Arhive categorie: calatorii in timp si spatiu

1.8. CEL MAI FRUMOS CADOU -partea a II a din romanul INSULA FERICIRII

A doua zi de dimineață, primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit a fost să alerg la geamul camerei de hotel. Se vedea marea, dar nu se vedea vasul. Era încă foarte devreme. Ne-am îmbrăcat, am băut o cafea, ne-am făcut bagajele, i-am spus „ La revedere” românului Volodea și am plecat spre port. Când am părăsit străzile înguste ale orașului și am pășit pe promotoriul mărginit de zidurile cetății medievale…am văzut nava. Se observa în zare, abia trecută de orizont. Se apropia încet. Redusese turația motoarelor și din minut în minut se auzea semnalul sonor de acostare.

Am coborât în grabă treptele spre port cu valizele troncănind în urma noastră. O rola de la valiza argintie a cedat, dar nu îmi mai păsa, am tras-o așa mai departe. Și am ajuns pe doc odată cu nava. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ochilor. Era imensă. Și magnifică. M-am așezat pe o valiza, soția s-a așezat pe cealaltă. Ne trageam amândoi sufletul. Nu știam de ce ne-am grăbit așa. Pe bilet scria că îmbarcarea se face începând cu ora 14. Și nu era decât ora 10. Dar ce să-i faci, așa este la prima croazieră!

Am scos telefonul din buzunar, l-am pus pe reportofon și am început să vorbesc. Recitam din minte notițele făcute acasă:

„ Nava MSC. Fantasia are 333 de metri lungime, 38 de metri lățime și cîntărește 138.000 de tone. A fost construită în Franța în 2008 și costul de construcție a fost 550 de mili- oane de dolari. Are 18 punți accesibile din care 14 sunt pentru oaspeți și  peste 1600 de cabine în care se pot găzdui mai mult de 4300 de călători. Aceștia vor avea la dispoziție, 5 piscine, 6 restaurante, un bufet, o sala de spectacole, un aqua park, baruri, săli de fitnes, cinema și jocuri de noroc, terenuri de sport, numeroase magazine și buticuri…”

Am închis înregistrarea și mi-am aprins o țigară.

„ Ce faci?” m-a întreabat Gela. „Vorbeșți singur?”

„ Nu vorbesc, scriu…”

„ Ce scrii și cui scrii?”

„ Scriu un jurnal,” i-amrăspuns. „Îl scriu pentru noi, îl vom reciti cînd vom avea Alzheimer și nu ne vom aminti ce am făcut în ultimii noștri ani de viață.”

„ Păi da, ești la fel de bolnav ca maică-ta. Știam eu că Alzheimerul se moștenește. Acum am dovada certă. Dar la tine a început mai devreme…”

Nu i-am răspuns. Ce să îi fi răspuns? Într-un fel avea dreptate. Mama mea avea Alzeimer, nu își amintea ce a făcut ieri, dar își amintea ce a făcut în tinerețe, cum îl cheamă pe primul ei învățător, care erau prietenii ei de joacă din copilărie și la ce școală de fete a fost în anii ’40. Îi făcusem un jurnal cu principalele evenimente din viață ei și, din când în când o puneam să îl citească. Chestii importante: cum o cheamă, când s-a născut, unde și cu cine s-a căsătorit, câți copii are, cum îi cheamă și pe ei… Primisesem sfatul cu jurnalul de la medicul ei psihiatru. Iar eu am hotărât atunci să aplic ideea și în cazul persoanei mele. Este posibil ca peste 20 de ani  să nu îmi amintesc ce am mâncat cu o seară înainte, dar sunt sigur că imi voi aminti că în 2012 am fost într-o croazieră cu vasul Fantasia…

„ Auzi, deșteptule, a spus nevasta-mea, scrie în jurnalul tău că m-ai grăbit să vin aici să stau ca proasta satului în mijlocul străinilor. Este o greșeală, scrie asta! Poate când vei citi jurnalul îți vei aminti ce prost ai putut fi la 60 de ani…”

Da, am răspuns eu cu același ton, dar voi mai scrie că ai făcut 2 valize de o tonă fiecare care m-au nenorocit până acum. Ca să-ți aminteșți și tu ce isteață ai fost la 57 de ani…”

Nu am mai continuat conversația. Era o banală discuție între soți care aveau deja 30 de ani de căsnicie. Nici unul dintre noi nu a vrut să strice frumusețea acelei zile. Pînă la urmă plecam amîndoi în aventura vieții noastre…

Cei care coborau de pe vas începuseră să afluiască pe docuri. Distigeam pe figurile lor o mulțumire reținută și regretul că s-a terminat călătoria. Citisem undeva pe  net  că satisfacția unei călătorii pe o croazieră este  apreciată  de către turișți cu nemaipomenitul procent de 90  la  sută.  Văzând chipurile acestor oameni am început  să  cred că  așa este.

La ora 14 a început îmbarcarea. Deși ajunsesem printre primii în port, nu ne-am așezat imediat la coadă de îmbarcare. Am lăsat în față câteva perechi de călători,  fiindcă voiam să vedem cum se procedează, care sunt instrucțiunile personalului de la check-in. Formalitățile au mers destul de repede. Am prezentat pașapoartele și tichetele de îmbarcare, am fost înregistrați, am predat bagajele și ni s-au făcut poze. După aceea am mers la cabină. Știam puntea, știam numărul, știam arhitectura  vasului pe care o studiasem la Timișoara direct de pe site. Așa că ne-a fost ușor să ne orientăm și să ne deplasăm. Bagajele încă nu sosiseră, nu aveam ce să despachetam așa că am inspectat cabina.  Aveam tot ce ne trebuie acolo. De fapt era o camera de hotel clasic de vreo 16 metri patrați la care se adauga o baie de vreo 4 mp.

„ Uite avem și halate de baie flaușate! îmi strigă Gela. Și foen!”

Noi le-am cărat ca niște proști din Timișoara”, am zis eu.

.Tu eșți de vină. Nu m-ai informat.”  s-a disculpat ea.

N-am răspuns. Adevărul era că nu o informasem fiindcă nu am știut. N-am găsit niciunde scris chestia cu halatele de baie. M-a deranjat însă că mă găsise imediat primul vinovat. Era clar că voi fi principalul vinovat pentru orice neplăcere care apare pe  această croazieră .

Din lipsă de ocupație, am hotărît să inspectăm nava. Nu mai fusesem niciodată pe o nava de croazieră și curiozitatea noastră era destul de mare. In consecință, ne-am aventurat pe punțile superioare și am avut prilejul să vedem o piscină imensă cu câteva căzi de hidromasaj, baruri splendide, săli de fitness și, bineînțeles, restaurantul self service. Am luat două sucuri de portocale de la dozator și ne-am așezat pe o terasă cu vedere spre largul mării. Eram fericiți. Începea o aventură inedită în viață noastră. Eu mi-am aprins o țigară, soția mea a început să fotografieze tot ce i se părea interesant. La un moment dat m-a întrebat:

 Auzi bărbate, cât am plătit noi hotelul la Viena anul trecut?”

65 de euro pe noapte!” i-am răspuns eu imediat.

 Eșți de acord că acea cazare este similară cu cea de acum?”

 Nu prea, am zis eu, acolo nu aveam balcon în cameră, priveliștea era limitată de blocul de vis a vis și hotelul era staționar, nu se mișca cum se plimbă cel de acum…”

„ Ai dreptate, a încuviințat  GelaVoi lua în calcul și aceste aspecte. Și le voi cuantifica!”

 Ce tot calculezi?” am întrebat-o eu nelămurit.

Fac niște comparații, nu îți spun deocamdată despre ce este vorba!”

„ Ai secrete față de mine?” am râs eu, oarecum surprins.

„ Deocamdată îți propun ca fiecare dintre noi să se ocupe de treaba lui. Eu sunt contabilă, mă voi ocupă de cifre, tu eșți poet vezi-ți de versurile tale.”

Iar mă lua peste picior. Dar bine că m-a lăsat în pace! La urma urmei, de ce m-ar fi interesat pe mine socotelile ei contabilicești? La ora aceea  pe mine mă interesa doar  modul în care îmi voi redacta jurnalul de bord. Îl voi scrie la persoană întâi sau la persoana a III a ? – Iată care era  întrebarea! M-am   gândit o clipă și mi-am dat   răspunsul: „ Trebuie să scriu la persoana întâi fiindcă sunt implicat total în poveste cu trăiri și sentimente individuale, nu pot fi un narator obiectiv care tratează subiectul rece și distant”.

Ne-am întors la cabină, bagajele ne așteptau, am despachetat și rânduit ce putea fi aranjat, am cercetat cardurile recepționate, mini-seiful, am aflat că am fost repartizați la restaurantul Red Velvet, l-am căutat, l-am găsit, l-am admirat, am descoperit apoi  bufetul self service, am participat timp de 10 minute și la un exercițiu de securitate, timpul a trecut pe nesimțite…

Seara s-a scurs liniștit. Înainte de 9 ne-am retras în cabină, ne-am schimbat în pijamale și am ieșit pe balcon. Priveam marea de la înălțimea celor 12 punți. Era calmă și neagră. Nu se simțea nicio adiere de vânt, nu se simțea  niciun val. Apoi am auzit semnalul sonor și vasul s-a pus în mișcare.

Dumnezeu să ne ajute!”, a spus Gela și m-a luat de mînă.

„ Să ne ajute Dumnezeu!” am spus și eu și am luat-o în brațe.

Am stat așa o vreme. Nu știu dacă au fost 10 minute sau o ora. Dar amîndoi eram fericiți. Începuse o nouă lună de miere în viața noastră la 30 de ani de la căsătorie.Pornisem impreuna pe mări spre alte zări și îmbrățișarea noastră lungă de pe balcon consfințea parcă o iubire veșnică. Eram recunoscători sorții care ne-a unit în urmă cu trei decenii…

(Oare de ce acum când sunt singur și ea nu mai este, rememorând acele clipe de acum 13 ani, plâng când scriu, scriu când plâng?)

Genova este  un oraș-port din nordul Italiei, capitala Liguriei. Eu, un cetățean român cu un nivel mediu de cultură generală, nu cunosc decât doi genovezi celebri: Cristofor Columb  și  Nicolo Paganini. Tocmai de aceea, m-am hotărât să mă concentrez pe ei.

Dimineața, la ora 8.00 cum am ajuns în Genova, am mâncat în fugă la bufet și am coborât de pe vas. Ne-am înscris într-un tur al orașului organizat de o firma turistică pe care am găsit-o în port pentru care am plătit 10 euro de persoană. În acest fel, am putut vedea de la înălțimea platformei  Piazza de Ferrari, Opera, Palatul Dogilor, casa în care s-a născut Cristofor Columb, Via Garibaldi. După ce am debarcat din autobuz, am vizitat  Cattedrale di San Lorenzo, unde am văzut un fragment din Sfântul Graal, potirul din care a băut Cristos la Cina cea de Taină, am văzut și tava pe care s-a aflat capul lui Ioan Botezătorul, ucis la ordinul lui Irod. La întoarcerea spre port, am văzut Corabia lui Cristofor Columb pe dinafară cu 5 euro și pe dinăuntru cu alți 5. Ar fi trebuit să vedem și Acvariul, dar nu prea am avut timp.

  Pe terasele din jurul lui Porto Antico, cafeaua costa 1,5 euro, iar berea 2,5. Vasul a stat în Genova zece ore, timp în care am cheltuit 30 de euro de persoană, adică turul orașului, intrarea pe corabie, berea și cafeaua băută în târg.

Seara, când s-a urnit vasul din loc, noi eram deja echipați în ținută de gală, pregătiți pentru participarea la tradiționala festivitate de prezentare a echipajului. Am intrat în sala de spectacole. Nu mi-am închipuit niciodată că pe un vas de croazieră poate exista o sala de trei ori mai mare cu sala Filarmonicii Banatul din Timișoara.

Bineînțeles că noi, oamenii veniți dintr-o țară mai periferică a Europei, ne-am în rândul 4. chiar pe culoarul central dintre rânduri. Eu eram tras la costum de ginere cu papion și soția era îmbrăcată într-o rochie lungă argintie cu fir lame. În timpul în care se umplea sala cu spectatori, a început să cânte muzică pe scenă, din culise au apărut 4 animatori, niște tineri frumoși și eleganți, toți trași prin inel, care s-au pogorât printre scaune și și-au ales dintre spectatoare câte o partenera de dans. Nu mică mi-a fost mirarea când unul dintre ei s-a oprit în fața mea și mi-a pus întrebarea: 

Sir, may I dance with your wife?”

Yes, you may. “ am spus eu grăbit și m-am ridicat să-i fac loc soției să treacă. Dar ea era deja în picioare, pregătită să plece alături de tânărul dansator. Apoi amândoi au evoluat pe scenă. Întîi într-un vals, apoi un tangou urmat de o polcă în 3 pași. Gela a ținut ritmul la dans, dar nu și la vorbire. Animatorul vorbea într-una, îi punea o serie de întrebări, dar soția mea îi răspundea invariabil:  langsam, langsamer… langsam, langsamer…”

Ce te-a întrebat tânărul în timpul dansului?” am fost eu curios să aflu când s-a întors. 

Nu știu, vorbea prea repede. Eu îi spuneam mereu să vorbească mai încet, dar el nu înțelegea. Nu cred că știa germană…”

Pe scenă se desfășura prezentarea echipajului. În sunetul muzicii, o voce din off numea câte o persoană care apărea apoi pe scenă din culisele din dreapta sau stânga. Așa am aflat cum se numesc și cine sunt mecanicii, matelotii, timonierii în mîinile cărora se află viața noastră în următoarele zile. La sfârșitul prezentării a sosit și căpitanul care și-a început discursul cu o urare în engleză, franceză, și spaniolă, rostind: Bine ați venit la bordul navei MSC. Fantasia!”  Toată asistența a aplaudat. Apoi căpitanul, un italian de vreo 50 de ani, ne-a vorbit despre linia de croaziere, despre vasul cu care navigam, despre eforturile echipajului de a ne asigura o vacanță cât mai plăcută, într-o atmosfera sigură și relaxantă. Cuvintele fuseseră bine alese, tonul era cald, limbajul corpului profesional. Discursul s-a sfârșit, asistența s-a ridicat în picioare și a aplaudat din nou, îndelung de data această…

Fiindcă tot eram îmbrăcați în ținuta ceremonială am decis să servim cină la restaurantul în care fusesem repartizați. Se numea Red Velvet și era amplasat pe punțile 5 și 6 fiindcă era cu etaj.Minunat restaurant. Priviți poza și veți înțelege cât de mult eram impresionați. În plus, chelnerii erau îmbrăcați în niște costume negre, foarte șic și aveau mănuși albe până la cot.

Eram 6 persoane la masă. De fapt 3 perechi, una rusă, una engleză și una românească. Rușii erau cei mai tineri, englezii aveau în jur de 40, iar noi, românii, eram cei mai în etate. Fiecare vîrstă și naționalitate avea modul ei propriu de comunicare. Rușii vorbeau tare și mult, râzând extraordinar de des, englezii vorbeau scurt și în șoaptă, zâmbind uneori,iar noi românii ne priveam comesenii într-o tăcere absolută.

Rușii au comandat un „Stroganoff de vită”, o mîncare ciudată în care carnea se amesteca cu paste, ciuperci, ceapă și orez, englezii au comandat un „Beef Wellington” , o bucată de carne acoperită cu aluat, iar noi am comandat o supă de pui și am spus că pentru felul doi ne mai gândim. Recunoscusem sintagma „Chicken soup” în lista cu meniuri așa că nu a fost nicio problema. Problema a apărut când am dorit să comand felul 2. Ce dracu să comand? Mărturisesc că mă descurc în vreo două trei limbi cu limbajul uzual, folosit pe stradă, dar la restaurant e mai greu… Nu știam nici o denumire din lista aceea kilometrică tipărită în 3 limbi. Am navigat pe ea vreo 5 minute fără să mă luminez prea mult, fără să văd vreun orizont apropiat, dar, la un moment dat, mi-am zis că suntem încă în Italia și noi, fiind obișnuiți cu mîncarea italiană, ar trebui să comandăm o mâncare mediteraneană. Riscurile să nu ne placă erau mai mici. În consecință, am chemat chelnerul și am comandat în limba italiană: 

pasta napoletana con le vongole!”

Chelnerul, un tânăr negru distins, mi-a spus cu o expresie admirativă pe chipCongratulations Sir, you know two languages!”

Oui, bien sure!” am răspuns eu în a treia. Chelnerul m-a privit încă o dată cu admirație și a plecat. Până să termin eu de comandat, englezii și rușii plecaseră. După ce am rams singuri, Gela m-a înțepat:

  Faci pe deșteptul cu chelnerii?”

Mai femeie, în loc să te bucuri că ți-am oferit o cină intimă la împlinirea a trei decenii de căsătorie, tu mă critici?” am zis eu supărat.

A tăcut. Probabil că vorbele mele avuseseră efectul scontat. Și comanda noastră începuse să vină. În prima etapă 2 boluri cu un lichid gălbui. “Oare pentru ce sunt?”  mi-am pus întrebarea. Apoi pe masă au apărut 2 farfurioare cu pîine prăjită. Eram din ce în ce mai derutat. Pîine prăjită și sos la macaroane? Ce comandasem? Pasta napoletana con vongole. Dar ce naiba înseamnă „vongole”? Nu știam. Îmi lipsea cuvântul acesta din vocabularul meu multilingv.

   Am aflat până la urmă. Simpaticul chelner ne-a adus comandă: două farfurii de spaghete, pline cu scoici.

Priveam amândoi împietriți la cina noastră intimă. Cum dracu se mănâncă scoicile? Cu ce ustensile? Ce se face cu pâinea prăjită adusă separat? Se înmoaie în sosul primit alături? Sau poate ca nu. Poate se înmoaie vietațile acestea marine, dar cum, când? Sunt fierte oare sau sunt vii? Daca se apucă să miște în furculiță? Și unde pui oasele, adică carapacele? Jale mare cu mâncarea acesta! Nu zîmbi, cititorule! Pățania mea este molipsitoare. Vedea-te-aș cu lista aceea de bucate în mână! Și cu midiile în farfurie! Dacă n-ai mîncat niciodată…

Am înghițit în sec și am plecat. După ce am ieșit din local, Gela mi-a spus:

Bravo, mai poliglotule, mi-ai oferit o cină intimă pe care o voi ține minte toată viața! O să mor de foame până mâine…”

Hai la bufetul suedez!” am murmurat eu vinovat.

  Marsilia este  al doilea oraș al Franței.  Este plin de atracţii pentru toate vârstele, mândrindu-se atât cu un număr mare de clădiri istorice, palate grandioase, biserici, muzee, cât şi cu golfurile şi plajele sale. Surpriză neplăcută la Marsilia a fost că noul port este foarte departe de oraș și o călătorie până în centru a costat 15 euro de persoană cu autocarele puse la dispoziție de MSC. Unii au luat taxiul, alții au mers pe jos, nu știu cât au economisit nici cei motorizați, nici cei pedeștri, cert este că noi am dat  30 de euro dintr-un foc. 

În centrul orașului am luat un mic trenuleț ( de fapt, o mașină care tracta niște remorci) și cu 7 euro/ persoană  am făcut un tur consistent al orașului. Așadar am pornit din  Vieux Port, am mers pe niște străduțe în formă de labirint, am ieșit la mare și am urmat șoseaua de coasta care ne-a oferit privelișți încântătoare. De aici s-a putut vedea de aproape, la câteva sute de metri, celebra insula Château D’If , pe care se găsește amplasată închisoarea în care fusese întemnițat  Edmond Dantes, eroul lui Dumas din romanul Contele de Monte Cristo. Am părăsit șoseaua și am urcat încet încet pe înălțimea dominantă pe care se găsește  Notre Dame de la Garde. Basilica atrage anual peste trei milioane de vizitatori, fapt certificat și de aglomerația cu care am fost întâmpinați pe cel mai de sus platou. Oricum atât biserica, cât și priveliștea întregii Marsilii văzută din cel mai înalt punct al orașului merită toți banii.

După ce am coborât din înălțimi am mai mers prin centru, am văzut  Palais du Pharo și Place aux Huiles. Nu ne-am înscris să mergem pe insula Contelui de Monte Cristo fiindcă prețul (40 de euro) ni s-a părut mare și am preferat să rămân în memorie cu imaginile din ecranizarea romanului. Așadar la Marsilia am cheltuit vreo 40 de euro de persoană din care 22 pe transport, vreo 8 pe consumația din oraș și vreo 10 pe magneți, vederi și mici atenții pentru cei de acasă. Bineînțeles că și micul dejun și cina le-am servit la restaurantul self service. Mi-a fost rușine să mă mai duc la Red Velvet de frica că mă întâlnesc cu chelnerul pe care îl impresionasem că sunt mare cunoscător de limbi străine. S-ar fi putut să râdă de mine când a văzut că nu am știut bine nici limbile străine enumerate și nici cum se mănâncă  „vongolele”…

Managerii croazierei și-au închipuit că există în lumea aceasta mare și oameni ca noi și au creat o varianta alternativă: restaurantul self service, un fel de bufet suedez.  Localul era amplasat pe puntea 14 și avea   suprafața unui teren de handbal. Găseai acolo sute de feluri de mâncare din toată lumea de la suchi și până la tocane africane, dar și o mare varietate de feluri de mâncare continentală. Cei mai mulți dintre călători preferau acest bufet, fiindcă alegeai din priviri mâncarea pe care o cunoșteai și riscurile de a te trezi cu  niște  „mâncare care se mișcă în farfurie”  erau mai mici. Exista o vorbă chinezească celebră despre prospețimea mâncării, cred că o știți.

Despre bogăția meniului de la bufet nu prea are rost să vorbim… Erau mâncăruri atît de variate și de apetisante că o parte dintre călători – îndeosebi cei care veneau pentru prima dată pe o croazieră – aveau tentația de a-și pune câte un platou  cu vîrf pe care nu îl puteau termina până la finalul mesei… Adevărul este că și eu procedasem la fel în prima dimineață, dar am avut norocul să întâlnesc un debarasator român care mi-a dat un pont.

Petre, un tânar originar din Iași, mi-a zis: „Domnule, pe o croazieră nu se umple platoul niciodată. Râde lumea de tine dacă te vede. Trucul este să-ți pui puțin în farfurie în prima sală, apoi să te muți la altă masă din alt sector și te serveșți și acolo cu ce îți place și dacă nu te-ai săturat, să mergi așa tot mai departe, din sală în sală, din sector în sector până la prăjituri și fructe…”

Am găsit ideea isteață și i-am mulțumit lui Petre pentru ea. Oricum din acel moment nu am mai făcut nicio risipă condamnabilă de mâncare și nici nu m-am făcut de râs în fața celorlalți comeseni veniți din toate colțurile lumii.

Ce să mai vorbim de calorii? Dacă voiam, puteam să mănânc 2000 de calorii la o masă, dar fiindcă eram la regim impus de nutriționistul meu, mâncăm numai 1200, care de altfel îmi erau foarte necesare fiindcă pe această croazieră am fost într-o permanentă …mișcare. 

De exemplu, în acea seară am mers amândoi la un curs de dans pe puntea 11. Într-o sală de 50 de metri patrați, o profesoară de dans din Columbia, Vanessa, ne-a învățat Tarantela, un dans popular italian destul de greu. Mi s-a părut ciudat faptul că o columbiană  a ajuns să ne învețe dansuri italiene, dar mi-am dat seama că pe un vas de croazieră totul este posibil. Vanessa era destul de talentată, fiindcă în 10 minute a învățat 12 femei și 3 bărbați să danseze. Mai întîi pașii simpli, apoi cei descompuși,  urmați de „giro” și senza giro”  iar, în final, toată lumea a dansat  varianta întrunită, sub conducerea sud americancei care striga  neobosită: zusammen”,„tous ansemble” și „all toghether.”  

După dans, a urmat spectacolul. Eram încă în apele teritoriale franceze așa că o trupa de acrobați din vestitul Cirque du Soleil și o altă trupa de Cancan de la Moulin Rouge Paris ne-au încântat privirile. Mi-am exprimat îndoiala în fața Gelei asupra autenticității artiștilor, dar ea mi-a răspuns simplu: „ Ce, ai fost tu la Moulin Rouge să le privești chiloții de aproape? Îți dai seama cât costă un bilet acolo? Nu te mai îndoi de ceea ce vezi! Fii mulțumit cu tot ce ți se oferă. Nu se știe niciodată când mai ai parte de un asemenea spectacol!”

Gela avea dreptate. Era mai practică și mai înțeleaptă decât mine. Ar fi trebuit să mă bucur de orice mica plăcere din viață. Fiindcă nimeni nu poate ști când se termină șirul lor.

Cine a zis că o croazieră este o excursie statică?  Stimată doamna pensionară, stimate domn pensionar, dacă mai auziți pe cineva făcând o asemenea aserțiune spuneți-i că este rupt de realitate. Și dați exemplul nostru, fiindcă Gela și cu mine pe durata primei croaziere din viața noastră am mâncat mai mult decât trebuia, dar am slăbit amândoi câte două kilograme în numai 9 zile…Nu ne-a trebuit nici sală de forță, nici bicicletă ergonomică pusă la nivelul 5, nici stepper, nici Colon Help.  Arderea caloriilor s-a făcut automat în fiecare ceas, la fiecare activitate…

Să va ofer un exemplu concret! În a patra dimineață a croazierei noastre am ajuns în Spania. Aveam în plan să vedem cât mai multe obiective turistice din Barcelona și pentru îndeplinirea acestui scop, imediat după ce am servit micul dejun, am coborât de pe vas, am luat un taxi din port și am mers cu el până în Parcul Guell, cel mai îndepărtat punct de interes pe care doream să îl vedem…

Ei bine, doamnelor și domnilor seniori, după ce am vizitat parcul am luat-o pe jos până la mare. Știți câți pași am făcut? 26.000 în 6,5 ore. La greutatea și vârsta noastră am ars mai mult de 1500 de calorii mergând  de la Guell, la Catedrala Gotică, apoi la Sagrada Familia,  Statuia lui Columb și încheind traseul cu o lungă plimbare  pe La Rambla. Nu ne-am așezat decât o singură dată. 

Pe la prînz, am făcut o oprire la restaurantul  Bamborol unde am mâncat o paella mixtă, adică cu de toate. Auzisem atâtea despre mâncarea aceasta, dar fiindcă nu o gustasem niciodată am comandat-o acum în țara ei de origine. Nu am fost prea încântat, dar de gustibus non est discutandum”. În schimb mi-a plăcut sangria, un cocteil de vin cu puțin brandy și multe fructe. In momentul in care il savuram, Gela tasta un mesaj pe telefon.

Cui scrii?” am intrebat eu curios.

Colegelor mele de birou. Le-am scris ca le-am asteptat la restaurant si ca regret ca nu au venit. Dar le-am transmis că am băut un pahar de sangria gândindu-mă la ele.”

Foarte bine, am zis. Ți-ai făcut datoria pentru roata aceea țigănească…

Am incheiat discutia si am inceput sa observ atmosfera din local. Eram impresionat de veselia și debitul verbal al clienților din restaurant. Dar și de amabilitatea personalului. Toți vorbeau tare, gesticulau amplu din mâini, râdeau cu gura până la urechi. Am ajuns la concluzia că locuitorii acestei țari știu cu adevărat să-și trăiască viața.

După ce am ajuns pe vas, am asistat la o seară spaniolă cu dansuri și melodii iberice care au animat rapid asistența. Toți spectatorii au bătut frenetic din palme mulțumiți de prestația artiștilor de pe scenă. 

   Eu am descoperit atunci că în fiecare zi din croaziera noastră s-a schimbat repertoriul.  În prima seară a fost opera fiindcă fusesem în apele teritoriale italiene, în a două seară a fost un spectacol de varietăți fiindcă eram în apropiere de Franța, în a treia seară era muzică spaniolă și bănuiesc că mergând tot așa, din seară în seară și din țară în țară, până la destinația finală, îți puteai  îmbogăți  cultura generală…

Dar în acea seară, spectacolul spaniol de muzică cu castaniete nu ne-a ajuns și în consecință am mers și la discotecă. Și am dansat până la două noaptea. Eu mai puțin, dar Gela, soția mea, mult mai mult. A dansat neobosită cu figuri și ridicări de mâini pe niște melodii care erau atunci la modă. Cine dracu mai cântă azi „YMCA?” sau „Hands up? Pe vremea aceea știam, acum am uitat. M-am ramolit de tot.

În dimineața următoare ne-am trezit târziu. Era o zi de marți, dar pentru noi era un fel de duminică. Nu trebuia să mergem niciunde, nu trebuia să vedem niciun obiectiv terestru, nu trebuia să coborâm de pe vas. Întreaga zi urma să navigăm pe mare de la Barcelona până în Tunisia.

Așadar, după ce am servit micul dejun, ne-am instalat pe terasa de la piscină și am început să privim marea. Ratasem răsăritul de soare, dar am hotărât că vom vedea apusul.

Un banc de delfini înota în paralel cu vasul. Le vedeam trupurile sărind peste valuri, le vedem aripile dorsale spintecând apa. Probabil ne mulțumeau nouă, oamenilor, că trecem prin zona lor de viețuire. Auzisem o poveste, nu știam dacă era adevărată sau nu, că aceste mamifere sunt atât de inteligente încât atunci când observă un vas de croazieră înoată în spatele lui și se hrănesc cu peștii pe care îi sfârtecă elicea vaporului. Așa o fi, eu nu am cum să verific această idee, dar dacă este adevărată, s-ar putea spune că delfinii s-au adaptat perfect vremurilor moderne din moment ce se hranesc din siajul lasat în urmă de navele de astăzi. Dar poate că mă înșel. Poate ca toată povestea nu este decât o speculație. Poate că nici delfinilor și nici celorlalte specii marine nu le convine că a ajuns civilizația printre ele. In fond, noi, oamenii, spurcăm mediul lor natural cu tot felul de resturi alimentare, detergenți de la spălătorie sau chiar murdariile care provin de la toaletele cabinelor. Oare cum se gestionează toate aceste deșeuri? În mod normal, ar trebui să existe reglementări marine internaționale, dar recunoșteam că habar nu aveam dacă existau cu adevărat sau nu. Ar trebui să mă interesez. Când voi reveni la biroul meu de acasă voi începe investigațiile în domeniu. Așa pentru cultura mea generală.

În vreme ce eu eram preocupat de apele murdare de la toaletă, Gela, mult mai practică decât mine, făcea niște calcule pe telefon. Mă enerva permanent cu socotelile ei. În fiecare seară mă întreba cât am dat pe o excursie, cât a costat o bere sau un cocktail la discotecă, cât am dat pe un pachet de țigări. Întrebarea aceasta cu țigările era cea mai agasantă. Îi explicasem doar că în croazieră fumez mai ieftin decât în Timișoara, dar ea tot nu mă credea. De fapt, eu urmam un sfat dat de prietenul nostru Petre, debarasatorul de la restaurant, care mi-a spus că în largul marii, în apele internaționale, țigările nu au nici T.V.A. și nici accize încorporate în preț. Așa că eu mă învățasem să aștept ieșirea vasului din apele teritoriale ale Italiei, Franței sau Spaniei și numai după aceea să-mi cumpăr țigări de la magazinele duty-free de pe vas. Astfel cumpăram pachetul de Kent la jumătate din prețul cu care se vindea în România. Aceeași„inginerie financiară” se apli-ca și pentru parfumul, rujul și oja de unghii a nevestei mele și pentru țoalele de firmă și pentru bijuteriile din magazinele vasului.

Dar, în afară de țigări și ojă noi nu cumpăram nimic. Nu prea aveam bani pentru astfel de cumpărături, nu aveam bani pentru cazino sau pentru tratamente cosmetice. Pe vas ți se putea îndeplini orice dorința de la cea mai mică la cea mai complexă, dar fiecare serviciu avea prețul lui. Ne cunoșteam însă lungul nasului și învățasem în cele 5 zile să fim modești. Și rezistam cu brio tuturor tentațiilor posi-bile, trăiam foarte bine fară ele, aveam chiar de toate.

Gela, ia spune-mi de ce faci atâtea socoteli?”

Colegele mele de birou, m-au rugat să strâng informațiile financiare necesare pentru această croazieră. Vor sa anlizeze toate cheltuielile aferente. Dorințe de contabile bătrâne…”

Dacă analizezi din cîte foi este făcută o plăcintă nu o vei mânca niciodată!” am comentat eu.

Da, este adevărat, dar contează prețul plăcinții! Dacă  contabilul decide că prețul este prea mare, îi spune plă-cintarului să nu o plămădească.”

N-am mai spus nimic. Nu voiam să încep să mă hărțuiesc cu un grup de contabile bancare. Ele au în mâinile lor și pâinea și cuțitul. În închipuirea mea îmi imaginăm deja o masă lungă la care stăteau niște femei cocârjate de vârstă, îmbrăcate în costume negre, cu ochelari pe nas și cu câte o toca pe cap studiind hârtiile cu socoteli, întocmai ca și cardinalii catolici care erau adunați să-și aleagă viitorul papă. Dar, în același timp, mă gândeam cu groază că un asemenea complet de judecată poate distruge fascinația ideii de a pleca într-o croazieră.

Toată ziua m-a urmărit imaginea femeilor aplecate peste hârtiile cu socoteli. Eu eram entuziasmat de ideea unei călătorii pe mare, dar Gela, economistă de profesie, analiza croaziera dintr-o perspectivă ceva mai terestră, a bugetului necesar pentru finanțarea ei. 

Nu am mai spus nimic. Mă uităm la copiii care se scăldau în piscină. Mă uităm la părinții lor care stăteau lungiți pe sezlongurile de plajă de lângă bazin. Mă uităm chiar și la bunicii copiilor care discutau între ei în cazile de jacuzzi. Oare toate aceste persoane au habar de socotelile placintarului? Nu prea cred. Cred că ei mănâncă plăcinta, fără a analiza cheltuiala fabricării ei.

Judecînd economic, pentru acești occidentali costul unei croaziere este echivalentul unui salar sau al unei pensii în timp ce pentru noi, doi români, pripașiti accidental în această lume, aveam o perioada îndelungată de ispășit după această aventură.

Înainte de prînz am intrat și noi într-un bazin mic cu hidromasaj și am început să vorbim aidoma celorlalti moșnegi. Urmărind ideea care mă frămînta, am întrebat-o pe Gela:

 Ce crezi, draga mea ? Croazieră este un model de turism de lux sau unul de masă?”

Nu știu încă. Vom afla când vom termina calculele! Deocamdată am o singură concluzie. Mâncăm destul de ieftin.”

Mi-a explicat apoi. Vorbind contabilicește, noi doi, pe durata acestei croaziere vom putea mânca în jur de 24 de mese sănătoase cu cel puțin trei  feluri de mâncare.

Îți amintești, dragă bărbate, că noi în august, în Timișoara, am servit o cină la restaurantul Stradivarius din Piața Unirii și am plătit pentru un cotlet cu cartofi prăjiți și salată 12 euro de persoană. Dacă comandam atunci și ciorbă și desert, cât oare ar fi costat? Pe când aici, aici mâncăm mult mai ieftin…Și nu suntem în Piața Unirii, suntem în mijlocul Marii Mediterane…”

Păi, dacă socotești așa, am adaugat euputem spune că și dormitul este destul de  ieftin. Să le amintești colegelor tale bătrâne cât am dat pe o noapte de cazare la un hotel de 3 stele  la Viena…”

Conversația noastră pe tema cheltuielilor cu mâncarea și cazarea a continuat și am adaugat si spectacolele gratuite pe care le urmăream pe vas și discotecile în care dansăm și obiectivele turistice pe care le vizitam prin porturi. Da, croazieră era un fel de produs 3 în 1, precum erau pliculețele de cafea care conțineau și cafeaua și zahărul și laptele în același ambalaj. Aici mâncarea, cazarea și distracția erau ambalate într-un singur produs turistic și, tocmai de aceea, prețul fiecărui element în parte era mai mic.

Până spre seară, am văzut  un film la cinema-ul 3 D în care era sa fim „haliți” de niște brontozauri, eu am participat la un quiz organizat la piscină, iar Gela s-a produs la un dans pe scenă alături de alte 20 de femei din public… A fost o zi plăcută și liniștită, odihnitoare chiar, încoronată bineînțeles de apusul de Soare în mare. Am căutat un colț liniștit de pe vas, unde am fost singuri si am putut să ne simțim ca Jack și Rose din filmul TITANIC a lui Cameron.

După ce am petrecut o jumătate de ora romantică, privind cum se oglindesc razele soarelui în apa marii, noi boșorogii de 60 de ani care își sărbătoriseră  nunta de perla, ne-am despărțit. Eu m-am dus la un fotbal nocturn pe puntea 16, urmat de o bere cu niște spanioli, iar Gela a mers la un spectacol de varietăți pe puntea 14. Devenise foarte independenta de vreo 3 zile.

De fapt, Gela se adaptase repede la viata pe mare. După ce a făcut cunoștiință cu vasul, după ce a învățat cum se ajunge de la cabina la piscină, de la piscină la restaurant și de la restaurant la discotecă, nu a mai avut nicio problema de orientare, se simțea ca o lebădă pe apă. Era și foarte sociabilă în croazieră. Uneori mă enerva de-a dreptul cât de sociabilă era. Dansa cu animatorii, vorbea cu toți românii și francezii, saluta toți turiștii pe care îi întâlnea întâmplător pe holurile lungi și înguste dintre cabine. Fiindcă nu știa de ce neam sunt persoanele pe care le vedea rostea aceeași urătură în trei limbi:„Good morning! Bonjour! Guten Morgen!” Și oamenii zâmbeau și răspundeau în limba lor.

Când ne-am regăsit în cabină, soția mi-a spus că spectacolul a meritat. Și mi-a mai făcut o socoteală. Dacă mergeam la Timișoara în fiecare seară la un asemenea spectacol, trebuia să decartăm vreo 50 de lei  de bilet, adică 13euro x 2 persoane x 5 spectacole, s-ar fi putut aduna vreo 110 euro. Pe puntea vasului nu a trebuit să plătim însă nimic. Concepția 3 în 1 în care s-a stabilit prețul pliculețului de cafea și al unei croaziere era aceeași. Și era convenabilă pentru toată lumea.

În dimineață următoare ne-am trezit în Tunisia. Când ne pregăteam să ieșim din cabină, am auzit o bătaie ușoară în ușa. Am deschis și am descoperit în fața mea un tânăr negru, spilcuit și elegant cu un cărucior plin de ustensile de curățenie.

Good morning, Sir! How are you sleeping?” m-a întreabat el.

Very well, thank you for asking! Please tell me, your name and where are you from?” am zis eu.

Silla era din Sri Lanka, vechiul Ceylon cum îl învățasem eu în liceu. Mărturisesc că am avut multe funcții în viață, dar nimeni, niciodată nu m-a făcut …„Sir.” Putea să-mi spună simplu Mister Goldiș”, cum scria pe ecranul televizorului din cabină, dar el îmi spunea „sir”, ca în bancurile acelea celebre cu Sir și John. Se pare că voia să mă simt ca un lord. Adevărul este că și eu și soția mea ne simțeam bine datorită amabilității tuturor chelnerilor, cameriștilor, animatorilor…

(Mai tîrziu am aflat că Mister” se folosește împreună cu numele de familie, iar când acesta este necunoscut expresia clasică pentru domn este „sir”. Colpa mia!)

Când am descins în portul La Goulette și am început să ne facem formalitățile pentru obținerea vizei, tocmai au sosit din Tunis niște călători de pe o nava Costa și ne-au spus că în centrul capitalei, este o mică revoluție, mai precis sute de tineri protestau și poliția națională îi ciomagea. Am deschis internetul și am aflat că Revoluția Iasomiei începută în anul trecut nu se terminase încă. Dictatorul fugise, dar lăsase în urma lui un popor înfometat.

Fiindcă nu aveam de gând să vedem cum se manifestă o națiune flămândă, am rămas în raza portului și ne-am mulțumit să mâncăm rahat, să bem cafea la nisip și să călărim cămile. O plimbare de 10 minute pe spinarea unei cămile m-a costat 5 euro. Eu am considerat că prețul este acceptabil, Gela l-a scris în telefon, stăpânul cămilei părea satisfăcut, dar cea mai fericită a fost cămila cînd …am descălecat. La vremea aceea aveam 100 de kilograme…

Seara ne-am dus la bufetul suedez de pe vas și am mâncat Maafe, o tocană de capra cu sos de alune prăjite. A fost cremoasa, bună la gust, destul de consistentă. Dar am fost de 3 ori la toaletă în noaptea aceea. Și de fiecare dată când am stat pe WC, am blagoslovit bucătăria africană. Norocul a fost că în valizele lui Gela era și o cutie de Imodium.

Mi-am propus de multe ori în viața mea să vizitez Malta. Mă fascina ideea de a cunoaște locurile în care au trăit și luptat Cavalerii de la Malta, mă interesa legendele Ioaniților, cruciatilor, masonilor… Cum însă puteam să ajung din Timișoara în Malta? Ar fi trebuit să merg la Budapesta și să iau avionul de acolo plătind un preț de 350 de euro de persoană. Varianta terestră era și mai scumpă. Era o adevărată nebunie să coborî cizma italiană cu mașina și apoi să iei ferryboat-ul pentru Malta. Dar oare a mers vreun român cu mașina în Malta? Acolo circulația auto este pe stânga… Este mai simplu să o închiriezi dacă ai curajul să șofezi pe stânga…

   Ce știam eu până atunci despre Malta? Primele informații  le aflasem încă din clasa cincea din școala primară când mi le-a spus chiar Eminescu.

S-au îmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,/Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta/ Fulgerele adunat-au contra fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare…”

   În jumătate de secol care a trecut de atunci, am mai auzit, citit și văzut povești despre  masoni, templieri, ospitalieri, CIA…În plus, participasem la o ceremonie oficiată chiar în Timișoara prin 2007 la care a cântat Careras și înainte de concert s-au oficiat câteva primiri ale unor localnici în Ordinul Cavalerilor de la Malta. Văzusem atunci cu ochii mei, steagurile cu cruci, uniformele medievale, pasul de defilare ceremonial și câte și mai câte. Eu nu eram în formație, eram un simplu spectator într-un public foarte eterogen. Mă întreb acum dacă acei membri români ai ordinului au fost vreodată în Malta? Fiindcă în Malta am găsit cea mai mare densitate de istorie pe kilometru pătrat. Iar La Valletta este un oraș  care m-a impresionat foarte mult. Zidurile cetății, numărul de bastioane, fortificațiile turnurilor, arhitectura clădirilor medievale, străzile înguste pavate cu blocuri imense de piatră ne-au creat impresia că suntem într-o altă lume, un muzeu în aer liber în care din clipă în clipă ma așteptam să apară „cavalerii îmbrăcăți în zale lucii”. Adevărul este că fiecare clădire megalitica din La Valletta are legenda ei.  

Am vizitat catedrala Sfântului Ioan cu un interior uluitor, Castellania, sediul inchiziției malteze, am văzut  Fântana cu tritoni, ne-am plimbat pe străzile  înțesate de magazine pline cu suveniruri. Am luat apoi un autobuz gen Hop on-hop off cu 10 euro cu care am făcut un tur al insulei, oprindu-ne la Mdina, orașul bogatasilor, apoi la o fabrică-atelier de sticlărie, mult mai mare și mai elegant decît am văzut pe insula Murano de la Veneția, am admirat Fortul Manuel și multe alte locuri interesante. Și culmea, pe o terasă, într-o stație de autobuz am băut o cafea cu …50 de eurocenti.  Mult mai ieftin decât la birtul din cartierul în care locuiesc eu în Timișoara.

După ce ne-am întors pe vas, am urcat pe puntea cea mai înaltă a Fantasiei și am observat de acolo aproape întreaga insula. Și mie și soției mele ne-a plăcut Malta. Atât de mult încât ne-am propus să mai venim o dată până când murim. Probabil că vom veni cu o nouă croazieră. Sunt atât de multe linii de croazieră care au pe traseul lor Malta încât ai de unde să alegi în orice luna a anului, în oricare anotimp. De la înălțimea platformei vasului nostru am văzut întregul port. Și am constatat că erau ancorate la chei 4 vase de croazieră de la 4 linii diferite. După mărimea lor, am apreciat că fiecare are peste 3000 de turiști care au debarcat pe insula, adică vreo 12.000 numai în acea zi.

Dacă cifra aceasta zilnică se respectă, se vor strânge câteva milioane de turiști anual, iar dacă fiecare turist lasă în Malta, direct sau indirect 50 de euro pe zi, se explică faptul că această mică țară cu doar 450.000 de locuitori are un Produs Intern Brut per capita de peste 38.000 de euro, cu vreo 2000 de euro mai mult decât media Uniunii Europene. 

Messina, cel de-al treilea cel mai mare oraș din Sicilia, după Palermo și Catania, este un port popular de croazieră. Poziția acestui port natural în strâmtoarea Messina, aproape de continent, a îmbogățit istoria orașului din cele mai vechi timpuri.

După ce am coborât de pe vas și am ajuns în centrul urbei, am văzut Fontana di Orione, un monument care ilustreaza mitul lui Orion, fondatorul Messinei, legendarul vânator al Dianei. Eroul acesta antic s-a născut dintr-o piele de bou pe care a urinat Jupiter, zeitatea supremă a lumii în acele timpuri. De aici și numele, Uriun, care a fost modificat ulterior de poeți în Orion ! Ciudate mai sunt legendele romanilor!

Apoi, am vizitat Catedrala Maria Assunta, cu frescele celebre și imensă ei orgă. Dar cel mai mult ne-a impresionat Turnul Bell, o turlă maiestoasă de 60 de metri în care, la ora prânzului, în fiecare zi, niște figurine, încep să se miște în sunetul melodiei Ave Maria, compoziția lui Schubert. Mișcarea statuetelor a continuat neîntrerupt timp de 15 minute. Figurile animate care au ieșit din ferestre ne-au ilustrat în modul lor istoria Messinei începând cu scrisorea de protecție a Madonnei și terminând cu victoria armatei orașului în anul 1324 împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. Vă amintiți din istorie că suveranul acesta a cucerit Timișoara si a făcut-o capitala regatului vreo 7 ani si apoi s-a dus la Posada unde a fost învins de Basarab, domnitorul Țarii Românești. Ce mică era lumea pe vremea aceea!

Messina a fost ultima oprire de pe traseul nostru. A doua zi urma debarcarea în Civittavechia. Urcasem pe vas în Civittavechia acum 8 zile, a doua zi urma să coborâm tot la Civittavechia. De dimineață fuseserăm anunțați prin megafoanele vasului că în seara aceea va trebui să participăm la două activități extrem de importante:

– prima era o expoziție gastronomică care urmă să aibe loc în restaurantul self service începând cu ora 20.00;

-iar a două era să ne scoatem valizele pe culoarele punții  în vederea transportului la ieșire de către stewarzi pâna la ora 24;

   Noi eram oameni disciplinați. Ne-am conformat  întocmai.  La ora 19.50 ne-am prezentat,  îmbrăcăți  elegant, la intrarea  restaurantului  self service.  Ușile erau închise și în fața lor aștepta o mulțime mare de oameni.  Mă întrebam cum vor încăpea atâtea persoane în acel restaurant. Dar au  încăput. La ora 20 s-au deschis porțile raiului gastrono-mic. Și încet încet, lumea s-a scurs înăuntru. Nu se grăbea  nimeni. Am intrat și noi. Și după ce am intrat, am fost  atenționați în mai multe limbi să nu ne atingem de produ-sele expuse pe mese. Dar să vizităm la pas expoziția. 

Așa am făcut și  noi. Am intrat într-o coloana groasă care  se mișca foarte  încet pe lîngă standurile din centrul sălii.

Mișcarea noastră se asemăna cu  procesiunea din noaptea de  Paște când  ocoleam biserica cu lumânările aprinse în mâini. Numai că de  data aceasta nu era o biserica  în centrul cercului, nu erau nici moaștele  vreunui sfânt, erau mii de feluri de mîncare  care  îți făceau cu ochiul. Plus mirosul care te îmbia  cu tot  felul de arome. Toată lumea saliva. Dar nimeni nu mânca. În schimb,cei mai mulți  fotografiau sau filmau. Aveau și ce să pozeze.

Nu am cuvinte să vă descriu ce am văzut atunci pe mese. Piramide din pâine din cele mai apetisante forme, torturi de jambon stratificate pe mai multe etaje, brânzeturi diverse puse pe talere argintii, coaste prăjite de animale mai mari sau mai mici, fripturi în tot felul de țepușe, niște pești de un metru lungime răsturnați pe o parte, sushi, cârnați de toate culorile, purcelusi de lapte fripți la proțap (cum dracu i-au fript? m-am întrebat eu în sinea mea). Apoi prăjituri diverse,  tavi imense de prăjituri de toate culorile, cu crema, fără crema, cu frișcă și fără frișcă, cu fructe sau fără fructe, torturi cu mai multe etaje precum erau cele de nuntă albe, roze, brune, fântâni  de ciocolată albă și neagră, tot ce vrei și ce nu vrei, tot ce  îți puteai închipui sau nu.

La ora 20.15 când toată lumea saliva, papilele gustative și receptorii olfactivi erau excitați la maximum, a început festivitatea. Pe un fond muzical, de pe o ușa din stânga și de pe alta din dreapta au început să apară cîte o persoană, bărbat sau femeie, îmbrăcăți în sorțuri albe cu bonete albe pe cap. Un crainic îi prezenta pe fiecare în parte, erau toți ajutori de bucătar, le spunea numele, prenumele, țara de origine ( de obicei din Africa sau Asia), specialitatea în care erau calificați și rolul pe care îl aveau în gătirea diferitelor preparate. La fel a procedat și pentru bucătari, aceștia nu mai erau din țări din lumea a III a, erau toți fie occidentali fie orientali din Japonia sau Coreea de Sud. Ultimul care a fost prezentat era un chef italian care era, bineînțeles, superiorul tuturor. Ne-a ținut un discurs de 2 minute în care ne-a povestit cum a muncit întreaga sa echipa în cele 8 zile de când suntem pe vas pentru a satisface toate gusturile noastre. În final, ne-a spus „Poftă mare” în vreo trei limbi și toată lumea a aplaudat îndelung. Apoi întreaga asistență a a început să mănânce.

Era multă mâncare. Mult prea multă chiar și pentru grămada aceea imensă de oameni. După două ore de servire, când toți erau sătuli, exista suficientă mîncare pentru încă o serie de înfometați. Îmi părea rău pentru toate torturile care rămâneau neatinse, pentru toate tăvile de prăjituri cu cremă neîncepute, pentru toate piramidele de fructe exotice care erau aproape intacte. Am numarat astfel încă un regret încercat personal pe aceasta croazieră.

Era ora 23 și ne-am retras în cabină. Am mers pe balcon împreună. Gela s-a lipit de mine într-o îmbrățișare prelungă. Priveam amândoi marea. Apa era neagră, întunecată, doar câteva valuri mici pornite din prova străluceau în lumina lunii. Totul era atât de liniștit, atât de calm. Simțeam amândoi regretul că aventură noastră pe apă a luat sfârșit. Dar toate lucrurile frumoase se sfârșesc repede. După câteva minute de reverie tăcută Gela mi-a soptit:

Îți mulțumesc. Mi-ai făcut cel mai frumos cadou de când suntem împreună. Am avut cea mai frumoasă vacanță din viața mea.”

Eu eram satisfăcut. Mă felicitam în mintea mea pentru  alegerea făcută. Și am început să mă gîndesc că această ex periență  trebuie repetată. Poate la anul, poate peste doi ani.

Hai să ne facem bagajele!” a spus Gela. În curând este miezul nopții și trebuie să le scoatem pe culuar.”

Avea dreptate: trebuia să ne facem bagajele pentru debarcare. Auzisem regula generală: marile valize ale călătorilor vor fi trasportate de către stewarzi în cala vasului pentru a fi debarcate ușor a doua zi. Ar fi fost o nebunie ca în ziua debarcării fiecare turist să-și care valizele prin culuarele înguste. Câte blocaje s-ar fi creat, câte scandaluri ar fi început, ce timp prețios s-ar fi pierdut…

În consecință, trebuia să împachetăm toate articolele cu care venisem în croazieră mai puțin un rând de haine casual cu care să ne îmbrăcăm a doua zi. Așa am făcut. Am ales două ținute ușoare pentru noapte care puteau fi purtate și în ziua următoare și le-am etalat pe pat. Apoi ne-am dezbrăcat amândoi până la chiloți și am început să umplem cele 2 valize. Prima cu toate articolele utile și inutile cărate de la Timișoara, iar cea de a doua cu toate țoalele cu care veni-sem în croazieră. Valizele erau mari și grele. Am luat-o pe prima și am vrut să o scot pe ușa. N-am reușit de prima dată, rola ruptă la îmbarcare se blocase în prag. Gela, voluntară întotdeauna cum era de firea ei, a venit să mă ajute. Am săltat amândoi valiza peste prag. „Împinge-o mai încolo să încapă și cealaltă lângă ea.” a zis Gela.

Eu am împins-o, Gela m-a ajutat. Și deodată, în spatele nostru, s-a auzit un „Trosc!” puternic. Ușa de la cabina se închisese datorită curentului de pe hol. Lăsasem  deschisă ușa de la balcon, pe culuar era probabil altă fereastră deschisă și se formase un curent de aer care ne-a trântit ușa. M-am uitat la Gela, Gela s-a uitat la mine.

Eu eram într-o pereche de chiloți albi, ea purta un sutien și niște chiloți roz. Ora 12 noaptea, amândoi în chiloți afară pe un culuar de la puntea 12. Cardurile de acces în cabina erau înăuntru, al meu în slotul de la lumină, al ei pe noptiera de lângă pat. Priveam amândoi unul la altul cu ochi bulbucați. Nu ne venea să credem că ajunsesem în situația aceasta. Chiar acum la sfârșitul croazierei. Ne înecasem ca țiganul la mal. Toată excursia fusesem niște adevărați domni din lumea bună, acum în miezul nopții, eram doi ramoliți dezbrăcați la etajul 12 al unui elegant vas de croazieră. Parcă eram într-un film cu Stan și Bran.

Ce dracu facem?” am întrebat în surdină. Gela nu m-a auzit. Se ghemuise lîngă valiza buclucașa și începuse să plângă. Murmura printre lacrimi:  „Frumos cadou după 30 de ani!”

Am răscolit în valiza de pe hol. Nu am găsit nimic din hainele mele. Doar o pereche de pantofi negri de la costumul de gală. Și o pereche de ciorapi. Nici măcar un maieu, nici măcar o bluză. Toate hainele mele rămăseseră înăuntru.

Mi-am luat inima în dinți, mi-am pus ciorapii și pantofii și am pornit pe culuar. Pe coridor nu era niciun om. Constatarea aceasta m-a încurajat. Am ajuns la lift și am apăsat pe buton. Ascensorul era la parter, dar a început să urce. La etajul 5 s-a oprit însă câteva secunde. Apoi a pornit din nou în sus către mine. Asta-i bine!” mi-am zisîn minte. În sfîrșit, liftul a ajuns la etajul meu, ușile s-au deschis și trei doamne în vârstă mă priveau uluite. Una a dintre ele a strigat:„Mon Dieu, voilà un exhibitionniste pervers! ” 

Celelalte doua își făceau cruci și scuipau în sân. Nu puteam să le condamn. Și eu aș fi procedat la fel dacă mă trezeam în ușa liftului cu un bărbat numai în chiloți. M-am dat un pas înapoi, am făcut o reverență și am zis :  ,,Mes dames, sortez s’il vous plait! Merci!” .

Erau blocate, nu știau ce să facă. Să iasă din lift, să nu iasă? Pînă la urmă, și-au făcut curaj, s-au luat de mână între ele și s-au strecurat pe lângă mine. Apoi s-au depărtat în pas grăbit, aproape în fugă .

Când coboram la etajul 8 liftul s-a oprit din nou. Au urcat trei bărbați. M-au privit o clipă contrariați, apoi și-au continuat discuția lor despre Black Jack. Nu prezentam nici un interes pentru ei. Mi-am zis în gând : « Bine că nu sunt interesați de mine ! Ei erau trei și eu eram singur, dezbracat pe deasupra. Cine știe ce se putea intimpla ? » Dar am scapat rapid de emoții. Au coborât din lift la etajul 5 unde era cazinoul.

La puntea zero, un pianist cânta la clape cu ochii închiși. Trăia cu tot sufletul momentul său artistic. M-am apropiat de recepție, dar nu era nimeni. Am așteptat să se întîmple  ceva. Nu știam ce ar trebui să se întâmple. În sfîrșit, melo-dia s-a terminat, pianistul a deschis ochii, m-a văzut s-a  ridicat de la pian, a mers  în spatele pultului de recepție și m-a întreabat  direct : ,,What is your cabin number?” I-am răspuns:  ,,Twelve thousand sixty-two!”

  A pus  mână pe telefon și a vorbit într-o limba necu-noscută. Poate o fi fost cehă sau poate poloneză. Apoi mi-a spus :  ,,You can go up. It’s done.”

Am urcat pe scări. Și nu m-am întălnit cu nimeni.  Când am ajuns la cabina, ambele valize erau afară, aliniate pe lângă perete și Gela era înăuntru la baie. M-a informat când m-a văzut:

  ,,A venit Silla și mi-a deschis. I-am spus danke shon! A scos și valiza a doua afară. Tu cum te-ai descurcat ?”

  ,,Am speriat 3 franțuzoaice” am spus eu spășit.

  ,,Normal, a spus ea. Când ți-au văzut burta aceea uriașă!  Vor avea la noapte vise erotice.”

   ,,Bine că poate să glumească, mi-am zis în gând. Bine că i-a trecut crisparea de moment.” Oricum depașisem un eveniment neplăcut. Dar fusese un eveniment special.

A doua zi de dimineață, am servit micul dejun, am făcut lichidarea la carduri, eu am mai dat 50 de euro, soția a încasat 75. Am coborât de pe vas, valizele noastre imense ne așteptau pe chei, am urcat cu greu treptele falezei și când am ajuns în vârf ne-am oprit să aruncăm o ultima privire Fantasiei. Gela avea lacrimi în ochi.  

,,Dane, ce ți-am spus aseară rămâne valabil. Croaziera aceasta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viața mea.”

După ce am ajuns în Timișoara vreo 3-4 zile am povestit non-stop despre croaziera noastra. Și eu, dar, mai ales, soția. Îmi amintesc că atunci când am mers în vizită la fostul meu birou în care lucrasem ultimii 20 de ani, toți foștii colegi  m-au întrebat cum a fost în croazieră. Și eu le-am povestit cu lux de amănunte. Ei m-au ascultat cu gurile căscate. În ziua aceea în acel birou nu s-a mai lucrat…A fost o adevărată sărbătoare pentru toată lumea. Eu, fiindcă eram eroul zilei, ei, colegii, fiindcă au trăit, în felul lor o parte din emoțiile pe care le trăisem eu pe mare.

Gela, soția mea, era și mai spectaculoasă. La toate întîlnirile care au urmat cu rudele sau prietenii, ea nu se putea opri din povestit. Le spunea tuturor cum a călcat pe treptele de sticlă în care erau încorporate pietre Swarovski, cum făcea hidromasaj în jacuzzi, cum cresc portocalii pe marginea străzii, ce gust are paella la Barcelona, ce mănâncă franțuzoicele la micul dejun și mii de alte informații pe care nici nu știam că le-a adunat. Cât despre temerile ei cu bolile, cu răul de mare, cu faptul că nu se va simți confortabil pe vapor, într-un mediu nou și necunoscut afirma acum, în fața tuturor, că au fost niște frici copilărești.

Chiar și conclavul contabilicesc al femeilor în vârstă a ieșit bine. Gela le-a prezentat toate cheltuielile făcute și s-a ajuns la concluzia firească că vacanța noastră costase 89 de euro pe zi de persoana, incluzând avionul, transportul dus-întors în port și cheltuiala cazării din noaptea de dinaintea debarcării.

„ Mai trebuie analizat un aspect pe care aproape nimeni când pleacă într-o excursie nu îl ia în calcul, a zis Elena. Ați fost plecați 10 zile, adică o treime de lună.  Intrebarea este: Cât cheltuiați cu traiul zilnic în Timișoara în zece zile? Cât ați fi dat pe mâncare, transport urban, energie electrică, băuturi, țigări, sucuri, pe dulciuri,  spectacole sau distracții, pe apă caldă și apă rece într-o lună  întreagă trăind în Timișoara?”

„ Păi, eu cu 3 persoane în familie, a spart Livia ghiața, cheltuiesc salariul meu și jumătate din salariul soțului, cam 1200 de euro pe luna. 400 de euro in 10 zile, 133 de euro de persoana. La mine sunt mari cheltuielile din week-end. Dacă ieșim cu mașina undeva sunt cheltuieli și mai mari.” 

„ Tu ai soț, ai copil, ai mașină, zi merci.” interveni Luminița.Eu singură cu mama, cheltuiesc cel puțin 150 de euro în 10 zile.”

În consecință, spuse Elena, cred că dacă soții Goldiș ar fi rămas acasă și nu ar fi plecat niciunde, tot ar fi cheltuit 300 de euro în 10 zile. Economia realizată acasă ar trebui să fie scăzută din costul total al unei excursii….”

„ Poate, dar tot e mult, șefa”… comenta Liliana.

„ Dacă scădem 150 de euro din costul pentru o persoană ajungem la suma de 750 de euro de persoană,” își sustinu Elena demonstrația.

Eu am dat banii acestia anul trecut pe o excursie la greci, în Halkidiki” spuse Luminița.

„ Tot e mult, eu nu am banii aceștia”, insistă Liliana.

 Liliana, nimeni nu are astăzi banii pe care și-i dorește. Din câte știu eu, ai vreo 2-3 clienți milionari la ghișeu. Ce știi ? Au bani sau nu au?”

„ Păi, nu prea au…”

Discuția a continuat. Cu argumente pro și contra. Lucrurile au ramas nelămurite. Fiecare participant a ramas cu ideea cu care venise. In final, Elena s-a ridicat și a spus: 

Gela dragă, ar trebui să fii mulțumită. Ai realizat un lucru la care noi, mai bătrâne decât tine, nici măcar nu ne-am gândit. Ești cea mai tare din birou. Fii mândră că tu, o bucureșteanca pripășită prin Banat, ne-ai depășit! Versiunea ta de astăzi este o versiune mai bună decât cea de ieri. Poate că ne vom gândi și noi la ideea aceasta și te vom urma…

partea a doua

Stimată doamnă pensionar, stimate domn pensionar, stimați cititori de vârsta a III a., povestea pe care ați citit-o până acum s-a petrecut în urmă cu 12 sau chiar 13 ani. În acest răstimp, în viața familiei mele s-au petrecut multe evenimente. Unele au fost plăcute, dar cele mai multe au fost triste. Eu m-am îmbolnăvit de cancer la vezică și m-am operat de 4 ori, soția mea s-a îmbolnăvit și a decedat subit în vremea Covid-ului, mi-am îngrijit mama în ultimii 5 ani, dar a murit și dânsa în 2024…

Viața mea din ultimul deceniu nu a fost de loc fericită. Multă vreme m-am considerat un muribund care trăiește încă. Aveam o existența ternă și monotonă, plină de activități administrative, grădinărit în lunile de primăvară -vară și vizite lunare la medici.

În mai 2024, m-am operat din nou la vezica urinară, aveam două tumori suprapuse, foarte rău poziționate, operația a reușit, dar am stat patru zile la terapie intensivă. Știți ce înseamnă să stați nemișcat 3 zile, răstignit pe un pat de spital, înconjurat de aparate, cu conducte înfipte în mâini și cabluri electrice legate de piept? Au fost trei zile dure, foarte dure…Mă uităm din cinci în cinci minute la ceasul de pe perete și vedeam ce greu trece timpul…

Dar într-un fel a existat și un lucru bun. Fiindcă, de voie, de nevoie am stat de vorba cu subconștientul meu. Am discutat mult. Și am fost sincer unul cu altul. Am făcut un bilanț al vieții mele și am constatat că îmi făcusem oarecum datoria față de societate, natură și familie. Fusesem un om normal, cum au fost și cum sunt milioane de oameni în România. Singura problema este cât mai am de trăit și ce voi face în restul de viață care mi-a mai rămas. Subconștientul mi-a adus aminte cuvintele lui Lev Tolstoi: „Anii care ți-au rămas sunt mai importanți decât întreaga ta viață care a trecut.”

În final, eu și subconștientul meu ne-am hotărît să ne schimbăm stilul de viață, să învățăm să imbătrânim activ, să simțim mai multe satisfacții în fiecare an pe care îl mai aveam la dispoziție. Ajunsesem la concluzia firească că  trecutul e trecut, prezentul este acum, iar viitorul se va naște chiar mîine!

Dragă seniorule, ți-am scris aceste detalii pentru a te face să înțelegi toate acțiunile pe care le-am întreprins din mai 2024 și până acum, să le poți analiza pas cu pas, să le urmezi dacă îți vor place sau să le ignori dacă nu ți se potrivesc. Voi fi sincer și corect cu tine, așa cum am fost și până acum.

Și, în încheierea acestei introduceri , vreau să te rog un lucru. Citește cu atenție „nebunia” mea de astăzi. Poate că o vei agrea și o vei adopta chiar și tu. Vei deveni astfel principalul actor al vieții tale. Este o șansă pe care nu ai voie să o ratezi.

Cu deosebită stimă, Dan Constantin Goldiș   

Urmarea acestui capitol se gaseste AICI

CEL MAI FRUMOS CADOU

Primul pașaport l-am obținut la vârsta de 38 de ani. Ce mândru am fost atunci! Mă consideram egalul cetățenilor europeni francezi, germani, englezi. Mândria mi-a trecut însă repede când am constatat că nu pot călători cu acel pașaport decât în Yugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Turcia. Pentru țările din Occident îmi trebuiau vize…Și nu aveam rude sau prieteni apropiați care să îmi trimită „invitații” din țările lor. Europa se temea de un exod migrator al oamenilor din est către vest și cele mai importante țări și-au închis porțile… profilactic, de frică unor complicații ulterioare.

Încet, încet lucrurile s-au rezolvat. S-au semnat contracte bilaterale, s-au anulat diverse restricții de călătorie și începând din 2007, cetățenii români puteau să circule nestingheriți. Nu mai existau opreliști imense, nu se mai puteau pune bariere de netrecut, tratamentul profilactic reușise…

––––––––––––––––––––––––––––-

Așadar, după ce lucrurile s-au rezolvat cu vizele, eu ca și mulți români de vârsta mea, am început să umblu. Împreună cu familia firește, o soție și două fete. Am fost în câteva țari europene, am văzut câteva capitale, m-am bronzat de câteva ori la soarele unor litorale straine din apropiere.

În 2012, când am împlinit 59 de ani mi-am făcut inventarul tuturor vacanțelor petrecute cu familia mea până la  acea dată. Am început să caut atunci altceva. Navigam  pe net, pe diverse  site-uri de turism și rețineam diferite optiuni: Egipt, Israel,  Bali…

Dar parcă nu mă satisfăceau. Nu îmi ofereau garanția că mă voi bucură îndeajuns de asemenea vacanțe îndepărtate.  Când eram tânăr îmi plăceau țărmurile de mare.  Plajă, soare,  baie, dansul la o discotecă  de seară erau suficiente pentru  mine și soția  mea. Când  am  ajuns la 40 de ani, am adăugat  pe această lista și  obiectivele turistice din zona de litoral  vizitată. Și am început să vizitez vestigii  antice, biserici  înălțate acum 1000 de ani, mormintele diferitelor sfinți sau întemeietori de țări sau orașe din Grecia,  Bulgaria, Macedonia. Dar, de la an la an, începeam să cred  că  aceste  vacanțe nu sunt   cu mult mai bune decât cele din tinerețe.  Și continuam să caut altceva, altceva cu totul diferit de ce văzusem până atunci. Nu știam prea bine ce și nu  găseam  o  soluție salvatoare.

Într-o zi din februarie 2012, soția mea Gela, vine acasă de la birou și îmi spune:

„ Astăzi o colegă m-a întrebat la ce restaurant o invităm când vom sărbători nunta de perle?”

„ Ce nuntă?” am întrebat siderat.

Nunta de perle, îmi răspunde calm. Se sărbătorește la 30 de ani de la căsătorie. Noi ne-am căsătorit în 1982, ele știu și acum nu mai am scăpare. Trebuie să îmi invit colegele de muncă la un restaurant din centrul Timisoarei.”

Am rămas mut. Consternația de la început se transformase pe loc într-o drama personală. Și soția mea continuă să răsucească cuțitul în rana abia deschisă din sufletul meu:

„ Și asta nu e tot, a spus ea. Lilo și Livia au căutat pe net și au spus că tu, în calitate de soț iubitor, trebuie să-mi oferi,  la aceasta sărbătoare un colier de perle. Cică așa este obiceiul!”

„ Ale dracului femei si obiceiuri” mi-am șoptit în barbă. „Acestea nu se gîndesc decît la nunți, petreceri și bijuterii…” 

Am facut câteva calcule în gând: „8 femei la un restaurant în centru însemna 200 de euro. În plus, trebuia să fac cadou și un colier. Cât dracu face un colier de perle?”  Dilema mea financiară era dublata și de dilema personală a nevestei mele:

  „Mi-au reproșat că nu le-am invitat la nunta mea de argint .”

Am prins glas:

 „Știi bine că în 2007 ni s-au căsătorit fetele… De unde dracu atâția bani pentru tot felul de nunți?”

Adevărul era că în perioada 2007-2008, fetele noastre se căsătoriseră cu aleșii lor. Mai întîi una, apoi și cealaltă, amândouă în doi ani succesivi, iar noi,părinții lor, am fost vlaguiți financiar vreo trei ani după cele două căsătorii. Pe deasupra, în tumultul organizării lor, nu ne-am gândit nicio clipă la aniversarea noastră de argint. Iar, acum, la aproape 5 ani de la acele evenimente sotia mea primea reproșuri…

În finalul discuției, Gela mi-a comunicat rece:

 „ Colegele mele mi-au dat termen 30 de zile ca să le dau un răspuns concret. Fă bine și caută o soluție.  Eu am promis că le invit. Nu vreau să mă fac de râs la birou...”

Era clar. Soarta îmi mai jucase o festă. Colegele soției îmi interziseseră concediul visat în anul acela. Îmi tăiasera aripile înainte de a-mi lua zborul spre țările calde. Visul meu de concediu nemaipomenit se spulberase înainte de a se naște. Nici măcar nu știam în ce direcție urma să merg. Dar poate era mai bine așa…

Toată noaptea nu am dormit datorită acestei conversații.  Am băut două cafele, am fumat un pachet de țigări și am căutat soluții pe internet. Spre dimineață însă, când îmi lăcrimau ochii de oboseală, mi-a căzut fisa. Mă luminase  îngerul meu păzitor ori poate chiar Dumnezeu, poate chiar Universul însusi, oricum simțisem o forța supranaturală, cosmică.  Nu știu nici acum prea bine cine mi-a limpezit  mintea în acea noapte.

La cafea, după micul dejun, i-am spus soției:

Gela dragă, dacă te mai întreabă colegele tale de birou unde le inviți la nunta ta de perle, le spui franc: în dată de 5 octombrie 2012, ora 12.00 sunteți invitatele mele la restaurantul Bamborol!”

„ Unde dracu e ăsta? N-am auzit până acum de el.”  m-a chestionat Gela nedumerită.

La Barcelona, în Spania.”

A făcut ochii mari și a rostit abia auzit:

Îți bați joc de mine?”

Nu, vorbesc foarte serios”, i-am răspus râzând.

„ Este clar, ai înebunit de tot! Râzi ca un prost!”

A plecat la servici trântindu-mi ușa în nas. Eu eram deja pensionar, așa că am rămas acasă să mă gândesc la ce am de făcut. Forța cosmică, supranaturală mă luminase, dar eu trebuia să acționez acum urgent pentru a menține acea lumina vie. 

Pentru a sărbători așa-zisă nuntă de perlă la data și ora fixată pentru restaurantul Bamborol din Barcelona, trebuia ca, în primul rând, eu și soția mea… să ajungem acolo. Ori cum puteam să ajungem acolo? Am chestionat internetul și am ajuns la concluzia că existau doar două posibilități: cu un avion de linie sau cu o croazieră cu oprire în Barcelona. Dar cum naiba găsesc eu un vapor care să oprească la Barcelona în data de 5 octombrie? Ce tâmpenie am făcut că m-a luat gura pe dinainte! Ce prost am fost fiindcă am dorit să par deștept! M-am angajat într-o acțiune despre care nu știam nimic. Habar nu aveam ce înseamnă o croazieră. Habar nu aveam dacă vasele de croazieră opresc sau nu la Barcelona.

Am început să studiez. Pe net ca tot românul. Culmea era că studiam în secret. Soția mea nu trebuia să afle ce făceam. Țineam la imaginea mea de om informat în toate domeniile. Și voiam să ramân „cel mai cel” din familie… Adică cel mai deștept, cel mai bine informat, cel care are întotdeauna soluția pentru oricare problemă necunoscută. Într-o noapte m-a surprins în timpul investigațiilor mele marine. Când am văzut-o intrând pe ușă, am închis repede paginile deschise pe calculator, astfel incât ea să nu poată vedea ce exista pe ecran cu două secunde mai înainte. Înțelesese însa ce am făcut și m-a întrebat rece:

„ Te uiți pe site-uri porno?”

„ Nu, dragă mea, am răspuns candidla vârsta mea nu mă mai interesează sexul.”

„ Ba da, acum te interesează cel mai tare.”

„ De unde știi?”

„ Am discutat noi la birou.”

Nu aveți ce face la biroul acela? Discutați despre sex

la bărbați de 60 de ani ?”

„ Discutăm în pauză de masă. Nu fentăm instituția…”

Conversația s-a încheiat nelămurit. Ea a rămas cu opinia ei, eu am rămas cu secretul meu. Dar oare de ce eram atât de secretos? Meditam deseori asupra acestui aspect și concluzia era invariabil aceeași: nu aveam curajul să încep un lucru pe care nu îl mai făcusem până atunci. Și teama de necunoscut mă inhiba…

Cu toate acestea, în nopțile petrecute pe net am învățat câte ceva. Aveam acum informații mai bune despre vasele și liniile de croazieră, despre itinerariile de călătorii, despre porturile de andocare și, în general, despre viața pe mare. Descoperisem însă că toate informațiile pe care le obținusem erau informații tehnice, corecte, stricte și reci. Și toate site-urile aveau aproape același conținut. Probabil erau făcute cu „copy-paste” fără nicio contribuție  personală. Nu găsisem nicio mărturie concretă a unui călător cu nume și pronume, nicio recenzie care să mă convingă, nicio opinie emoțională. Lipsea omul de peste tot. Iar eu tocmai asta căutăm: omul, călătorul, voiajorul cu emoțiile lui, temerile lui, satisfacțiile lui…

Dar unde puteam să găsesc omul care a fost pe croazieră? Unde puteam să descoper călătorul care a fost pe mare, să vad ce a simțit, cum a trăit, ce sentimente l-au încercat? Am gândit atunci că acești oameni ar trebui să existe  la firmele turistice care vând croaziere. Erau o mulțime de asemenea societați în centrul orașului Timișoara. Am văzut multe afișe colorate în vitrinele lor cu poze care prezentau peisaje magnifice și vase de croazieră splendide. În consecință, în timpul liber, dar tot în secret față de soția mea, am început să cutreier centrul orașului în vizită la aceste firme.

Eram primit întotdeauna de niște domnișoare cu picioare lungi, foarte atrăgătoare de altfel, dar când auzeau întrebările mele particulare li se ștergea subit zâmbetul de pe buze. Începeau să caute cu înfrigurare pe net, îmi spuneau că specialista firmei în croaziere tocmai a plecat din sediu, nu știau că Roma nu este port la mare, habar nu aveau dacă este permis fumatul pe vapor și ce fel tensiune alternativă se găsește la priza de pe vas. Culmea era că toate agențiile la care m-am dus… vindeau croaziere. Cel puțin așa scria pe afișul pus în geam. Oricum, după primele 30 de secunde de discuție îmi dădeam seama că acele domnișoare erau mai habarniste decât mine și ca să le curm stânjeneala, le lăsam o adresa de mail invitându-le să-mi trimită ulterior oferte. Ca să mă răzbun pentru timpul pierdut la discuțiile cu dânsele, le puneam totuși să se documenteze în domeniul croazierelor, sperând că așa vor ieși din ignoranța lor … Acum, după o lună de studiu nocturn intens eram mai cunoscător decât angajații care afișau de ani de zile croaziere pe oceane și mări.

Totuși, după 5-6 încercări nereușite, am ajuns la o agenție cu o domnișoară care știa cu ce se mănâncă o… croazieră. O tânără numită Roxana, mi-a prezentat un card albastru de croazieră și acest mic gest m-a convins. În 2012, era prima persoană întâlnită în municipiul Timișoara care fusese cu adevărat într-o croazieră.

Bucuria cea mare era că găsisem totuși o timișoreancă care fusese într-o asemenea călătorie. Și care se întorsese vie și nevătămată în orașul din care a plecat. Pentru mine, în acel moment, Roxana era o cuceritoare a mărilor, un fel de Cristofor Columb, de gen feminin, care îmi deschidea primul meu drum pe apă și îmi rezolva astfel întîlnirea stabilită la Barcelona.

Din păcate, era una singură din mulțimea de angajați de firme cu care discutasem pînă atunci. Procentual, cred că la acea vreme, raportul dintre cei care au fost și cei care nu au fost într-o croazieră era extrem de mic, de ordinul miimilor dintr-o unitate.

De ce oare timișorenii, oameni care sunt destul de informați in general, nu știau nimic despre croaziere? Care erau considerentele pentru care urmașii lui Traian și Decebal nu doreau să plece într-un voiaj pe mare ?”

Acestea erau câteva întrebări la care trebuia să răspund și îmi închipuiam că voi găsi răspunsurile respective navigind…

După ce am discutat o ora cu Roxana, am decis să merg pe mâna ei. În mai puțin de 20 de minute a găsit o soluție miraculoasă. Concret, a găsit un vas care ancora la Barcelona la dată stabilită. A doua zi, m-am dus la firma ei și am plătit un avans de 500 de euro. Bineînțeles că am făcut această operațiune în secret, fără știrea soției mele. Voiam să îi fac o surpriză. Și am reușit s-o fac. Dar cu pierderi enorme. Sa vedeți cum a fost!

După ce plătisem la firma turistică avansul pentru croazieră, am hotărît să-i spun soției tot adevărul. Într-o după amiază de sîmbătă, ne-am dus împreună la Mall-ul din Timișoara, ne-am așezat pe o terasă, am comandat o înghețată și după ce a sosit comanda am întrebat:

„ Gela dragă, ai spus colegelor tale unde le inviți la nunta noastră de perlă?”

„ Nu, nu le-am spus, mi-a răspuns ea calmCum să le spun prostiile care îți trec ție prin cap? Vrei să mă fac de râs cu cel mai tâmpit soț din grupul nostru?”

Ar fi trebuit să le spui, fiindcă eu și cu tine vom fi atunci acolo!”

„ La Barcelona? Cine a hotărât? Eu nu știu nimic despre asta.”

Nu știi fiindcă nu ți-am spus. Voiam să-ți fac un cadou cu ocazia acestei sărbători.”

Nu mai spune! Mi-ai făcut un cadou pe care eu nu îl vreau. Nu merg la Barcelona când vrei tu!”

„ Mergem împreună într-o croazieră.”

„ Nu merg în nicio croazieră!”

Acum va trebui să pleci. Am plătit și un avans.”

Ping-pongul nostru de replici aruncate peste masă s-a oprit brusc. Gela a întins mîna și a luat o țigară din pachetul meu. A aprins-o cu gesturi nervoase. Soția mea fuma uneori o țigară atunci când clocotea. Și acum clocotea în interior. Părea un vulcan care urma să erupă. Și după ce trăsese în piept două fumuri lungi a explodat. Lava care îi ieșea pe gură era de un roșu intens si vorbele ei erau și mai aprinse.

„ Iar ai făcut-o de capul tău. Te-ai întrebat vreo clipă dacă eu vreau să merg sau nu?.Ți-ai pus întrebarea dacă îmi va plăcea sau nu într-o croazieră? Ce voi face dacă nu mă simt bine pe mare? Ce voi face dacă vine o furtună? Nici nu știu dacă am rău de mare. Și apoi nici nu știu să înot. Dacă mă îmbolnăvesc? Dacă te îmbolnăvești tu ce facem? Auzi, bărbate, niciuna din colegele mele de birou nu a fost până acum într-o croazieră…”

Vei fi tu prima!” am întrerupt-o eu. „Vei fi tu cea care le vei deschide drumurile!”

Se lasă tăcerea. Prima erupție a vulcanului se terminase. Așa era Gela. Se aprindea repede, dar se stingea la fel de repede. Eu îi spuneam de fiecare dată ca este un motor cu auto-aprindere. Se aprindea singură, se stingea singură. Mai trase câteva fumuri și apoi rosti:

Vasăzică asta ai clocit tu atâtea săptămâni?”

Da, am recunoscut eu. Am căutat croaziere. Și în urbe și pe net. Nu mă uităm la filme porno.”

Mai bine te-ai fi uitat, eram mai mulțumită. Acum sunt foarte supărată pe tine că nu m-ai întrebat. Te voi pârâ la fete!”

„ Cum adică  să mă pârăști? Suntem de grădiniță?”

Eu nu sunt de grădiniță , dar tu acolo ar trebui sa fii! Fiindca ai dat în mintea copiilor! Om bătrân la  60 de ani…”

Într-un fel, îi dădeam dreptate soției mele. Eram încă un copil. Visam la 60 de ani ca și în tinerețe. Iar cel mai frumos vis al copilăriei mele a fost să călătoresc peste țări și mări. Poate de vină a fost romanul lui Radu Teodoru  Toate pânzele sus” ori poate călătoriile prin aer, pe uscat și pe mări din operele  lui Jules Verne. În mintea mea de copil, visam să merg în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei, să explorez petele albe ale întregii lumi. Ba chiar mai mult! Îmi amintesc că în clasa a VIII-a m-am îndrăgostit de colega mea de banca și, fiindcă doream să îi demonstrez iubirea mea, voiam să mă îmbarc pe o corabie care ajunge în Țara de Foc. Citisem undeva, nu mai știu unde, că acolo trandafirii sunt de aur. Și eu voiam să ajung la capătul Pământului pentru a-i dărui o asemenea floare. Cum o chema oare pe colega mea de bancă ? Nu mai țin minte. Îmi vine să râd cînd rememorez acel gând nebunesc din copilărie…

Acum, la vârstă mea de 60 de ani, trebuia să fiu mai rațional, dorințele mele trebuiau să fie mai bine concepute, mai temeinic structurate. Și nu mai puteau fi individuale… Nu mai eram singur ca în copilărie și adolescență. Acum eram căsătorit. Aveam și copii. Mari e adevărat, dar erau încă copii. Trebuia să țin seama și de opiniile lor. Oricum Gela îi consulta întotdeauna când avea de luat o hotărîre importantă. Și acum, culmea, în culisele acestei scene familiale, mai apareau și colegele soției mele care revendicau locuri privilegiate la  petrecere…

M-am prins, spuse Gela după cinci minute de gândire. Ai inventat chestia asta cu croaziera ca să nu le inviți pe colegele mele la chef!”

Ele s-au autoinvitat. m-am scuzat eu. Nu te-au pistonat de la începutul anului cu această idee? Noi le invităm, dar în calitate de gazdă, noi doi stabilim locul și data întâlnirii. Să vedem dacă va accepta vreuna…”

A început să râdă. Bine că râde. În urmă cu 10 minute era un vulcan, acum îi trecuse supărarea și începuse să se distreze. A zis:

„ Ce te faci, domnule Goldiș, dacă se vorbesc între ele și acceptă toate invitația ta la Barcelona?”

Uite cum facem,” zic eu într-o clipă de inspirație cosmică, supranaturală. „Le chemi la noi acasă duminică viitoare, eu le povestesc despre croazieră și după aceea le lansăm invitația…Vom vedea atunci, dacă vor să vină sau nu…”

Da, îmi convine, voi vedea și eu ce părere au colegele mele despre ideile tale năstrușnice…” spuse Gela.

În secundă aceea mi-am dat seama că mi-am săpat singur groapă. Dacă veneau cele 8 colege de servici ale soției mele să îmi judece ideile, se va alege precis praful de ele. Niciun bărbat nu iese bine dacă acțiunile sale vor fi judecate de o adunare eterogenă de femei. 

Ziua judecății mele a fost planificată în a treia duminică din august. La ora 17 fix a sunat soneria de la ușaGela a deschis precipitatăEle au intrat, au adus și flori, mi-au sărutat soția, au început să schimbe politețuri între ele. Eu le priveam din sufragerie prin ușile întredeschise. Descoperisem că erau numai 4, un lucru bun m-am gândit eu, fiindcă nu trebuia să înfrunt 8, trebuia să înfrunt numai 4. A două observație care mi-a dat speranțe era faptul că așa, privite de la distanță, nu păreau atît de fioroase. Dar în privința această eram cicumspect. Nu poți să știi niciodată ce năravuri ascunse au pisicile de rasă. În sfârșit, ajunseseră și în sufragerie, eu le-am sărutat mâinile și m-am prezentat colocvial. Pe trei dintre ele le cunoșteam, pe a patra nu. Aflasem că o cheamă Elena și era șefă de birou. Bineînțeles că Gela i-a oferit locul cel mai bun, cel din capul mesei, un scaun din care putea să supravegheze întreaga adunare. Celalalte Livia, Liliana și Luminița se așezaseră în stînga și în dreapta ei și începuseră să vorbească despre vreme, perdele și zugrăveală. Masa era plină de prăjituri și de sucuri, Gela adusese și cafelele, toată lumea părea mulțumită, doar eu eram nefericit știind că, în scurt timp, voi fi „ghilotinat”.

După ce s-a mai vorbit un timp despre ce se mai întâmplă pe la servici și ce spectacole mai sunt prin oraș, a început judecata mea. Startul l-a dat Elena, șefa de birou, care a început prin a justifică absența celorlalte 4 angajate din subordinea ei: două în concediu, una plecată la o nuntă în alt oraș, a patra în pat, bolnavă. Apoi a continuat:

„ Domnule Goldiș, am înțeles că ne-ați chemat aici pentru a ne prezenta o problemă familială. Care este problema care vă framântă?”

Stimate doamne, am început eu protocolar, după cum bine șțiți, anul acesta soția mea împreună cu mine sărbătorim 30 de ani de căsătorie. Având în vedere acest eveniment, eu am dorit să îi fac o surpriză și am achiziționat în secret o croazieră pe Marea Mediterana.”

Foarte frumos, zice Elena, dar ce legătură are chestia aceasta cu noi?”

„ Are, fiindcă vasul cu care mergem ajunge pe 5 octombrie la Barcelona, în Spania, exact în ziua aniversării noastre. Și, în consecinta, nu vom fi în Timișoara la acea dată pentru a vă invita la un restaurant local.  Va cerem scuze pentru acest mic inconvenient apărut într-un mod cu totul neașteptat…”

Îmi pregătisem discursul dinainte așa că l-am putut rosti fără întreruperi, fără emoții în glas, pe un ton rece și distant. Incercam astfel  ca printr-o atitudine demna si reținută, un fel de indiferență simulată să le distrug motivația lor colectivă de a mă certa.

În încăpere se lăsase o liniște adâncă. Părea că nimeni nu respiră. Dar liniștea nu dură prea mult fiindcă Liliana sparse tăcerea: 

„Așadar zaiafetul nostru se amână!”

„ N-ai înțeles nimic Liliana, cuvântă LuminițaZaiafetul nostru se anulează!”

„ De ce? Mergem și noi la Barcelona!” glumi Livia.

Te-ai gîndit mult, cînd ai rostit o asemenea trăznaieo contra Liliana. Nu îmi permit să dau 300 de euro pe un bilet de avion”.

„ Nu, Liliana. Mergem și noi în croazieră. Asta am vrut să spun. Dane, cât face și pe unde merge croaziera voastră?” întrebă Livia.

Vreo 1000 de euro de persoană cu tot cu avion și ajungem sa vizităm Roma, Genova, Marsilia, Barcelona, Tunisia, Malta, Sicilia..” am vorbit eu fericit că există cineva interesat de o asemenea idee.

Prea mult, aprecie Liliana, două salarii de-ale mele.”

Și ce n-ai bani aceștia? sări Livia. Mai renuntă și tu la coafatul tău săptămînal.”

„ O să mă fac că nu te-am auzit,”îi răspunse Liliana.

Lilo, are bani,”se bagă în vorba și Luminița. Își chivernisește cu grijă fiecare leu.”   

Ca să îl dea la hair stilist!”  îi răspunse Livia.

Ce știți voi, banațencelor! Vin vremuri grele. Atâta vreme cât  rămâne Băsescu la putere,  vom mânca cu toții  doar  slănină cu ceapă,”comenta Liliana. 

Te-ai găsit tu, gugulanco, să te iei de matelotul nostru. Am auzit că acum 20 ani când ai venit în Timișoara de la Teregova ți-ai lăsat la gară  sandalele de gumă.”

Da, așa a fost, a încuviințat Liliana, am luat atunci opinciile tale facute la Igriș.”

Replicile se înmulțiseră. De fapt, nici nu știam prea bine cine întreabă și cine răspunde. Se purta un duel în trei peste masă. Liliana, Luminița și Livia erau cele trei mușchetărese.

 De fapt, tu n-ai cu cine să mergi într-o drumeție!”

Da, parcă tu ai?”

Trebuie să găsesc unul de seama mea să mă mărit”

Auleu, soro, vrei să te procopsești?” 

Ar trebui să mergeți amîndouă într-o excursie sprâncenata.”

Cum e aia?”

O călătorie cu unul care are sprâncene și mustață!”

Să mă ferească Dumnezeu de unul cu mustață.”

Dumnezeu te ferește până te nimerește… Vei avea parte de o mustață!”

Și ce rău în asta?”

Te gâdilă un pic mai sus de genunchi.”

Cât de sus?”

Ajunge unde trebuie…”

Destul!” tună Elena și dădu cu pumnul în masă. „Destul, fetelor! Il stricați pe domnul Goldiș cu discuțiile voastre cu subînțeles. Oamenii aceștia ne-au invitat la ei să ne spună problemele lor și voi vă sfădiți pe tema mustăților. Să vă fie rușine! Și acum vă iau la rost pe rând. Teregova,  te întreb ce ai face dacă  o aventură nesperată, ți-ar intra acum pe ușă?”

Liliana se gândi o clipă și răspunse hotărît:

 Dacă o aventură mi-ar intra acum pe ușă…aș pofti-o imediat afară. Ce îmi trebuie mie aventură la vârstă mea? Am de cules o livadă de meri și una de pruni. Trebuie sa fac țuică, vreau să cumpăr și un cazan pentru distilat. Aceasta-i aventura vieții mele…”

„ Ințeleg Liliana, problema ta principala este cum gospodarești borhotul…” spuse Elena și trecu mai departe:  „Luminița, tu de hram ai? Nici ție nu iți place aventura?”

Luminița, răspunse liniștită: „Șefa, eu am un înger păzitor și îngerul meu păzitor mi-a spus că e periculos să călătorești cu atâția oameni străini  la un loc. Nici nu știi sub ce soare s-au născut !”

Toți pământenii s-au născut sub același soare!”  susținu Elena„Chiar dacă sunt albi, galbeni sau negri. Mă surprinde modul acesta de gândire. Ești oarecum… rasistă. Sunt multi negri la Igriș?

Nu este niciunul, șefa!”

Fii vigilentă, Luminița! Vor năvăli în curând. Se va umple satul cu negri. Si toți vor cânta in corul bisericii…”

Faci mișto de mine, șefa?” îngăimă Luminița.

  Elena nu i-a raspuns. Fiindca in colimator intrase Livia:

Dar, tu Livia, dacă o aventura atât de spectaculoasa ți-ar intra acum în casă, ce ai face?”

„ Șefa, eu, pur și simplu nu am bani, mormăi Livia.

Nimeni nu are bani suficienți in zilele noastre. Nici măcar milionarii…” comentă Elena.

Dar Livia, odată pornită nu se putea opri: Dar totul pare atât de complicat. Avioane, trenuri, autobuze, vase, atâtea porturi și aeroporturi, o grămadă de cheltuieli, pentru care trebuie bani, bani si iară bani. Eu am fost de vreo două ori în Occident si m-am lămurit. Este o adevărată junglă.”

Este buna comparația cu jungla.” spuse Elena. „Dar sunt și locuri în lumea aceasta în care întâlnești oameni, nu fiare.”

Ba, să mă ierți șefa, tot Vest-ul este plin de fiare care vor în permanență să te jumulească.”  nu se lasă convinsă Livia.

„ Aha, acum înțeleg cu cine stau la masă,” concluzionă Elena. „Gela, tu din ce zodie ești?”

„ Sunt din zodia peșți,”  îngăima Gela, cu glas pierit, știind că a venit momentul când i se va taia și ei capul.

 Și cum explici faptul că un nativ din peșți îi este frică de apă?”

„ Nu îmi este frică, negă Gela, dar mă tem că nu mă voi simți confortabil. Nu știu nimic despre croaziere. Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în croazieră până acum. Uite, din biroul nostru nu a fost nimeni, nici din banca noastră nu cred că a fost cineva. Este dificil să faci un lucru pe care nu l-ai făcut niciodată. Eu ezit să îl fac. Da, aveți dreptate, mi-e puțin frică…”

Elena sorbi gânditoare o înghițitură de cafea, se ridică apoi în picioare, adopta o poziție statuara  de pretor marțial și începu să vorbească:

Singura frică de care trebuie să îți fie teamă este frica de propria ta persoană. Renunță, dragă Gela, la aerul acesta de porumbiță înjunghiată. Soțul tău îți oferă astazi cel mai frumos cadou din lume. Nu, nu e vorba aici numai de croazieră. Croaziera este doar un cadru, un decor vremelnic. Aici este vorba de iubire si de indeplinirea dorintelor intime. Domnul Dan îți spune astăzi că te iubește după 30 ani de căsătorie. Și vrea să te ducă  să vezi minunile lumii. Oh, câte femei nu ar dori să primească un asemenea cadou. Datoria ta este sa te duci si sa participi cu tot sufletul la primirea acestui cadou unic. Iar tu stai în cumpăna…Să mergi sau să nu mergi… Acum 30 de ani când te-ai căsătorit ai jurat în fața preotului, în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi că vei fi alături de bărbatul tău și la bine și la rău, până cînd moartea vă va despărți.  Și acum ți-e frică de o călătorie, te temi de o nouă provocare. Întreagă noastră viață este plină de provocări, dar provocarea ta de astăzi este cea mai frumoasă dintre ele. Du-te în croazieră cu soțul tău și împărtășește zile fericite pe mările lumii! Fii prințesa noastră! Fii cea mai tare din birou! Iar noi, celelalte, te vom însoți cu gândul oriunde vei fi.”

Elena își lua apoi geanta și fără să spună vreun cuvînt ieși din apartament. Doamnele prezente rămăseseră pironite pe scaune privind în gol. Singurul care era în stare să se miște eram eu. M-am ridicat și am alergat după ea. Voiam să îi mulțumesc. Am prins-o din urmă cînd își deschidea portiera de la mașină cu mișcări nesigure. Am rostit grăbit în spatele ei:  Doamna Elena, vreau să vă mulțumesc pentru încurajare!”

Nu mi-a răspuns imediat. A pornit motorul, a băgat în viteza și a spus întorcîndu-și fața spre mine: „ Călătorie fericită!”. Mașina a pornit. Dar, în ultima clipă, am apucat să văd chipul Elenei. Avea lacrimi în ochi.

N-am discutat nimic cu Gela în acea seară. Eu voiam să îmi cristalizez concluziile întâlnirii și probabil că și ea dorea același lucru. Așa că am servit cina într-o tăcere adâncă și am urmărit  împreună un film pe Pro Tv. Parea o seară de dumi-nică obișnuită precum au fost sute, poate mii de seri din viață noastră. Gela a plecat in dormitor să se culce, eu am mai rămas la calculator. Nu am ajuns să ma așez pe fotoliu, când am auzit vocea soției mele.

Crezusem că m-a strigat și am păsit spre dormitor, dar m-am oprit înainte sa intru. Prin ușa întredeschisă am văzut-o pe Gela, îngenuncheată în colțul dinspre răsărit al încaperii, cu mâinile împreunate la piept rostind:

Inger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,Totdeauna fii cu mine /Și mă-nvață să fac bine!Eu sunt mic-tu fă-mă mare;/Eu sunt slab-tu fă-mă tare;In tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește!

N-am intrat. Soția mea vorbea cu cerul și nu cu mine. Avea dreptul la intimitatea ei. Nu se cuvenea să stric eu atmosfera. M-am întors din drum și m-am așezat la calculator.

În după amiază următoare însă, asadar în a treia zi de luni din august 2012, soția mea a venit acasă ceva mai târziu de la servici. Mă enervase puțin intârzierea ei, fiindcă abia așteptam să aflu reacțiile colegelor după  vizita  furtunoasă de dumi-nică. În sfârșit, pe la 7 seara  a intrat pe ușa. M-a pupat în fugă, a mers în dressing să se schimbe, a făcut o oprire scurtă și la baie, iar  apoi a venit în bucătărie.

„ Ai mâncat?” m-a întreabat uitîndu-se prin oale.

„ Nu. Te-am așteptat,” am răspuns.

 Eu am mâncat. Am fost invitată de colege la o pizzerie.”

„ Cum așa?” am spus nedumerit.

Uite așa! Mi-au făcut o surpriză…”

Am început să râd. Nu îmi venea să cred că după seară belicoasă de ieri, femeile fumează pipa păcii la o pizzerie de cartier. Oare ce s-a întâmplat? Ce au visat noaptea trecută cele 4 mușchetărese?

Privește aici!”

Gela a scos din poșetă 4 bancnote de 100 de euro și le-a pus pe masă. Zâmbea. Eu eram contrariat. Nu înțelegeam ce se petrece.

 De unde sunt banii aceștia? I-ai împrumutat?”

„ Nu tocmai,” îmi răspunse ea. „Fetele au făcut o roată țigănească și au hotărît ca eu să iau prima banii. Du-te și plătește croaziera. Merg cu tine!”

Prin minte îmi alergau gânduri nebunești. Știam ce este o roată țigănească. Participasem la câteva în viață mea înainte de 89. Ne adunam la serviciu un grup de patru cinci colegi și stabileam împreună să cotizăm la un fond comun cu o mie de lei. Banii se adunau într-un fond și erau oferiți unui membru al grupului prin tragere la sorți. Cel mai norocos la tragerea la sorți încasa fondul de premiere în prima luna, cel mai ghinionist în ultima. Dar în fiecare luna cineva încasa. Îmi amintesc că prin procedura această mi-am luat o dată mobilă și altă dată un televizor color. Iar acum fetele de 50 de ani, salariatele unei bănci, reveniseră la un obicei vechi de acum 40 de ani.

Am început să o descos pe Gela. Mi-a explicat că nu fusese nicio tragere la sorți. Pur și simplu, colegele ei au hotărît să încaseze ea prima suma adunată. Un gest frumos din partea colegelor. Îi oferiseră cîte 50 de euro fiecare, chiar și cele care absentasera la întîlnirea din seara trecută. Și nici măcar nu era zi de salar. Dar fiecare găsise prin buzunare, poșete și carduri vreo 175 de lei, adică contravaloarea a 50 de euro la vremea aceea.

„ Știi cine a fost cu inițiativa? Chiar gugulanca de Liliana.” mă informa Gela.

Cea din Teregova, cu sandalele de gumă?” am întrebat. eu râzând.

Da, chiar ea. Să știi că e o fată inimoasa de la țară, cu frica lui Dumnezeu. Mi-a dat chiar și o pildă. Cică preotul lor din comună le zice mereu că „dăruind veți dobîndi”, că nu vor săraci niciodată cei dacă dăruiesc, ci dimpotrivă, se îmbogățesc.”

Cunoșteam si eu  zicerea aceasta, știam că Steinhardt a spus-o, dar nu aveam de gând să fac pe deșteptul acum când primisem un ajutor nesperat de 400 de euro. Cu banii aceștia puteam să plătesc avionul până la Roma dus-întors.

„ A cotizat și Elena?” am întrebat eu curios.

Nu, Elena a primit un telefon la mijlocul programului și a plecat acasă. Se pare că soțul ei a avut un nou accident. Nu știu prea bine. Livia ne-a spus că e bolnav de mai multă vreme, dar nu a vrut să ne dea amănunte. A zis că este o chestie intimă pe care Elena i-a interzis să o spună altora.

„ Da, am răspuns eu, poate așa se explică lacrimile din ochii ei la despărțirea de ieri.”

„ Ce lacrimi?” întrebă Gela.

Nu le spusesem nimic musafirelor de ieri despre lacrimile Elenei. Și nici acum nu voiam să dau detalii.

 Posibil sa fie o problemă mai gravă. Cred că de aceea a plecat atât de repede fără să-și ia rămas bun. Nu voia să o vedeți plângând.”

Bineînțeles că banii nu ne-au ajuns. Așa că am facut un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Norocul a fost că aveam un fond consistent și am putut să iau de trei ori suma existentă în cont. Așadar, totalul sumei adunate de la C.A.R., roata țigănească și ce mai aveam prin buzunare a fost 2800 de euro, bani care, dupa estimarile mele, trebuiau sa ne ajungă.

Am plătit croaziera, am plătit și avionul, ne-am rezervat și o noapte de cazare la Civitavecchia, portul de îmbarcare. Mai aveam o lună pâna la data plecării. Dar am inceput sa ne pregatim.

Doamne, chiar mergem în croazieră?” a exclamat soția mea când i-am arătat tichetele de îmbarcare. „Nu îmi vine să cred. Ce avem de făcut?”

Pașaportul, asigurările, documentarea prealabilă și bagajele” i-am răspuns.

De bagaje mă ocup eu, de restul te ocupi tu, ” a hotărât ea pe loc.

Auleu,” mi-am zis în minte, nici nu a început croaziera și soția mea a decis că ea să fie șefa operațiunii. A început să împartă sarcini.”

Simțeam o amenințare gravă deasupra capului. Bănuiam că în această acțiune colectivă, eu voi primi misiunile cele mai dificile, în timp ce ea își va alege cele mai ușoare sarcini. Obținerea pașapoartelor nu era un lucru complicat, dar pe lîngă aceasta mai trebuiau rezolvate și problema asigurărilor de sănătate de călătorie, problema studiului itinerariului stabilit, a obiectivelor turistice de pe traseu, problema biletelor și cazărilor de la începutul și de la terminarea croazierei, estimarea cheltuielilor colaterale și, cine știe ce alte probleme mai puteau apărea pe parcurs. Iar dânsa nu avea de rezolvat decât problema bagajelor. Este drept, oameni buni? Nu este drept. Dar ce puteam să fac?

Organigrama familiei mele era foarte simplă. Un șef și un executant. Se autointitulase șefă, iar eu rămăsesem unicul executant, supus la toate sarcinile stabilite de doamna.

Dar, pe lângă această supunere totală, mă mai amenință un pericol, un pericol cu care m-am confruntat întreagă mea viață de funcționar la stat. De fiecare dată cînd avea loc o acțiune colectivă în birou sau în departament, meritul pentru reușită activității aparținea șefului, iar deficiențele, întârzierele, neregulile ivite în desfășurarea acesteia erau asumate de subordonați, cu diverse repercusiuni ulterioare. De când ajunsesem pensionar, eram convins că scăpasem de o asemenea cutumă a sistemului ierarhic, dar iată că în momentul în care voiam să plec într-o croazieră nevinovată sistemul ierarhic intervenea cu toată forța și mă tragea de urechi: tu te vei ocupa  de cele mai grele sarcini. Va trebui să mă conformez însă.. Un proverb binecunoscut spune că în spatele unui bărbat puternic stă o femeie și mai puternică. Gela era o femeie puternică, dar oare eu sunt un bărbat puternic? Între statutul de om puternic și omul slab nu este decât un singur pas. Și s-ar putea ca eu să îl fac în viitorul apropiat.

Am abandonat însă repede gândirea filozofică și m-am pornit să obțin pașapoartele. A mers destul de repede. Planificare, plata taxa, depunerea dosarului, fotografii, amprente, ridicare. Toată operațiunea a durat o săptămînă și cheltuiala a fost 258 de lei de persoană. Itinerariul cuprindea și Tunisia și nimeni nu putuse să-mi spună până atunci dacă aveam nevoie de viza la intrare sau nu. În concluzie, am hotărât să merg în excursia aceasta și cu cartea de identitate și cu pașaportul.

În al doilea rînd, am înaintat și cereri pentru eliberarea cardului european de asigurări sociale de sănătate, vestitul C.E.A.S.S., care era considerat la vremea aceea o mare victorie românească în urmă aderării noastre la U.E. Am adoptat această măsură pentru orice eventualitate, fiindcă voiam să previn eventualele crize medicale prin aeropoarte, gări sau porturi și vizita la Roma, înainte sau după debarcare… Și această operațiune a mers destul de repede… Pe vremea aceea nimeni nu se inghesuia la Casa de Sănătate. Și eliberarea cardurilor a fost gratuită…

În plus, ne-am făcut și  o asigurare medicală de călătorie care a costat în jur de 150 de lei/persoană care era valabilă pentru 14 zile de vacanță în străinătate.

M-am apucat apoi de inventarierea obiectivelor turistice. Pentru fiecare port turistic în care andoca vasul am stabilit vreo 4-5, nici prea multe și nici prea puține,  în funcție de timpul de staționare.

Cu toate aceste sarcini îndeplinite, m-am prezentat în fața soției și am raportat mândru:

„ Eu am terminat.”

„ Eu mai am puțin, dar mai trebuie să cumpărăm o sacoșă…”

Am încremenit. Nu mă așteptăm de loc la o asemenea cerere. Știam că am în debara două valize mari cât roată carului, bănuiam că le va umple, dar acum aflăm că nu erau suficiente. Mai trebuia încă o sacoșă…

Am mers cu ea în dressing. Evitasem până atunci să intru în dressing fiindcă anticipasem o catastrofă și voiam să amân momentul adevărului care putea să-mi aducă un atac de cord.  Acum însă nu mai aveam încotro și trebuia să iau taurul de coarne.

În dressing, o valiză imensă, plină ochi, stătea deschisă pe masa de toaletă, cealaltă la fel de plină pe parchet. Bănuiam că niciuna nu se poate închide datorită volumului supraponderal de haine.

Am numărat în gând pînă la zece să nu explodez  și apoi am spus calm: „ Draga mea, ți-am explicat la început. Avem nevoie de două ținute, una casual și una de gală. Restul, niște completări pe ici pe colo.”

Ce vorbești stimabile!” spuse ea. „Ai habar de necesitățile unei femei moderne? Ai impresia că o femeie de astăzi se îmbracă cum se îmbrăcau mamele noastre acum 50 de ani ?”

Da, aveau două fuste și două bluze. Un rând pentru biserică și un rând pentru lucru. Da, și mai aveau un șorț în care aduceau cartofii din pivniță…” am răspuns eu calm, amintindu-mi de costumația bunicii.

Tu ai văzut filmul „Titanic?” mă întreba Gela. Ai văzut câte bagaje avea văduva aceea care era proprietara minelor de aur? Dar nu numai ea. Și contesa avea bagaje multe…”

Din cauza bagajelor lor s-a scufundat Titanicul, au cântărit prea mult”, am supralicitat eu.

Titanicul s-a scufundat din cauza unui ghețar. În Marea Mediterana nu sunt ghețari, așa că nu o să se scufunde vasul din cauza bagajelor mele…”

„ Da, dar va face lombago cel care le cară, adică eu!”

„ Au rotile, le tragi, nu le cari…”

N-am reușit să o conving de loc. Degeaba insistam pentru niște bagaje minimaliste, ea dorea niște bagaje complete. Au apărut diferite disensiuni privind numărul de bluze, rochii, chiloți, maieuri, ciorapi, cămăși și costume de baie, pantaloni scurți și lungi, cosmeticale de tot felul, până și un termoplonjor a înghesuit în bagaje pentru a ne face singuri cafeaua în cabină. La toate acestea se adăugau obligatoriu costumul meu cu vestă, cravata și pantofi asortați la culoare, a pus și vreo 3 toalete de seară pentru ea, nu una cum era recomandarea generală. Pe deasupra a pus și două halate flaușate de baie, închipuiți-vă cât spațiu ocupă acelea într-o valiză.

Ca să nu mor de nervi înainte de a pleca într-o croazieră, am abandonat lupta. M-am retras strategic din războiul care era pe cale să înceapă și mi-am șoptit în barbă: „fie ce-o fi!”

Suntem in cer. Am trecut de Serbia și zburam deasupra Croației. Mă uit prin hublou și văd un lanț de munți. Trebuie să fie Alpii Dinarici. Ce mici și neinsemnati îmi par acum! Și ce maiestuoși și ce frumoși îmi păruseră în urmă cu jumătate de secol în filmele cu Winnetou și Old Shatterhand. Trebuie să ajung cândva și în Croația să  văd îndeaproape munții. De ce îmi revin  mereu  în minte  amintirile acestea din copilărie ? Poate că acum la 60 de ani sunt încă un copil.  Oare este posibil ca atunci când înaintezi în vîrstă să dai în mintea copiilor ? Da, este posibil. Am visat să merg pe mari și abia acum m-am pornit.

Am trecut de Coasta Dalmației, acum suntem deasupra Marii Adriatice. Vreau să îi arăt soției cum se vede marea  de la 8000 de metri înălțime. Dar Gela dormea. Ea suportă foarte bine călătoriile lungi. Are nervi de oțel. Doarme în autocar când merge în Germania la fiica noastră. Doarme în tren când am fost la Viena, doarme imediat când ne culcăm seară în pat. O invidiez că doarme acum. Mă uit peste scaune și văd că aproape toți ceilalți pasageri din avion moțăiesc. Zgomotul monoton, uniform al aeronavei aproape i-a adormit.Eu aș vrea să dorm, dar nu pot. Sunt conducătorul acestei expediții familiale și grijile nu mă lasă. Mă simt responsabil pentru toate acțiunile care se vor derula în următoarele 12 zile. Trebuie să am grijă de soție, trebuie să am grijă de mine, trebuie să am grijă să nu rătăcesc vreun bagaj. Este o treaba simplă? Nu este simplă de loc. Sper să mă descurc. Dacă nu mă descurc de dată această îmi voi pierde stima de sine. Și pierderea stimei de sine îmi poate afecta viitorul.  Știam că gândurile negative au o putere foarte mare, mai ales când sunt îndreptate către propria persoană…

Adevărul este că în anumite situații nu știu cu claritate ce îmi doresc să fac, ce simt în momentele de cumpănă și ce gândesc de fiecare dată. Dacă aș scrie poate m-aș edifica cu privire la dorințele mele lumești, poate voi conștientiza situația mea actuală  și poate voi depăși mai bine emoțiile care mă încearcă în fiecare zi. Voi scrie un jurnal despre această călătorie, despre întîmplările pe care le voi trăi, despre viață mea următoare. Se spune că o călătorie te îmbogățește cu informații și amintiri. Dacă această idee este adevărată  înseamna că voi fi bogat peste 10 zile.  Voi avea atunci   în mintea și inima mea un tezaur imens de informații, amintiri și sentimente…

Nu mai pot să mai filozofez, fiindcă prin geamul hubloului am văzut o limba de pămînt care se apropie. Și o mare în zare. Este Marea Tireniană, nu Adriatică. Ajunsesem pe coasta de vest a Italiei. Căpitanul ne-a spus să ne punem centurile de siguranță. Am trezit-o pe Gela. S-a frecat la ochi, și-a pus centura și m-a apucat de mână. Are întotdeauna emoții la aterizare. Dar aterizarea pe Fiumicino a fost perfectă. Și toți cei 200 de pasageri au aplaudat cu însuflețire.

Din aeroport am luat un autobuz până la Gara Stazioni Roma Termini. 5 euro de persoană. Să fie primit! De acolo am luat un tren până la Civitavecchia cu 8 euro de persoană. Să fie primit, de asemenea! Am mers vreo ora și ceva pe malul marii și am văzut Ladispoli și Santa Marinella. Frumoase locuri, frumoase plaje. Cel puțin așa se vede din tren!

Ajungem la Civitavecchia, coborâm și am hotărît să mergem pe jos până la hotelul la care aveam rezervare. Am tras valizele acelea după mine vreo 10 minute și am înjurat mereu în gând. Norocul a fost că trotuarul fusese proaspăt asfaltat. Croazieră această începea cu sacrificii. Dar ce contează niște mici sacrificii,  mâine ne vom îmbarca?

La hotel o surpriză plăcută. Un tânăr de vreo 25 de ani ne-a întâmpinat zâmbind. Ne-a spus într-o română perfectă:

 „ Bine ați venit doamna Goldiș! Bine ați venit domnule Goldiș. Vă așteptam!”

„ Sunteți român ?” a întreabat Gela.

Da, de vreo 2 ani am cetățenie română. Mă cheamă Volodea, dar eu sunt moldovean din Soroca, dacă știți unde e aia…”

Știu, am zis eu repedebunica mea s-a născut în Cuhureștii de Sus. O chema Zinaida Sereda, Dumnezeu să o ierte!”

Aha, poate suntem rude, spune Volodea. Uite, vă voi face o reducere de 20 de euro pentru doamna Sereda. Eu am avut ceva neamuri în Cuhurești…”

Ne-am cazat mulțumitor, o camera micuța cu 85 de euro, preț redus datorită bunicii mele, dar foarte bună pentru o noapte. In minte aveam un singur gând: ”mâine este ziua îmbarcării, mâine este ziua în care vom începe aventura vieții noastre, mâine vom începe cel mai frumos vis al copilăriei mele…Am dormit amândoi neîntorși.

Continuarea acestui roman se gaseste AICI

Cum am devenit vedeta internationala… intr-o singura secunda

În martie 2013, m-am inscris într-o croaziera în Mediterana de Vest cu ieșire în Oceanul Atlantic. Nu eram în prima croaziera, mai facusem vreo doua înainte si, în consecinta, eram un individ inițiat care știe să se descurce in orice situatie și sa rezolve orice problema. Turistii romanii, vreo 12 la numar, pe care ii cunoscusem chiar atunci la imbarcare, prinsesera de veste ca eu mai umblasem prin astfel de locuri și îmi puneau tot felul de întrebări. Eu le raspundeam politicos si astfel ajunsesem sa ii sfatuiesc ce pachet de băuturi sa aleaga, la ce spectacole sa meargă, ce marfuri sa cumpere de la duty-free și așa mai departe. Când nu stiau ce sa facă, cum sa procedeze și ce drum sa aleaga, veneau la mine să mă intrebe. Și eu ii orientam ca o adevărata Stea polara. Devenisem un fel de lider, un om important și de necontestat în grupul romanilor de pe acel vas. Va dați seama ce bine ma simțeam. Nu este puțin lucru sa devii o vedeta naționala în trei zile de când navigam…

 În a patra zi a călătoriei, după ce am trecut pe la Casablanca in Maroc, am ajuns la Tenerife în insulele Canare. Cu o seara înainte, organizatorii de excursii de pe vas ne propusesera o vizita la un parc acvatic.

„ Mergem?” m-au intrebat romanii mei de dimineața. „Mergem!” am hotărât eu pentru toți. „Cum ne imbracam?” m-au intrebat niște doamne din Bucuresti. „Ce fel de bani sa luam la noi?” a fost curios un domn din Iasi. „Merită 30 de euro intrarea și 10 euro autobuzul?” a lansat o problemă economica alt domn din Baia Mare.

Sigur ca merita!” am decretat eu cu un aer superior. ”Luați și euro fiindcă suntem în Spania, dar luați și dolarii care v-au rămas din Maroc. Faceți ca mine!” Am început sa le arat pantalonii mei pescaresti care aveau o mulțime de buzunare, vreo cinci numai în partea din fata, doua la briu, doua la genunchi și unul la glezna. „Priviți aici, în buzunarul de pe pulpa stinga am pus pașaportul meu și a lui nevastă-mea. La buzunarul de la genunchi am pus telefoanele și cardul de memorie pentru aparatul de filmat. Aici, pe cracul drept, am pus o suta de dolari in bancnote mici, în buzunarul de la genunchi am vreo 80 de euro, iar la glezna am niște mărunțiș pentru budă. Așa se echipeaza un om pentru o vizita la un parc acvatic…”

  Invataceii mei ma priveau cu admirație. Le spuneam atitea lucruri noi, atât de importante pentru ei. Citeam în ochii lor stima cu care eram venerat. Și ma simțeam atât de bine! Eram cineva, cineva important care trebuia urmat cu sfintenie.

În fine, am ajuns la Loro Parque. O nebunie, ce sa mai povestesc! O suta de bazine în care vietuiau o mie de animale acvatice și pasari. Într-un bazin erau pinguini, în altul foci, apoi morse, lei de mare, delfini. Toate animalele se dadeau în spectacol la acea ora. Unele se jucau cu mingea, altele innotau în spirale ovale, delfinii zburau prin cercuri de foc, dresorii lor ii calareau în fel și chip, când pe spate, când pe coada, când din poziția sezut, când în picioare. Totul era minunat. Nu mai știai la ce sa te uiți și ce sa filmezi. Iar pe linga bazine serpuia o mulțime pestrita de oameni. O mie de suflete sau poate chiar doua mii de oameni cu piele albă, neagra sau galbena. Desigur ca în viermuiala aceasta multicolora grupul nostru de romani s-a spart. Ma uitam în spate după discipolii mei și ii descopeream în fata. Ma uitam în fata și ii vedeam undeva lateral. Am reusit sa adun vreo doi , dar nu ii descopeream pe ceilalți. Cum oare puteam să-i strîng? Cum să-i strig, cum să-i opresc ? Incepusem să mă ingrijorez. Ma simțeam penibil. Ma socoteam responsabil pentru ratacirea lor. Ce ar fi dacă aș pierde aici un om? La ora 12 și jumătate trebuia să fim la autobuz și dacă cineva nu venea , autobuzul pleca ca sa ajunga la ora 14 pentru ca vasul pleca la ora 15 spre niste insule din Portugalia… Eu ce fac? Sa abandonez unul dintre admiratorii mei în mijlocul Atlanticului? Cum voi putea dormi la noapte? Dar în celelalte nopti?

   În sfârșit apare o veste buna. La megafon se anunța un spectacol cu orca la ora 11 și jumătate. Oh,ce bine! Ma gindesc ca oamenii mei au auzit anuntul și vor veni și ei acolo…Ma grăbesc spre locul cu pricina. Ajung la 11 si 25. Amfitetrul bazinului era aproape plin. Găsesc un loc central pe rindul 4 și ma așez și eu. Sotia mea se așează linga mine. Eram oarecum mulțumiți. Nu aveam pe nimeni în fata, puteam vedea spectacolul perfect, nu vedeam niciun coc, nicio pălărie în fata ochilor. Înaintea noastra era un bazin mare de vreo 50 de metri lungime și vreo 30 latime. Deasupra bazinului era un jgheab imens pe care curgea un șuvoi gros de apa. Și mai sus, oarecum deasupra scenei, un ecran mare pe care rulau imaginile unor instantanee cu spectatori din amfiteatru, intocmai ca la meciurile de tenis de Grand Slam sau la meciurile de fotbal din Anglia. Văd pe ecran chipul meu și a lui nevasta mea. Va dați seama ce importanti eram noi? În secventele televizate de la meciurile de tenis ii vedeam doar pe Brad Pitt, prințesa Kate, sotia lui William, David Beckam și tot felul de alte mari personalitati. Ei bine, eu, impreuna cu soția mea, eram niște personalitati mai mici care apaream pe un ecran imens într-o insula celebra din Spania. Notorietatea contează și contează foarte mult atunci când ești lider de grup… Tot pe ecran, ceva mai în spatele meu, pe treptele de sus ale amfitetrului niște persoane îmi făceau cu mâna. Ma uit mai bine și văd ca sunt romanii pe care ii pierdusem. Ma scol în picioare și fac și eu semn ca i-am observat. Obiectivul televiziunii se muta pe ei, apoi se întoarce spre mine, merge și într-un alt colt de amfiteatru, alt grup de romani îmi flutura miinile, bucurosi ca m-au văzut, le răspund și eu la fel de bucuros. În timpul cât a durat acest schimb de salutări, un negru se apropie de nevastă-mea și discuta ceva cu ea. Nu îl bag în seama, fiindca aveam o soție care știa să se descurce. Începe muzica, probabil acum începe spectacolul, negrul pleacă, eu îmi întreb soția: „ Ce a vrut ăla?” Îmi zice:„A vrut să-mi vândă o pelerina!Voia 5 euro pe bucata!Dar l-am refuzat. ” „ Bine ai făcut!”ii zic, „ce să facem noi cu pelerina, nu vezi ce soare avem pe cer? Bem un cokteil in plus deseara la discoteca.”

Este ora 11 și 30 fix. Începe spectacolul. Pe o trambulina apare o domnișoara cu picioare lungi care începe să ne vorbească în engleza. Ne spune povestea lui Keto, orca pe care urma sa o vedem.

Pe ecran rula un film cu drama ei. Undeva, prin oceanul Americii de Sud, orca Keto, când era încă un pui, intrase într-o plasa deasa pusa de niște braconieri argentinieni. S-a zbatut saraca în plasa, s-a rănit pe la aripi și gura și cind era gata sa moara, tocmai în acele momente dramatice, au aparut braconierii, dar a aparut si Jacques Cousteau, oceanograful acela celebru. Jacques a inceput razboiul cu ucigasii, a chemat paza de coasta, poliția maritima s-a ivit la orizont, braconierii au fugit, dar puiul de orca, vlaguit si ranit, abia sufla. Cousteau a luat-o la bord, a ingrijit-o, a botezat-o, Keto s-a vindecat și a început sa îl insoteasca pe Jacques în calatoriile sale de cercetare. Când Keto a devenit mare, Jacques Cousteau a venit în Canare și a donat-o parcului acvatic. Frumoasa istorie! Inchipuiti-va ca în timp ce prezentatoarea vorbea în engleza, pe ecran rula un film cu întreaga poveste. Toți spectatorii erau tristi, unele femei plingeau, soția mea lacrima și chiar și mie mi se umezisera ochii.

keto

Și acum sa v-o prezint pe Keto!” striga prezentatoarea, apasa un buton si în gura acelui jgheab imens apare Keto. Era mare atât pot sa va spun, nu era deloc un pui. Keto ne privește o fractiune de secunda, aluneca în bazin și lopateaza o data din coada…

…si…si… o tona de apa cade în capul meu și al soției… În prima clipa am crezut ca am murit, în a doua am sărit în picioare și am strigat din toți bojocii. „ …dumnezeii ma-sii de treaba!” Soția mea stătea pironita pe scaun și nu schita niciun gest. Bulbucase ochii la mine și nu ii venea sa creadă ca trăiește un asemenea moment. În spate se auzeau hohote de ris. Toți oamenii din amfiteatru rideau cu gura până la urechi. Ma uit pe marele ecran și ma văd acolo. Un omulet pricajit, ud ciuciulete din cap până în picioare. Eram personajul principal, luasem locul balenei ucigase. Și clipul în care figuram rula în permanenta. O data și încă o data și încă o data. Nu știam cum evolueaza Keto, dar cred ca nici altii nu stiau, fiindcă toti se uitau la mine. Și rideau, rideau, rideau…

   Am sculat-o pe nevastă-mea din scaun și am ieșit amândoi din amfiteatru. Lumea a început să ne aplaude frenetic. Keto ii facuse sa plângă, eu ii facusem sa rîdă… Vai si amar de capul nostru! Am ajuns la autobuzul nostru și am început să ne stoarcem hainele. Soferii autobuzelor, spanioli din insula, rideau si ei de noi. Ei nu vazusera scena, dar si-o inchipuiau. Probabil ca nu eram prima victima a lui Keto, probabil ca o patisera si altii…

   Mi-am întors buzunarele pe dos. Paguba nu era foarte mare. Pasapoartele romanesti rezistasera, bancnotele de euro se umezisera dar păreau întregi, suta de dolari insa era destul de afectată. De fapt, erau cinci bancnote de 20, din care una s-a rupt la cind am scos-o din buzunar și 4 le-am pus pe ata la uscat in cabina linga chilotii lui nevasta-mea… Am pierdut in schimb, toate filmuletele din ziua aceea…

  După ce s-a terminat spectacolul cu orca, au venit spectatorii la autobuze. Erau zeci de autobuze cu zeci de persoane. Din toate natiile pamintului. Si toti ma aratau cu degetul rizind. Romanii mei ma compatimeau, ma incurajau, dar ii vedeam cum abia se puteau reține sa nu zimbeasca. Eu, marele maestru, socotit pina atunci” cel mai cel” dintre toti calatorii vasului, devenisem intr-o secunda… prostul satului.

A doua zi s-a confirmat ca ajunsesem o vedeta internationala, fiindca orice calator cu care ma intilneam pe culuarele vasului, indiferent de sex, limba sau religie, pufnea în ris cind ma vedea. Risul lor era însă prietenesc, nu ma mai deranja de loc. Dar imaginea mea de mare calator pe mari se prabusise…

Care este morala intimplarii? Pai, ar putea fi aceasta: „sa nu faci pe deșteptul atunci când nu ești deștept….”

P.S.1. Au trecut 10 ani de la ultima mea croaziera. O serie de evenimente de viata, fericite si, mai ales, nefericite mi-au intrerupt calatoriile pe mare. Dar in anul acesta voi reveni la iubirile mele vechi. Deocamdata, am hotarit sa stau vreo 4 luni pe uscat si sa va povestesc despre frumoasele momente petrecute de mine pe marile si oceanele lumii. Am inceput sa scriu o poveste si daca veti avea rabdarea sa o cititi, veti descoperi ca in viata dumneavoastra pot aparea oportunitati neasteptate. Va rog sa tineti seama ca universul este nelimitat,plin ochi cu miracole. Actuala mea poveste incepe AICI

O excursie pe frig si ceata

In ultima excursie planificata in acest an, am vizitat Gibraltarul habsburgic. Am plecat din Timisoara dimineata la ora 7 si dupa 2 ore de mers cu autocarul am ajuns la Novi Sad, capitala Voivodinei. In prospectele turistice citite de mine pina la acesta vizita, se afirma ca Novi Sad-ul este un oras fermecator. Din pacate, am constatat la fata locului ca aceasta apreciere este supraevaluata. Novi Sad-ul nu m-a fermecat de loc. Obiectiv vorbind, desi au aceeasi populatie, Novi Sad-ul nu se ridica la nivelul Timisoarei. Bulevardele sunt mai inguste, fatadele cladirilor sunt zugravite numai in culori cenusii, imobilele locuite sunt mai scunde, parcurile mai marunte si strazile au denivelari substantiale in asfalt. Aceste ramineri in urma sunt justificate intr-un fel. Serbia s-a confruntat in ultimele 3 decenii cu numeroase razboaie si cu citeva bombardamente. La ora aceasta este mai izolata din punct de vedere politico-diplomatic si nici economic nu o duce prea bine. Asadar, in excursia mea de sfirsit de an, am descoperit un oras obisnuit, asezat de o parte si de alta a Dunarii, cu citeva constructii seculare si un centru relativ modern. Cele mai recente constructii sunt cele 3 poduri de peste Dunare care au fost construite in ultimii 20 de ani, fiindca podurile vechi fusesera bombardate de americani pe durata razboiului din 1999 (Serbia vs. Kosovo).

centrul varadinului

Dar daca Novi Sad-ul nu m-a impresionat prin frumusete, m-a impresionat cu adevarat prin istoria sa dramatica. Aceasta asezare a fost cucerita si rascucerita de-a lungul timpului de celti, romani, ostrogoti, gepizi, turci, unguri si austrieci si astfel, locuitorii de aici s-au confruntat in permanenta cu valuri diferite de navalitori. In plus, pe aceste paminturi s-au desfasurat si multe lupte din razboaiele imperiilor din vremuri apuse. Unul dintre cele mai lungi si distrugatoare razboaie, a fost confruntarea dintre Imperiul Austro-Ungar si Imperiul Otoman. Rasfoind documentele istorice, aflam ca prin secolul XVI-XVII, dupa ce Tarile Romane, Bulgaria, Serbia si Ungaria devenisera pasalicuri turcesti, Imperiul Otoman isi continua agresiunea cu obiectivul declarat de a cuceri Viena, „Marul crestinitatii” in viziunea musulmana. Fiindca cea mai comoda deplasare a razboinicilor era pe apa, vizirii turci s-au gindit sa foloseasca Dunarea. Dar si generalii austrieci de la curtea imperiala de la Viena cunosteau avantajele deplasarii pe apa si pentru a zadarnici inaintarea vaselor turcesti au inaltat la Petrovaradin o fortareata puternica. Asa a luat fiinta Cetatea Petrovaradin, cel mai important obiectiv turistic de astazi al Novi-Sad-ului. Fortareata este situata pe un mamelon la o diferenta de inaltime de circa 100 de metri fata de nivelul Dunarii si are numeroase turnuri si multe orificii pentru obuziere si arme de foc. De acolo, de la inaltimea ei ungurii si austriecii puteau bombarda foarte bine corabiile turcesti si puteau nimici ienicerii care ajungeau pe uscat. Datorita acestui fapt, cetatea Petrovaradin a fost denumita intii Gibraltarul habsburgic si a ramas pina astazi cu denumirea Gibraltarul de pe Dunare. In anul 1716, feldmaresalul Curtii de la Viena, Printul Eugeniu de Savoia a repurtat o mare victorie impotriva turcilor. Si fiindca armata turca era slabita, Eugeniu de Savoia a pornit sa recucereasca o serie de teritorii sirbasti si unguresti ajungind in acelasi an la cetatea Timisoarei (stapinita de turci) pe care a cucerit-o dupa un asediu de 3 luni.(timisorenii ar trebui sa stie povestea asta fiindca face parte din istoria orasului).

Sa ne intoarcem insa la Cetatea Petrovaradin. Astazi, daca patrunzi in inima fortaretei vei vedea numeroase coridoare cu scari interioare, construite acum 300 de ani, ziduri solide realizate din caramida arsa, plaforme si bastioane felurite pentru tunuri, tunele si depozite pentru merinde si munitie. Observind toate aceste ziduri, bastioane si fortificatii, ridicate pe 3-4 nivele de inaltime, iti poti da seama cu usurinta de duritatea confruntarilor armate din acele vremi.

In locul cel mai inalt al cetatii se gaseste Turnul cu ceas, o constructie in stil baroc, surprinzatoare prin unicitatea sa. Ceasul are patru laturi, o înălțime de 2 metri și o lățime de 1 metru, în timp ce literele romane sunt foarte mari, astfel încât să poată fi văzut de la mare distanță. De altfel, o veche legendă locală spune că ceasul a fost construit special pentru pescari, care puteau citi cu ușurință ora de la mare distanță, de pe Dunăre. Aspectul inedit al acestui orologiu este dat de faptul ca, spre deosebire de alte ceasuri, limba lunga indică ora, iar limba scurtă minutele. În ciuda vechimii, ceasul este funcțional și în ziua de astăzi și indică ora cu precizie.

turnul cu ceas novisad

Am incheiat excursia de la Novi Sad cu o masa la un restaurant din oras. Friptura m-a costat la fel ca in Timisoara, in schimb la bere m-a fript. Am dat 40 de lei (in dinari, fireste) pe o bere de 250 de ml dintr-un brand sirbesc. Cred ca marea mea greseala a fost ca am comandat in engleza si fiindca sirbii ii urasc pe americani, chelnerul si-a varsat ura pe mine. Sa-i fie de bine! Excursia a durat o zi si m-a costat putin, adica 310 lei, inclusiv berea aceea. In general, am apreciat ca excursia a fost instructiva, chiar in conditiile in care frigul, vintul si ceata m-au agresat continuu.

Vulturii zboara singuri, porumbeii in grup…

Intr-o dupa amiaza, la Ljubliana, dupa ce ghidul ne-a dat liber la cumparaturi si distractie prin oras, grupul de turisti din care faceam parte s-a faramitat intr-o suta de bucati. Fiecare pereche a pornit intr-o directie diferita cu o viteza diferita, fiecare grup avea cite un obiectiv concret si un interes imediat. Unii voiau sa faca cumparaturi, altii doreau sa mearga la bere, citeva persoane isi exprimasera intentia de a ajunge la funicular. Eu nu aveam chef nici de cumparaturi, nici de bere si nici de funicular. Facusem deja 12.000 de pasi pina atunci si socoteam ca, in ziua aceea, am alergat suficient pe strazile orasului pe urmele ghidului nostru maestru, Tickă Nistor .

Asadar, m-am trezit dintr-o data singur in centrul unui oras pe care nu il cunosteam. Nu aveam niciun insotitor cunoscut, nu salvasem nicio harta pe net, nu stiam nici macar drumul spre hotelul la care eram cazat. Nu sunt un fricos din fire, dar nici nu sunt peste masura de curajos. Si simteam ca un simbure de nesiguranta apucase sa se infiripe in inima mea. Ma intrebam ce voi face in continuare si cum ma voi descurca fara niciun ajutor. Voi gasi oare drumul pina la hotel pina cind se lasa intunerecul?

Ca intotdeauna, atunci cind am dileme personale, am hotarit sa ma imbarbatez bind o cafea si fumind o tigara. Am gasit o terasa, am comandat o cafea lunga, mi-am aprins o tigara si am inceput sa cuget. Solutia salvatoare a venit imediat. Stiam numele hotelului, stiam si ceva engleza, asa ca ma va lamuri vreun localnic pe care il voi intreba. Acum, cu solutia in tolba, ma simteam mai increzator. Imi aminteam laitmotivul vietii mele dupa ce m-a parasit sotia plecind spre ceruri: „Vulturii zboara singuri, porumbeii in grup…” Sunt vultur, ce naiba! Nu ma descurc eu in Slovenia?

Ma ridic de la masa si ma duc spre riu. Observ o persoana singura care statea pe pod si privea spre Ljubljanica, riul care trece prin oras . Intreb:„ Excuse me, Sir! Do you know, where the Mecksico hotel is?” Ma priveste cu ochi mari. Imi zic in minte: este bine, engleza mea a fost corecta, omul se concentreaza acum sa-si aminteasca unde este Mecksico. Nu-mi raspunde. Este clar, nu a inteles intrebarea. O repet. Acum se dumireste si imi raspunde disperat: „Albania, Albania”. Acum m-am lamurit eu. Din toti trecatorii acestia de pe strada, am nimerit unul tocmai din Albania! Ce noroc am! Vad o pereche de tineri care se tin de mina. Ma gindesc: acestia stiu engleza, ma vor indruma cu certitudine. Ii opresc si cu scuzele de rigoare le pun si lor intrebarea. Tinarul imi raspunde:” We don’t know. We are Hungarians!” Ghinion din nou. Caut un alt indrumator . Un grup imens de asiatici se apropie de mine. Este clar ca nici acestia nu stiu unde este hotelul Mecksico. Ma enervez. Oare in Ljubljana nu exista sloveni? Gasesc oameni de pe toate continentele, dar nu gasesc un localnic. . Sunt un simplu roman ratacit intr-un oras strain, cu noroc de porumbel…

Semetia mea barbateasca de vultur incepea sa se subrezeasca. Nu eram in stare sa gasesc drumul spre cuibul in care ar trebui sa dorm la noapte. Ar fi fost preferabil ca acum sa fiu un simplu porumbel. Un porumbel care zboara in grup si nu are probleme existentiale…

Ma intorc la terasa unde bausem cafea. Logic era ca acolo sa se poata rezolva problema mea. Chelnerul stia engleza, era sloven din moment ce fusese angajat chelner, trebuia sa stie doar unde este hotelul. Ma asez la masa, comand o cafea si ii pun si lui intrebarea. In loc de raspuns imi zice: „Give me the phone, please!”. Ii dau telefonul. A zis „please”, asa ca nu cred ca il va distruge. Incepe sa umble pe el. Nu vedeam ce face, dar, dupa viteza cu care atingea ecranul, intelegeam ca pricepe cum functioneaza scula mea. Apoi dupa vreo 30 de secunde, aseaza telefonul pe masa in fata mea. Pe ecran era o harta. Se apleaca si imi indica pe harta 2 puncte colorate, unu rosu si unul albastru „We are here and the hotel is here. Follow this line!”

Ce simplu era! Solutia problemei era chiar in buzunarul meu. Am comandat o friptura, am luat si o bere si i-am lasat 10 euro bacsis. Merita baiatul! Rezolvase problema mea din 3-4 atingeri de ecran. In 30 de secunde. Mie mi-a luat o ora intreaga sa-mi scrintesc limba vorbind in engleza pe podurile Ljubljanei…

Dupa ce am ajuns la cuib, un tinar, partenerul meu de camera in excursia aceasta, mi-a aratat cum se salveaza un traseu pe Google Maps. Asta-i viata! Vreau sa cunosc lumea, dar habar nu am de cum se foloseste un telefon. Sa ma mai consider vultur?

Un destin care miroase urât…

continuarea de la articolul ” Pe o stinca neagra…”

Observam detaliile constructiei si tragem o concluzie certa: castelul era de necucerit in acele vremuri. Zidurile erau groase, construite din pietre mari si colturoase, poduri de intrare in castel nu existau, oamenii acelor locuri intrau in fortareata prin tuneluri secrete sapate in stinca muntelui sau pe scari de sfori care se stringeau la nevoie iar in fata castelului exista o prapastie adinca, al carui fund abia il vedeai. Daca vreun dusman incerca sa asedieze castelul la vreme aceea avea foarte mici sanse de reusita.Si totusi…

Castelul nu a fost cucerit decit o singura data”, incepe Tickă o poveste. Ne-am adunat in jurul lui sa ascultam istorisirea. Eram cu totii curiosi cum s-a intimplat. „Prin tradare”,ne lumineaza Tickă si apoi continua. „Pe vremea domniei Habsburgilor, un baron local, Erasmus il chema, a inceput sa jefuiasca caravanele care duceau bogatiile bastinasilor la imparatul de la Viena. Era patriot haiducul acesta! In plus, a omorit si un conte-maresal austriac cu prilejul tilhariilor lui. Frederic al III-lea, imparatul acelor vremuri, s-a enervat si a trimis o intreaga armata sa-l ucida pe „tilharul” patriot. Erasmus s-a refugiat in castelul acesta si a rezistat agresiunii austriece luni de zile. Habsburgii nu puteau sa-i vina de hac. Pina intr-o zi, cind a fost tradat …”

Tickă si-a intrerupt povestirea inaintea punctului culminant. Era de efect intreruperea aceasta. Toti ascultatorii au ramas cu gura cascata si urechile ciulite. Dupa citeva clipe de reculegere colectiva, o doamna in virsta a intreabat cu glas stins: „Cine l-a tradat?”

Ei bine, domnilor si doamnelor, continuaTickă, o greseala minora de constructie a generat o problema majora de existenta. Erasmus avea un dormitor la etajul 3 foarte bine securizat, dar linga dormitor era un WC, foarte putin securizat, cu pereti subtiri. Un slujitor personal de-al baronului a fost corupt de austrieci si a avut misiunea sa anunte cind stapinul sau merge la buda. Intr-o zi,i dupa ce a trecut un an de la asediu, in momentul in care Erasmus a mers sa se usureze, slujitorul a aprins o torta pe care a fluturat-o pe geam. Austriecii au vazut semnalul, au incarcat un tun si au trimis o ghiulea chiar in zidul toaletei in care era baronul. Peretele s-a prabusit si omul a murit. Asa se sfirseste povestea celui mai cunoscut erou al acestor locuri.”

Istoria aceasta ne-a oripilat pe toti. Eu, la fel ca si ceilalti din grup, sufeream ca binele nu a triumfat de aceasta data. Ba dimpotriva! Sfirsitul lui Erasmus a fost tragic si destul de ciudat. A murit pe buda! Inainte sau dupa… A fost fericit in momentul fatal sau inca nu apucase sa-si termine treaba? Ce destin cacacios a avut!

In minte mi se infiripa si un gind politic. In viata mea, am auzit multe povesti cu tradari . Incepind cu Isus si terminind cu Dragnea. Pe Cristos l-a tradat Iuda, pe Dragnea l-a tradat un om pe care il stiu, dar mi-e frica sa il numesc. Dar tradarea de care am auzit-o acum era o tradare cu un puternic iz politic nationalist. Austriecii au reusit in urma cu 500 de ani sa gaseasca tradatorul potrivit care a actionat in locul si la momentul potrivit. Oare astazi mai sunt in stare de o asemenea performanta? Cred ca „da”, dupa cum scriu cronicarii vremurilor.

Dar asta nu e tot!” aud glasul lui Crivoi, un pelerin din grupul nostru. Era un tip simpatic. Aflasem despre el ca se trage din vestitul neam al Pescarilor. „Ce ar mai fi?” il intreb tulburat. „Moartea aceasta a fost o sursa de inspiratie pentru George Martin”… imi raspunde. „Cine o mai fi si ala?” murmur eu in barba abia auzit. „Cum,nu stii? Este autorul romanelor din seria „Game of Thrones”. Lordul Lannister a fost ucis cu o arbaletă în timp ce stătea pe W.C. Si sa mai stii ca George Martin a vizitat acest castel in 2011 si fortareata l-a impresionat. Multe din scenele romanului se petrec in incaperi similare cu cele pe care le vedem acum.”

Crivoi acesta incepuse sa ma impresioneze. Tinea minte autori, personaje, scene, descrieri. Stia cine e George Martin si Lannister. Este drept ca era mai tinar cu 20 de ani decit mine, dar gindul ca m-am ramolit complet incepu sa se infiripe. Nu-mi aminteam de loc de scena cu W.C. din film. Uitasem si intriga din „Urzeala tronurilor”. Citi ani sa fi trecut de la difuzare? Care este postul care a difuzat serialul? Oare ce virsta aveam atunci?

Suparat nevoie mare pe nelamurilile mele, il intreb pe Crivoi cel tinar: „De unde ai toate informatiile acestea? Raspunde cu nonsalanta unui cunoscator de domeniu: „De pe Digi24. Scrie acolo tot ce ti-am povestit!”

Asta-i buna. Pelerinul acesta se documentase inainte de pelerinaj. Am mai decoperit un om mai documentat ca mine. Pe primul loc este Tickă Nistor, pe locul doi era Crivoi, enciclopedisti de frunte, ce mai! Eu, care am trait o viata intreaga cu o parere foarte buna despre cultura si inteligenta mea, descopeream ca in grupul acesta existau cel putin doua persoane mai destepte si mai informate ca mine. Imaginea mea despre persoana proprie suferea din plin, iar soclul pe care o asezasem se sparse subit.

predjama-castle-3

In autobuz, pe drumul de intoarcere spre Ljubliana, ma intrebam daca eu, cel mai batrin om din acest autocar, am facut bine ca am plecat in aceasta excursie. Mi-am facut socotelile in minte. Am dat 350 de euro pe bilet, am dat 50 de euro pe diverse intrari la obiective si bineinteles ca am dat si voi da inca 100 de euro pina la sfirsit pe mincare, bere, cafea si cumparaturi. Asadar, total 500 de euro. In schimb, astazi am vazut Postojna Yama Cave si castelul Predjama, miine voi vedea Kotorul, lacul Bled si Ljubliana, iar poimiine Balaton-ul. 6 obiective turistice din 2 tari. Excursia aceasta a meritat banii cu siguranta! Voi ramine cu amintiri frumoase, voi ramine cu satisfactia ca am vazut locuri si lucruri noi, voi ramine cu bucuria ca am cunoscut oameni inteligenti si interesanti… In consecinta, voi merge inainte spre alte destinatii. Chiar daca sunt mai batrin decit Calea Sagului…

O mare mai mica sau un lac mai mare?

Lacul Balaton este cel mai mare lac din Europa Centrală și una dintre cele mai importante destinații turistice din Ungaria. Lacul are o suprafata de 592 de kilometri patrati, o lungime de 77 de kilometri si o latime medie de 15 km. Adincimea maxima este de 12 metri iar adincimea medie se situeaza undeva in jurul valorii de 3,5 metri, permitind astfel navigatia cu tot felul de barci cu motor sau cu pinze.Râul Zala oferă cel mai mare flux de apă lacului, în timp ce Sió reprezintă singura gură de scurgere, lacul magazinind aproape 2 miliarde de metri cubi de apa. Clima regiunii este temperat continentala cu veri calde ce tin din luna mai pina in luna octombrie. Datorita dimensiunii sale, lacul a fost numit si Marea Ungureasca si, cu mindria lor nationalista, maghiarii au facut totul ca tarmurile acestui lac sa arate ca un adevarat litoral de mare occidentala. Ultimele statistici demonstreaza ca anual lacul Balaton este vizitat de peste 2 milioane de turiști, generând 1/3 din veniturile Ungariei din turism. Țărmul sudic al lacului este preferat de familiile cu copii unde plajele sunt amenajate foarte bine, adincimea apei este mica iar temperatura apei este de cel putin 25°C de la începutul lunii iunie până la sfârșitul lunii august.. Tinerii prefera statiunea Siofok aflata pe malul de est al lacului unde exista o permanenta atmosfera de petrecere, intretinuta de numeroasele cluburi, restaurante si baruri de zi si de noapte. Pe partea cealalta a lacului, in Peninsula Tihany, oamenii de virsta a doua si a treia isi pot asigura o vacanta mai linistita in numeroasele pensiuni si case de oaspeti oferite spre inchiriere la preturi moderate.Cind am vizitatat imprejurimile statiunii Tihany am ramas impresionat de intinsele suprafete cultivate cu lavanda, foarte asemanatoare cu celebrele cimpuri din Provence, Franta. De altfel, o parte insemnata a populatiei locale traieste din cultivarea lavandei si vinzarea unei intregi game de produse obtinute din valorificarea acestei plante aromatice, incepind cu inghetata si terminind cu absolut toate produsele cosmetice folosite pentru intretinerea tenului, a corpului sau pur si simpu al mediului ambiental (creme, sapunuri, ceaiuri, miere cu lavanda,sucuri, inghetata, perne si saculeti cu lavanda).

dan la balaton

In concluzie, daca mergeti spre Slovenia sau Croatia intr-o excursie familiala merita sa va opriti 1 zi sau 2 pe tarmul Balatonului. Aceeasi recomandare o fac si pentru adultii care vor sa petreaca o vacanta linistita de 7-8 zile sau pentru tinerii care vor sa se distreze o saptamina intreaga pe plaja, in cluburi sau in barurl de noapte. Pot sa va spun cu certitudine ca pentru cetatenii romani din Banat sau Ardeal un concediu la Balaton este mai ieftin decit unul la Mamaia.

……………………………………………………………………………………………..

Lake Balaton is the largest lake in Central Europe and one of the region’s foremost tourist destinations. The Zala River provides the largest inflow of water to the lake, and the canalized Sio is the only outflow. The lake has surface area 5,174 km2, length 77 km and witdh 16 km.

The peak tourist season extends from June until the end of August. The average water temperature during the summer is 25°C, which makes bathing and swimming popular on the lake. Most of the beaches consist of either grass, rocks, or the silty sand that also makes up most of the bottom of the lake. Many resorts have artificial sandy beaches and all beaches have step access to the water. Other tourist attractions include sailing, fishing, and other water sports, as well as visiting the countryside and hills, wineries on the north coast, and nightlife on the south shore.

The major resorts around the lake are Siofok, Keszthely and Balatonfured. Siófok is known for attracting young people to it because of its large clubs., Keszthely is the site of the Festetics Palace and Balatonfüred is a historical bathing town.

Pe o stinca neagra, intr-un vechi castel…

Dupa ce a scapat din adincurile intunecoase ale Pamintului de la Postojna, grupul nostru de pelerini, organizat de Europa Turism, a plonjat cu toata viteza in alte adincuri fundamentale. De data aceasta adincurile au fost istorice. Acum eram in crestetul muntilor, pe o stinca gri aproape neagra si in fata noastra trona maiestos … un vechi castel.

Am trait o zi in care era sa mor

     Aflat pe patul de moarte, Goethe a spus ca „lucrul cel mai valoros de pe pamint este ziua de astazi.” Cind am auzit pentru prima oara cugetarea aceasta nu i-am dat prea mare importanta. Zilele acestea insa am inteles cu adevarat ce a gindit marele scriitor german. Fiindca vinerea trecuta a fost o zi in care era sa…mor.

Ce s-a intimplat de fapt? Aveam o lista de dorinte elaborata la inceputul lui 2023 si conform prevederilor ei in urmatorii 10 ani trebuia sa fac citeva city break-uri in Europa, sa merg in doua croaziere pe mare, sa ma tratez in statiuni balneare, sa ocolesc globul terestru cu vaporul si avionul si sa fac o calatorie spre centrul pamintului. Toate dorintele acestea erau dorinte de om nebun. Dar adevarul este ca niciodata nu am fost intreg la minte si acum, de cind am imbatrinit, sunt mai nebun ca niciodata.

Eu fac parte din categoria nebunilor hotariti si astfel, in luna august am fost intr-un city break la Budapesta, iar in septembrie mi-am planificat o excursie in Slovenia. Cind m-am documentat in prealabil pe Google despre mica tara de la Adriatica, am descoperit ca in Slovenia exista o poarta spre centrul Pamintului. „Incredibil!” mi-am zis.„ Impusc doi iepuri cu un singur foc. Rezolv doua dorinte din Bucket List-ul meu personal : vizitez o tara si vad maruntaiele Pamintului. Nu pot sa ratez o asemenea oportunitate. Mai ales ca ma costa doar 30 de euro.”

Zis si facut! Am plecat in excursie, am ajuns in Slovenia, am descoperit o tara mica si frumoasa si in sfinta zi de vineri 27 septembrie la ora 10 fix, m-am prezentat, impreuna cu grupul din care faceam parte, la poarta care urma sa ma conduca spre centrul planetei. Pe frontispiciul de piatra de la intrare scria cu litere de-o schioapa: Postojna Jama Cave.

Aglomeratie mare in fata grotei! O multime pestrita de oameni de pe toate continentele doreau acelasi lucru ca si mine. Erau multi albi, erau si citiva negri, dar, bineinteles, ca multimea cea mai consistenta era formata din cetateni firavi cu ochi mici si alungiti. Erau si foarte dinamici, s-au bagat in fata noastra la coada si fiindca oficialii i-au vazut atit de nerabdatori, i-au primit cu prioritate. In consecinta, noi am mai stat vreo jumatate de ora la intrare sa ne vina rindul. In timpul acesta, domnul Tickă Nistor, ghidul nostru de grup, ne-a oferit niste casti pe care sa le introducem in urechi pentru a mentine comunicarea de grup.

In sfirsit, a venit clipa in care am ajuns sa urcam in trenulet. Am fost asezati ca la scoala, cite doi pe o bancuta, o bancuta in spatele celeilalte, pe un singur rind, aproape interminabil. Eram fericit. Imi indeplineam un vis. Urma sa cobor spre centrul Pamintului cu un tren fara aburi, pe un drum de fier cu lumini si tehnologie de ultima generatie, cu o multime de oameni de toate categoriile in jur. In toata atmosfera de la intrare exista multa placere, liniste si siguranta. Era o mare diferenta intre calatoria noastra sigura si expeditia plina de pericole a eroilor din cartea lui Jules Verne.

S-a dat semnalul de pornire si a inceput goana. Intii mai incet si apoi din ce in ce mai repede. Zburam prin catacombe cu 30 de kilometri pe ora. In stinga si in dreapta defilau niste stinci foarte colturoase, din loc in loc rasarea cite o stalagmita voluminoasa, iar tavanele de tunel erau atit de aproape de crestet incit aveai impresia ca stalactitele te vor pieptana din cind in cind. Toti barbatii isi plecau capul, toate femeile isi tineau palariile. Eram in secolul 21, era evident ca nu se putea intimpla niciun accident, inaltimile gangurilor erau bine calculate, vagaunele in care intram erau extrem de bine luminate, dar scrisnetele de roti din curbe, traseul foarte intortocheat si faptul ca nu vedeam niciodata gaura prin care urma sa intre trenuletul ma nelinistea intr-un fel. Dan Goldis ai vrut adrenalina la acest sfirsit de viata, acum ai din plin!

Dupa vreo 4 kilometri ne-am oprit. Am coborit cu totii. Eu zimbeam strimb, dar totusi zimbeam. Altii nu zimbeau de loc. Niste babe grase, europene bineinteles, isi faceau vint cu evantaiul. Nu intelegeam cum au venit in pestera cu evantaiul. Poate credeau ca nu au aer. Ori poate credeau ca li se face cald. Ideea lor mi se parea o prostie, fiindca in pestera nu erau mai mult de 10 grade Celsius.

Cum a coborit din trenulet, multimea s-a rinduit intr-o mare masa populara. De pe un virf de stinca ne vorbea in limba engleza un ghid feminin. Cu urechea stinga incercam sa inteleg ce ne spunea ghidul, cu urechea dreapta incercam sa inteleg ce ne spunea domnul Tickă, care traducea simultan in romana spusele englezesti ale ghidului. Incercarile mele erau nereusite. Nu intelegeam nici pe unul, nici pe celalalt. Ma strecor prin multime si o iau inainte. Urc citeva trepte si apoi incep sa cobor pe un plan inclinat. Decorul ma farmeca. Fac doua poze si trec mai departe. Sub picioare mi se deschide o prapastie de 50 de metri. O picatura de apa imi cade in cap. Ma uit spre tavan incercind sa gasesc stalactita care ma scuipa. Nu-mi dau seama care este vinovata, dar o alta picatura imi cade pe obraz. Imi zic ca daca stau mult pe aici voi deveni o stalagmita. In consecinta, ma car. O iau la pas pe podetele lunecoase. Bine ca mi-am luat pantofi sport cu talpa antiderapanta. Ce s-ar intimpla daca as aluneca pe aici si as da cu capul de o balustrada. As da ortul popii, bineinteles. Au murit unii in baie lovindu-se cu capul de vana, asa ca eu,aici, in adincurile pamintului, am sanse mai mari sa o mierlesc. Ma apuc mai strins de balustrada si mai inaintez un pic. In casca aud traducerea lui Tickă. Vocea lui imi confera liniste. Daca dau cu capul de vreo piatra, stie Tickă ce sa faca. Trec mai departe si admir o coloana de piatra. O stalactita care a crescut din tavan s-a unit cu o stalagmita care a crescut din podea si impreuna au format o coloana.

pstojna cave 3

Ghidul spunea ca o asemenea constructie se face in doua-trei mii de ani. Va dati seama ca pe vremea lui Cezar, guvernatorul Romei, aceasta coloana de piatra nu exista. Incerc sa trec de o pereche germana de pensionari voluminosi si imi aluneca piciorul sting. Ma lovesc cu virful pantofului de un grilaj metalic. Direct in batatura rascolita la unguri! O durere ma sageta de la picior pina in crestet. Damn it! Asta imi mai lipsea. Sa mi se activeze bataturile pe terenul acesta neprietenos. String din dinti si trec mai departe. Nu mai aud glasul lui Tickă. Poate nu vorbeste in momentul de fata. Aparatul functioneaza, se aude un biziit constant. Il astept pe Tickă sa spuna ceva, orice, dar Tickă tace. Ma simt oarecum mai nesigur. Trebuie sa merg mai departe. Incet, asa cum pot, cu batatura rascolita. In drumul meu sunt depasit de citiva asiatici. Mai, dar multi mai sunt acestia! Culmea este ca se opresc si-mi arata cu degetul ceva pe o piatra. Da, este un gindac. Zimbesc si dau aprobator din cap, semn ca l-am vazut. E un gindac slab si pricajit.. Gindacii din bucataria mea sunt mult mai grasi. Maninca mai consistent. Am incercat sa ii stirpesc de vreo doua ori, dar nu am reusit. Intre timp am facut cu ei un armistitiu. Pe timpul zilei bucataria este a mea. Pe timpul noptii, bucataria este a lor. Ne respectam reciproc. Daca cumva intru noaptea in bucatarie si aprind lumina, ei fug de maninca pamintul. Gindacul din fata mea nu fuge. Este mai curajos. Am citit undeva ca se numeste gindacul cu gitul scurt. Bine ca m-am intilnit cu un gindac si nu m-am intilnit cu vreun dragon. Aceia ma mincau bineinteles. Cica sunt baby, dar daca au crescut intre timp? Stau ascunsi dupa vreo coloana de piatra si tocmai cind trec eu, casca gura si gata eu am disparut de pe scoarta terestra. Imi amintesc de dragonii din cartea lui Jules Verne. Aceia erau fiorosi rau. Asa pot fi si acestia. Nici nu vreau sa ma gindesc. Poate ca sunt mort, dar inca nu stiu.

„Unde esti Tickă? De ce nu vorbesti?” Ma gindesc sa il strig dar mi-e frica ca ecoul din pestera va trezi vreo fiara care se va napusti spre mine. Bineinteles ca eu voi fi alesul. Nic macar nu o sa se uite la chinezii acestia mici. Nu au carne pe ei. Numai niste ciolane si alea subtiri ca niste scobitori. Pe cind eu… Eu am 88 de kilograme si am niste slanina pe burta si pe fese numai buna de savurat… O cina numai buna pentru Olmi.

Unde esti Tickă? Te-au mincat balaurii acestia din pestera?„. Astept un minut si vad ca Tickă tot nu raspunde. A disparut si singurul meu punct de sprijin. Sunt singur si neajutorat. Este clar ca trebuie sa merg mai departe. Undeva pe drumul acesta trebuie sa fie iesirea. Vad o intrare intr-un gang luminat „al giorno.” Mi-am zis ca este luminita de la capatul tunelului! Pe dracu! Cind am ajuns la intrarea in gang am descopeit ca intru intr-o vagauna si mai inspaimintatoare. O prapastie mare se deschidea la picioarele mele. Prin minte mi-a strafulgerat un gind: ” Acesta este podul rusilor” Imi aminteam o poveste gasita pe net. Cica, in primul razboi mondial, nemtii, slovenii, nu stiu cine precis, au capturat niste soldati rusi si i-au inchis in aceasta vagauna. Nu le-au dat de mincare, le-au spus sa se manince intre ei si, in timpul acesta, sa construiasca un pod intre doua stinci. Nu stiu daca este legenda sau nu, dar se spune ca un singur prizonier a supravietuit si a iesit la suprafata cind a fost gata podetul. Povestea aceasta de acum 100 de ani ma rascoleste. Daca cineva ii spune lui Putin istoria aceasta straveche. Cum Marele Rus e hotarit, poate sa se enerveze si sa loveasca cu o nucleara tactica iesirea din pestera. Si cataclismul acesta s-ar putea produce chiar acum cind eu sunt inauntru. Asta ar fi culmea! Scap de gindacii cu gitul scurt, scap de dragonii bebelusi, dar nu scap de Putin.

Trebuie sa ies! Trebuie sa ies cit mai repede! Vreau afara la lumina soarelui. Imi adun toate fortele si imi spun ca daca fac 1000 de pasi cu lungimea de 65 de centimetri unul voi ajunge la iesire. Problema este ca nu stiu daca pot face o mie de pasi. Sunt vlaguit, sunt speriat,ma dor picioarele, batatura ma inteapa, sunt nenorocit. Incep sa numar pasii; unu, doi, trei si asa mai departe, 101, 102,103 si asa mai departe,pina la 560, 561.

La pasul 562 ajung in fata unei constructii de beton si sticla, cu dimensiunile de 3×4 m, cam cit este un container maritim. Lumea se inghesuie in jurul cladirii. Nu intelegeam ce vor sa vada. Il intreb pe un chinez ce este acolo. Imi raspunde ca este un acvariu in care sunt dragonii. Ma uit prin sticla sa vad si eu balaurii pesterii, dar nu vad niciunul. „Unde sunt?” il intreb pe chinez. „Under stones!” raspunde chinezul. Pietrele erau mici. Probabil si dragonii sunt mici. N-au apucat sa creasca. Chinezul imi arata o poza postata pe acvariu. Ma uit la fotografie si inteleg cit de prost am putut fi . Auzi, domnule, de cine mi-a fost teama tot timpul?

olm-

In sfirsit am iesit la lumina soarelui. Un trenulet ne-a scos din pestera asa cum ne-a introdus. Fara nicio problema. Mi-am aprins o tigara si am tras cu nesat un fum. ” N-am ajuns pina in centrul Pamintului, dar am fost pe aproape. Mai trebuia sa merg 6370 de kilometri in adincime. Poate data viitoare voi reusi mai mult!”

P.S. Va anunt cu bucurie ca Tickă e in viata. A numarat toti membrii grupului si a constatat ca nu lipseste nimeni. Eram cu toti vii. Nu a fost nimeni mincat de gindaci sau de dragoni. Nici Putin nu ne-a deranjat cu nicio bomba atomica. Acum ne urcam in autocar pentru ca vom merge la un castel medieval care a fost sursa de inspiratie pentru George Martin, americanul care a scris romanele din seria „A GAME OF THRONES”