feluri de mâncare.
„Îți amintești, dragă bărbate, că noi în august, în Timișoara, am servit o cină la restaurantul Stradivarius din Piața Unirii și am plătit pentru un cotlet cu cartofi prăjiți și salată 12 euro de persoană. Dacă comandam atunci și ciorbă și desert, cât oare ar fi costat? Pe când aici, aici mâncăm mult mai ieftin…Și nu suntem în Piața Unirii, suntem în mijlocul Marii Mediterane…”
„Păi, dacă socotești așa, am adaugat eu, putem spune că și dormitul este destul de ieftin. Să le amintești colegelor tale bătrâne cât am dat pe o noapte de cazare la un hotel de 3 stele la Viena…”
Conversația noastră pe tema cheltuielilor cu mâncarea și cazarea a continuat și am adaugat si spectacolele gratuite pe care le urmăream pe vas și discotecile în care dansăm și obiectivele turistice pe care le vizitam prin porturi. Da, croazieră era un fel de produs 3 în 1, precum erau pliculețele de cafea care conțineau și cafeaua și zahărul și laptele în același ambalaj. Aici mâncarea, cazarea și distracția erau ambalate într-un singur produs turistic și, tocmai de aceea, prețul fiecărui element în parte era mai mic.
Până spre seară, am văzut un film la cinema-ul 3 D în care era sa fim „haliți” de niște brontozauri, eu am participat la un quiz organizat la piscină, iar Gela s-a produs la un dans pe scenă alături de alte 20 de femei din public… A fost o zi plăcută și liniștită, odihnitoare chiar, încoronată bineînțeles de apusul de Soare în mare. Am căutat un colț liniștit de pe vas, unde am fost singuri si am putut să ne simțim ca Jack și Rose din filmul TITANIC a lui Cameron.
După ce am petrecut o jumătate de ora romantică, privind cum se oglindesc razele soarelui în apa marii, noi boșorogii de 60 de ani care își sărbătoriseră nunta de perla, ne-am despărțit. Eu m-am dus la un fotbal nocturn pe puntea 16, urmat de o bere cu niște spanioli, iar Gela a mers la un spectacol de varietăți pe puntea 14. Devenise foarte independenta de vreo 3 zile.
De fapt, Gela se adaptase repede la viata pe mare. După ce a făcut cunoștiință cu vasul, după ce a învățat cum se ajunge de la cabina la piscină, de la piscină la restaurant și de la restaurant la discotecă, nu a mai avut nicio problema de orientare, se simțea ca o lebădă pe apă. Era și foarte sociabilă în croazieră. Uneori mă enerva de-a dreptul cât de sociabilă era. Dansa cu animatorii, vorbea cu toți românii și francezii, saluta toți turiștii pe care îi întâlnea întâmplător pe holurile lungi și înguste dintre cabine. Fiindcă nu știa de ce neam sunt persoanele pe care le vedea rostea aceeași urătură în trei limbi:„Good morning! Bonjour! Guten Morgen!” Și oamenii zâmbeau și răspundeau în limba lor.
Când ne-am regăsit în cabină, soția mi-a spus că spectacolul a meritat. Și mi-a mai făcut o socoteală. Dacă mergeam la Timișoara în fiecare seară la un asemenea spectacol, trebuia să decartăm vreo 50 de lei de bilet, adică 13euro x 2 persoane x 5 spectacole, s-ar fi putut aduna vreo 110 euro. Pe puntea vasului nu a trebuit să plătim însă nimic. Concepția 3 în 1 în care s-a stabilit prețul pliculețului de cafea și al unei croaziere era aceeași. Și era convenabilă pentru toată lumea.
1.13. JURNAL DE BORD – ziua a VI-a– TUNISIA
În dimineață următoare ne-am trezit în Tunisia. Când ne pregăteam să ieșim din cabină, am auzit o bătaie ușoară în ușa. Am deschis și am descoperit în fața mea un tânăr negru, spilcuit și elegant cu un cărucior plin de ustensile de curățenie.
„Good morning, Sir! How are you sleeping?” m-a întreabat el.
„Very well, thank you for asking! Please tell me, your name and where are you from?” am zis eu.
Silla era din Sri Lanka, vechiul Ceylon cum îl învățasem eu în liceu. Mărturisesc că am avut multe funcții în viață, dar nimeni, niciodată nu m-a făcut …„Sir.” Putea să-mi spună simplu „Mister Goldiș”, cum scria pe ecranul televizorului din cabină, dar el îmi spunea „sir”, ca în bancurile acelea celebre cu Sir și John. Se pare că voia să mă simt ca un lord. Adevărul este că și eu și soția mea ne simțeam bine datorită amabilității tuturor chelnerilor, cameriștilor, animatorilor…
(Mai tîrziu am aflat că „Mister” se folosește împreună cu numele de familie, iar când acesta este necunoscut expresia clasică pentru domn este „sir”. Colpa mia!)
Când am descins în portul La Goulette și am început să ne facem formalitățile pentru obținerea vizei, tocmai au sosit din Tunis niște călători de pe o nava Costa și ne-au spus că în centrul capitalei, este o mică revoluție, mai precis sute de tineri protestau și poliția națională îi ciomagea. Am deschis internetul și am aflat că Revoluția Iasomiei începută în anul trecut nu se terminase încă. Dictatorul fugise, dar lăsase în urma lui un popor înfometat.
Fiindcă nu aveam de gând să vedem cum se manifestă o națiune flămândă, am rămas în raza portului și ne-am mulțumit să mâncăm rahat, să bem cafea la nisip și să călărim cămile. O plimbare de 10 minute pe spinarea unei cămile m-a costat 5 euro. Eu am considerat că prețul este acceptabil, Gela l-a scris în telefon, stăpânul cămilei părea satisfăcut, dar cea mai fericită a fost cămila cînd …am descălecat. La vremea aceea aveam 100 de kilograme…
Seara ne-am dus la bufetul suedez de pe vas și am mâncat Maafe, o tocană de capra cu sos de alune prăjite. A fost cremoasa, bună la gust, destul de consistentă. Dar am fost de 3 ori la toaletă în noaptea aceea. Și de fiecare dată când am stat pe WC, am blagoslovit bucătăria africană. Norocul a fost că în valizele lui Gela era și o cutie de Imodium.
1.14. JURNAL DE BORD -ziua a VII-a– LA VALLETTA
Mi-am propus de multe ori în viața mea să vizitez Malta. Mă fascina ideea de a cunoaște locurile în care au trăit și luptat Cavalerii de la Malta, mă interesa legendele Ioaniților, cruciatilor, masonilor… Cum însă puteam să ajung din Timișoara în Malta? Ar fi trebuit să merg la Budapesta și să iau avionul de acolo plătind un preț de 350 de euro de persoană. Varianta terestră era și mai scumpă. Era o adevărată nebunie să coborî cizma italiană cu mașina și apoi să iei ferryboat-ul pentru Malta. Dar oare a mers vreun român cu mașina în Malta? Acolo circulația auto este pe stânga… Este mai simplu să o închiriezi dacă ai curajul să șofezi pe stânga…
Ce știam eu până atunci despre Malta? Primele informații le aflasem încă din clasa cincea din școala primară când mi le-a spus chiar Eminescu.
„S-au îmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,/Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta/ Fulgerele adunat-au contra fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare…”
În jumătate de secol care a trecut de atunci, am mai auzit, citit și văzut povești despre masoni, templieri, ospitalieri, CIA…În plus, participasem la o ceremonie oficiată chiar în Timișoara prin 2007 la care a cântat Careras și înainte de concert s-au oficiat câteva primiri ale unor localnici în Ordinul Cavalerilor de la Malta. Văzusem atunci cu ochii mei, steagurile cu cruci, uniformele medievale, pasul de defilare ceremonial și câte și mai câte. Eu nu eram în formație, eram un simplu spectator într-un public foarte eterogen. Mă întreb acum dacă acei membri români ai ordinului au fost vreodată în Malta? Fiindcă în Malta am găsit cea mai mare densitate de istorie pe kilometru pătrat. Iar La Valletta este un oraș care m-a impresionat foarte mult. Zidurile cetății, numărul de bastioane, fortificațiile turnurilor, arhitectura clădirilor medievale, străzile înguste pavate cu blocuri imense de piatră ne-au creat impresia că suntem într-o altă lume, un muzeu în aer liber în care din clipă în clipă ma așteptam să apară „cavalerii îmbrăcăți în zale lucii”. Adevărul este că fiecare clădire megalitica din La Valletta are legenda ei.
Am vizitat catedrala Sfântului Ioan cu un interior uluitor, Castellania, sediul inchiziției malteze, am văzut Fântana cu tritoni, ne-am plimbat pe străzile înțesate de magazine pline cu suveniruri. Am luat apoi un autobuz gen Hop on-hop off cu 10 euro cu care am făcut un tur al insulei, oprindu-ne la Mdina, orașul bogatasilor, apoi la o fabrică-atelier de sticlărie, mult mai mare și mai elegant decît am văzut pe insula Murano de la Veneția, am admirat Fortul Manuel și multe alte locuri interesante. Și culmea, pe o terasă, într-o stație de autobuz am băut o cafea cu …50 de eurocenti. Mult mai ieftin decât la birtul din cartierul în care locuiesc eu în Timișoara.
După ce ne-am întors pe vas, am urcat pe puntea cea mai înaltă a Fantasiei și am observat de acolo aproape întreaga insula. Și mie și soției mele ne-a plăcut Malta. Atât de mult încât ne-am propus să mai venim o dată până când murim. Probabil că vom veni cu o nouă croazieră. Sunt atât de multe linii de croazieră care au pe traseul lor Malta încât ai de unde să alegi în orice luna a anului, în oricare anotimp. De la înălțimea platformei vasului nostru am văzut întregul port. Și am constatat că erau ancorate la chei 4 vase de croazieră de la 4 linii diferite. După mărimea lor, am apreciat că fiecare are peste 3000 de turiști care au debarcat pe insula, adică vreo 12.000 numai în acea zi.
Dacă cifra aceasta zilnică se respectă, se vor strânge câteva milioane de turiști anual, iar dacă fiecare turist lasă în Malta, direct sau indirect 50 de euro pe zi, se explică faptul că această mică țară cu doar 450.000 de locuitori are un Produs Intern Brut per capita de peste 38.000 de euro, cu vreo 2000 de euro mai mult decât media Uniunii Europene.
1.15. JURNAL DE BORD -ziua a VIII-a MESSINA
Messina, cel de-al treilea cel mai mare oraș din Sicilia, după Palermo și Catania, este un port popular de croazieră. Poziția acestui port natural în strâmtoarea Messina, aproape de continent, a îmbogățit istoria orașului din cele mai vechi timpuri.
După ce am coborât de pe vas și am ajuns în centrul urbei, am văzut Fontana di Orione, un monument care ilustreaza mitul lui Orion, fondatorul Messinei, legendarul vânator al Dianei. Eroul acesta antic s-a născut dintr-o piele de bou pe care a urinat Jupiter, zeitatea supremă a lumii în acele timpuri. De aici și numele, Uriun, care a fost modificat ulterior de poeți în Orion ! Ciudate mai sunt legendele romanilor!
Apoi, am vizitat Catedrala Maria Assunta, cu frescele celebre și imensă ei orgă. Dar cel mai mult ne-a impresionat Turnul Bell, o turlă maiestoasă de 60 de metri în care, la ora prânzului, în fiecare zi, niște figurine, încep să se miște în sunetul melodiei Ave Maria, compoziția lui Schubert. Mișcarea statuetelor a continuat neîntrerupt timp de 15 minute. Figurile animate care au ieșit din ferestre ne-au ilustrat în modul lor istoria Messinei începând cu scrisorea de protecție a Madonnei și terminând cu victoria armatei orașului în anul 1324 împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. Vă amintiți din istorie că suveranul acesta a cucerit Timișoara si a făcut-o capitala regatului vreo 7 ani si apoi s-a dus la Posada unde a fost învins de Basarab, domnitorul Țarii Românești. Ce mică era lumea pe vremea aceea!
Messina a fost ultima oprire de pe traseul nostru. A doua zi urma debarcarea în Civittavechia. Urcasem pe vas în Civittavechia acum 8 zile, a doua zi urma să coborâm tot la Civittavechia. De dimineață fuseserăm anunțați prin megafoanele vasului că în seara aceea va trebui să participăm la două activități extrem de importante:
– prima era o expoziție gastronomică care urmă să aibe loc în restaurantul self service începând cu ora 20.00;
-iar a două era să ne scoatem valizele pe culoarele punții în vederea transportului la ieșire de către stewarzi pâna la ora 24;
Noi eram oameni disciplinați. Ne-am conformat întocmai. La ora 19.50 ne-am prezentat, îmbrăcăți elegant, la intrarea restaurantului self service. Ușile erau închise și în fața lor aștepta o mulțime mare de oameni. Mă întrebam cum vor încăpea atâtea persoane în acel restaurant. Dar au încăput. La ora 20 s-au deschis porțile raiului gastrono-mic. Și încet încet, lumea s-a scurs înăuntru. Nu se grăbea nimeni. Am intrat și noi. Și după ce am intrat, am fost atenționați în mai multe limbi să nu ne atingem de produ-sele expuse pe mese. Dar să vizităm la pas expoziția.
Așa am făcut și noi. Am intrat într-o coloana groasă care se mișca foarte încet pe lîngă standurile din centrul sălii.
Mișcarea noastră se asemăna cu procesiunea din noaptea de Paște când ocoleam biserica cu lumânările aprinse în mâini. Numai că de data aceasta nu era o biserica în centrul cercului, nu erau nici moaștele vreunui sfânt, erau mii de feluri de mîncare care îți făceau cu ochiul. Plus mirosul care te îmbia cu tot felul de arome. Toată lumea saliva. Dar nimeni nu mânca. În schimb,cei mai mulți fotografiau sau filmau. Aveau și ce să pozeze.
Nu am cuvinte să vă descriu ce am văzut atunci pe mese. Piramide din pâine din cele mai apetisante forme, torturi de jambon stratificate pe mai multe etaje, brânzeturi diverse puse pe talere argintii, coaste prăjite de animale mai mari sau mai mici, fripturi în tot felul de țepușe, niște pești de un metru lungime răsturnați pe o parte, sushi, cârnați de toate culorile, purcelusi de lapte fripți la proțap (cum dracu i-au fript? m-am întrebat eu în sinea mea). Apoi prăjituri diverse, tavi imense de prăjituri de toate culorile, cu crema, fără crema, cu frișcă și fără frișcă, cu fructe sau fără fructe, torturi cu mai multe etaje precum erau cele de nuntă albe, roze, brune, fântâni de ciocolată albă și neagră, tot ce vrei și ce nu vrei, tot ce îți puteai închipui sau nu.
La ora 20.15 când toată lumea saliva, papilele gustative și receptorii olfactivi erau excitați la maximum, a început festivitatea. Pe un fond muzical, de pe o ușa din stânga și de pe alta din dreapta au început să apară cîte o persoană, bărbat sau femeie, îmbrăcăți în sorțuri albe cu bonete albe pe cap. Un crainic îi prezenta pe fiecare în parte, erau toți ajutori de bucătar, le spunea numele, prenumele, țara de origine ( de obicei din Africa sau Asia), specialitatea în care erau calificați și rolul pe care îl aveau în gătirea diferitelor preparate. La fel a procedat și pentru bucătari, aceștia nu mai erau din țări din lumea a III a, erau toți fie occidentali fie orientali din Japonia sau Coreea de Sud. Ultimul care a fost prezentat era un chef italian care era, bineînțeles, superiorul tuturor. Ne-a ținut un discurs de 2 minute în care ne-a povestit cum a muncit întreaga sa echipa în cele 8 zile de când suntem pe vas pentru a satisface toate gusturile noastre. În final, ne-a spus „Poftă mare” în vreo trei limbi și toată lumea a aplaudat îndelung. Apoi întreaga asistență a a început să mănânce.
Era multă mâncare. Mult prea multă chiar și pentru grămada aceea imensă de oameni. După două ore de servire, când toți erau sătuli, exista suficientă mîncare pentru încă o serie de înfometați. Îmi părea rău pentru toate torturile care rămâneau neatinse, pentru toate tăvile de prăjituri cu cremă neîncepute, pentru toate piramidele de fructe exotice care erau aproape intacte. Am numarat astfel încă un regret încercat personal pe aceasta croazieră.
1.16. CEL MAI FRUMOS CADOU
Era ora 23 și ne-am retras în cabină. Am mers pe balcon împreună. Gela s-a lipit de mine într-o îmbrățișare prelungă. Priveam amândoi marea. Apa era neagră, întunecată, doar câteva valuri mici pornite din prova străluceau în lumina lunii. Totul era atât de liniștit, atât de calm. Simțeam amândoi regretul că aventură noastră pe apă a luat sfârșit. Dar toate lucrurile frumoase se sfârșesc repede. După câteva minute de reverie tăcută Gela mi-a soptit:
„Îți mulțumesc. Mi-ai făcut cel mai frumos cadou de când suntem împreună. Am avut cea mai frumoasă vacanță din viața mea.”
Eu eram satisfăcut. Mă felicitam în mintea mea pentru alegerea făcută. Și am început să mă gîndesc că această ex periență trebuie repetată. Poate la anul, poate peste doi ani.
„Hai să ne facem bagajele!” a spus Gela. În curând este miezul nopții și trebuie să le scoatem pe culuar.”
Avea dreptate: trebuia să ne facem bagajele pentru debarcare. Auzisem regula generală: marile valize ale călătorilor vor fi trasportate de către stewarzi în cala vasului pentru a fi debarcate ușor a doua zi. Ar fi fost o nebunie ca în ziua debarcării fiecare turist să-și care valizele prin culuarele înguste. Câte blocaje s-ar fi creat, câte scandaluri ar fi început, ce timp prețios s-ar fi pierdut…
În consecință, trebuia să împachetăm toate articolele cu care venisem în croazieră mai puțin un rând de haine casual cu care să ne îmbrăcăm a doua zi. Așa am făcut. Am ales două ținute ușoare pentru noapte care puteau fi purtate și în ziua următoare și le-am etalat pe pat. Apoi ne-am dezbrăcat amândoi până la chiloți și am început să umplem cele 2 valize. Prima cu toate articolele utile și inutile cărate de la Timișoara, iar cea de a doua cu toate țoalele cu care veni-sem în croazieră. Valizele erau mari și grele. Am luat-o pe prima și am vrut să o scot pe ușa. N-am reușit de prima dată, rola ruptă la îmbarcare se blocase în prag. Gela, voluntară întotdeauna cum era de firea ei, a venit să mă ajute. Am săltat amândoi valiza peste prag. „Împinge-o mai încolo să încapă și cealaltă lângă ea.” a zis Gela.
Eu am împins-o, Gela m-a ajutat. Și deodată, în spatele nostru, s-a auzit un „Trosc!” puternic. Ușa de la cabina se închisese datorită curentului de pe hol. Lăsasem deschisă ușa de la balcon, pe culuar era probabil altă fereastră deschisă și se formase un curent de aer care ne-a trântit ușa. M-am uitat la Gela, Gela s-a uitat la mine.
Eu eram într-o pereche de chiloți albi, ea purta un sutien și niște chiloți roz. Ora 12 noaptea, amândoi în chiloți afară pe un culuar de la puntea 12. Cardurile de acces în cabina erau înăuntru, al meu în slotul de la lumină, al ei pe noptiera de lângă pat. Priveam amândoi unul la altul cu ochi bulbucați. Nu ne venea să credem că ajunsesem în situația aceasta. Chiar acum la sfârșitul croazierei. Ne înecasem ca țiganul la mal. Toată excursia fusesem niște adevărați domni din lumea bună, acum în miezul nopții, eram doi ramoliți dezbrăcați la etajul 12 al unui elegant vas de croazieră. Parcă eram într-un film cu Stan și Bran.
„Ce dracu facem?” am întrebat în surdină. Gela nu m-a auzit. Se ghemuise lîngă valiza buclucașa și începuse să plângă. Murmura printre lacrimi: „Frumos cadou după 30 de ani!”
Am răscolit în valiza de pe hol. Nu am găsit nimic din hainele mele. Doar o pereche de pantofi negri de la costumul de gală. Și o pereche de ciorapi. Nici măcar un maieu, nici măcar o bluză. Toate hainele mele rămăseseră înăuntru.
Mi-am luat inima în dinți, mi-am pus ciorapii și pantofii și am pornit pe culuar. Pe coridor nu era niciun om. Constatarea aceasta m-a încurajat. Am ajuns la lift și am apăsat pe buton. Ascensorul era la parter, dar a început să urce. La etajul 5 s-a oprit însă câteva secunde. Apoi a pornit din nou în sus către mine.„ Asta-i bine!” mi-am zisîn minte. În sfîrșit, liftul a ajuns la etajul meu, ușile s-au deschis și trei doamne în vârstă mă priveau uluite. Una a dintre ele a strigat:„Mon Dieu, voilà un exhibitionniste pervers! ”
Celelalte doua își făceau cruci și scuipau în sân. Nu puteam să le condamn. Și eu aș fi procedat la fel dacă mă trezeam în ușa liftului cu un bărbat numai în chiloți. M-am dat un pas înapoi, am făcut o reverență și am zis : ,,Mes dames, sortez s’il vous plait! Merci!” .
Erau blocate, nu știau ce să facă. Să iasă din lift, să nu iasă? Pînă la urmă, și-au făcut curaj, s-au luat de mână între ele și s-au strecurat pe lângă mine. Apoi s-au depărtat în pas grăbit, aproape în fugă .
Când coboram la etajul 8 liftul s-a oprit din nou. Au urcat trei bărbați. M-au privit o clipă contrariați, apoi și-au continuat discuția lor despre Black Jack. Nu prezentam nici un interes pentru ei. Mi-am zis în gând : « Bine că nu sunt interesați de mine ! Ei erau trei și eu eram singur, dezbracat pe deasupra. Cine știe ce se putea intimpla ? » Dar am scapat rapid de emoții. Au coborât din lift la etajul 5 unde era cazinoul.
La puntea zero, un pianist cânta la clape cu ochii închiși. Trăia cu tot sufletul momentul său artistic. M-am apropiat de recepție, dar nu era nimeni. Am așteptat să se întîmple ceva. Nu știam ce ar trebui să se întâmple. În sfîrșit, melo-dia s-a terminat, pianistul a deschis ochii, m-a văzut s-a ridicat de la pian, a mers în spatele pultului de recepție și m-a întreabat direct : ,,What is your cabin number?” I-am răspuns: ,,Twelve thousand sixty-two!”
A pus mână pe telefon și a vorbit într-o limba necu-noscută. Poate o fi fost cehă sau poate poloneză. Apoi mi-a spus : ,,You can go up. It’s done.”
Am urcat pe scări. Și nu m-am întălnit cu nimeni. Când am ajuns la cabina, ambele valize erau afară, aliniate pe lângă perete și Gela era înăuntru la baie. M-a informat când m-a văzut:
,,A venit Silla și mi-a deschis. I-am spus danke shon! A scos și valiza a doua afară. Tu cum te-ai descurcat ?”
,,Am speriat 3 franțuzoaice” am spus eu spășit.
,,Normal, a spus ea. Când ți-au văzut burta aceea uriașă! Vor avea la noapte vise erotice.”
,,Bine că poate să glumească, mi-am zis în gând. Bine că i-a trecut crisparea de moment.” Oricum depașisem un eveniment neplăcut. Dar fusese un eveniment special.
A doua zi de dimineață, am servit micul dejun, am făcut lichidarea la carduri, eu am mai dat 50 de euro, soția a încasat 75. Am coborât de pe vas, valizele noastre imense ne așteptau pe chei, am urcat cu greu treptele falezei și când am ajuns în vârf ne-am oprit să aruncăm o ultima privire Fantasiei. Gela avea lacrimi în ochi.
,,Dane, ce ți-am spus aseară rămâne valabil. Croaziera aceasta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viața mea.”
1.17. ATERIZARE ÎN VIAȚA ZILNICĂ
După ce am ajuns în Timișoara vreo 3-4 zile am povestit non-stop despre croaziera noastra. Și eu, dar, mai ales, soția. Îmi amintesc că atunci când am mers în vizită la fostul meu birou în care lucrasem ultimii 20 de ani, toți foștii colegi m-au întrebat cum a fost în croazieră. Și eu le-am povestit cu lux de amănunte. Ei m-au ascultat cu gurile căscate. În ziua aceea în acel birou nu s-a mai lucrat…A fost o adevărată sărbătoare pentru toată lumea. Eu, fiindcă eram eroul zilei, ei, colegii, fiindcă au trăit, în felul lor o parte din emoțiile pe care le trăisem eu pe mare.
Gela, soția mea, era și mai spectaculoasă. La toate întîlnirile care au urmat cu rudele sau prietenii, ea nu se putea opri din povestit. Le spunea tuturor cum a călcat pe treptele de sticlă în care erau încorporate pietre Swarovski, cum făcea hidromasaj în jacuzzi, cum cresc portocalii pe marginea străzii, ce gust are paella la Barcelona, ce mănâncă franțuzoicele la micul dejun și mii de alte informații pe care nici nu știam că le-a adunat. Cât despre temerile ei cu bolile, cu răul de mare, cu faptul că nu se va simți confortabil pe vapor, într-un mediu nou și necunoscut afirma acum, în fața tuturor, că au fost niște frici copilărești.
Chiar și conclavul contabilicesc al femeilor în vârstă a ieșit bine. Gela le-a prezentat toate cheltuielile făcute și s-a ajuns la concluzia firească că vacanța noastră costase 89 de euro pe zi de persoana, incluzând avionul, transportul dus-întors în port și cheltuiala cazării din noaptea de dinaintea debarcării.
„ Mai trebuie analizat un aspect pe care aproape nimeni când pleacă într-o excursie nu îl ia în calcul, a zis Elena. Ați fost plecați 10 zile, adică o treime de lună. Intrebarea este: Cât cheltuiați cu traiul zilnic în Timișoara în zece zile? Cât ați fi dat pe mâncare, transport urban, energie electrică, băuturi, țigări, sucuri, pe dulciuri, spectacole sau distracții, pe apă caldă și apă rece într-o lună întreagă trăind în Timișoara?”
„ Păi, eu cu 3 persoane în familie, a spart Livia ghiața, cheltuiesc salariul meu și jumătate din salariul soțului, cam 1200 de euro pe luna. 400 de euro in 10 zile, 133 de euro de persoana. La mine sunt mari cheltuielile din week-end. Dacă ieșim cu mașina undeva sunt cheltuieli și mai mari.”
„ Tu ai soț, ai copil, ai mașină, zi merci.” interveni Luminița. „Eu singură cu mama, cheltuiesc cel puțin 150 de euro în 10 zile.”
„În consecință, spuse Elena, cred că dacă soții Goldiș ar fi rămas acasă și nu ar fi plecat niciunde, tot ar fi cheltuit 300 de euro în 10 zile. Economia realizată acasă ar trebui să fie scăzută din costul total al unei excursii….”
„ Poate, dar tot e mult, șefa”… comenta Liliana.
„ Dacă scădem 150 de euro din costul pentru o persoană ajungem la suma de 750 de euro de persoană,” își sustinu Elena demonstrația.
„Eu am dat banii acestia anul trecut pe o excursie la greci, în Halkidiki” spuse Luminița.
„ Tot e mult, eu nu am banii aceștia”, insistă Liliana.
„ Liliana, nimeni nu are astăzi banii pe care și-i dorește. Din câte știu eu, ai vreo 2-3 clienți milionari la ghișeu. Ce știi ? Au bani sau nu au?”
„ Păi, nu prea au…”
Discuția a continuat. Cu argumente pro și contra. Lucrurile au ramas nelămurite. Fiecare participant a ramas cu ideea cu care venise. In final, Elena s-a ridicat și a spus:
” Gela dragă, ar trebui să fii mulțumită. Ai realizat un lucru la care noi, mai bătrâne decât tine, nici măcar nu ne-am gândit. Ești cea mai tare din birou. Fii mândră că tu, o bucureșteanca pripășită prin Banat, ne-ai depășit! Versiunea ta de astăzi este o versiune mai bună decât cea de ieri. Poate că ne vom gândi și noi la ideea aceasta și te vom urma…
Sfârșitul parții întii a romanului INSULA FERICIRII
partea a doua
2.1. INVITATIE
Stimată doamnă pensionar, stimate domn pensionar, stimați cititori de vârsta a III a., povestea pe care ați citit-o până acum s-a petrecut în urmă cu 12 sau chiar 13 ani. În acest răstimp, în viața familiei mele s-au petrecut multe evenimente. Unele au fost plăcute, dar cele mai multe au fost triste. Eu m-am îmbolnăvit de cancer la vezică și m-am operat de 4 ori, soția mea s-a îmbolnăvit și a decedat subit în vremea Covid-ului, mi-am îngrijit mama în ultimii 5 ani, dar a murit și dânsa în 2024…

Viața mea din ultimul deceniu nu a fost de loc fericită. Multă vreme m-am considerat un muribund care trăiește încă. Aveam o existența ternă și monotonă, plină de activități administrative, grădinărit în lunile de primăvară -vară și vizite lunare la medici.
În mai 2024, m-am operat din nou la vezica urinară, aveam două tumori suprapuse, foarte rău poziționate, operația a reușit, dar am stat patru zile la terapie intensivă. Știți ce înseamnă să stați nemișcat 3 zile, răstignit pe un pat de spital, înconjurat de aparate, cu conducte înfipte în mâini și cabluri electrice legate de piept? Au fost trei zile dure, foarte dure…Mă uităm din cinci în cinci minute la ceasul de pe perete și vedeam ce greu trece timpul…
Dar într-un fel a existat și un lucru bun. Fiindcă, de voie, de nevoie am stat de vorba cu subconștientul meu. Am discutat mult. Și am fost sincer unul cu altul. Am făcut un bilanț al vieții mele și am constatat că îmi făcusem oarecum datoria față de societate, natură și familie. Fusesem un om normal, cum au fost și cum sunt milioane de oameni în România. Singura problema este cât mai am de trăit și ce voi face în restul de viață care mi-a mai rămas. Subconștientul mi-a adus aminte cuvintele lui Lev Tolstoi: „Anii care ți-au rămas sunt mai importanți decât întreaga ta viață care a trecut.”
În final, eu și subconștientul meu ne-am hotărît să ne schimbăm stilul de viață, să învățăm să imbătrânim activ, să simțim mai multe satisfacții în fiecare an pe care îl mai aveam la dispoziție. Ajunsesem la concluzia firească că trecutul e trecut, prezentul este acum, iar viitorul se va naște chiar mîine!
Dragă seniorule, ți-am scris aceste detalii pentru a te face să înțelegi toate acțiunile pe care le-am întreprins din mai 2024 și până acum, să le poți analiza pas cu pas, să le urmezi dacă îți vor place sau să le ignori dacă nu ți se potrivesc. Voi fi sincer și corect cu tine, așa cum am fost și până acum.
Și, în încheierea acestei introduceri , vreau să te rog un lucru. Citește cu atenție „nebunia” mea de astăzi. Poate că o vei agrea și o vei adopta chiar și tu. Vei deveni astfel principalul actor al vieții tale. Este o șansă pe care nu ai voie să o ratezi.
Cu deosebită stimă, Dan Constantin Goldiș
Urmarea acestui capitol se gaseste AICI








