Incepind de astazi sunt locuitorul orasului-statiune Buzias. Am parasit fara regret municipiul Timisoara, fiindca am ajuns la convingerea ca in Buzias calitatea vietii unui om de virsta mea este mult mai mare decit in municipiul de pe Bega.
Adevarul este ca mi s-a cam aplecat pofta de a trai in Timisoara. Nu este nicio sfârâiala să trăiesti in capitala Banatului. M-am plictisit sa stau de 4 ori la acelasi stop cind fac virajul la stinga in intersectie, nu imi mai place sa merg pe trotuarele infierbintate cind sunt 36 de grade la umbra, ma seaca de seva si de bani incalzirea de la oras pe timp de iarna si nici piata agroalimentara de la producatorii romani nu mai este ce a fost.
In consecinta, m-am hotarit sa-mi petrec sfirsitul de viata la Buzias. Este perfect pentru un pensionar de virsta mea. Ma pot trata de diferite boli, incepind cu acelea de la periferiile corpului si terminind cu cele din centrul lui. Pot bea apa minerala gratis si sper astfel sa scap de circeii care imi strica uneori somnul pe timpul noptii. Ma pot plimba prin interiorul Colonadei care este la fel de frumoasa ca aceea din Karlovi Vary sau Baden-Baden. Pot sta pe o banca in parcul dendrologic in care aerul respirabil este la fel de sanatos ca acela din Davos. Si este umbra, multa umbra, multi pomi care te feresc de arsitele ultimilor ani.
Si oamenii sunt altfel. Mai asezati, mai politicosi, mai destinsi. Nu sunt atit de stresati ca aceia care traiesc in metropola. I-am intilnit astazi de dimineata la o cafea si i-am vazut zimbind. Da, cei mai multi sunt pensionari, ramasi in Buzias dupa pensie, veniti din Timisoara la batrinete, sositi din toate colturile tarii la tratament. Da, in Buzias este o alta viata!
Nu este Opera Metropolitana ca in Timisoara, nu este nici Teatru National, dar locuitorii de aici nu sufera de loc din pricina asta. Linistea si aerul locului valoreaza mai mult decit punerile moderne in scena ale pieselor clasice romanesti. (am fost recent la una si am plecat la pauza).
Textul acesta l-am scris la repezeala. L-am scris in ziua in care am primit extrasul de carte funciara. Dar bineinteles ca il voi relua, il voi analiza pe baza unor criterii obiective si,bineinteles, vi-l voi face cunoscut.
Dvs ce ziceti? Mutarea mea la Buzias este o actiune buna sau rea?
2.CAUTARI SI DESCOPERIRI IMOBILIARE
12.08. 2025
De fapt, sa va explic cum am ajuns la Buzias. In ultima luna de zile am cautat sa cumpar un apartament de 2 camere in Timisoara. Am vazut vreo 9 locuinte in blocurile construite in anii 80 din care 4 erau la parter si 5 la etajul 1. Alesesem cele 2 nivele optionale ( parter si etajul 1) fiindca am 72 de ani si nu stiam cit ma mai tin picioarele. Si am ales „blocurile vechi”, fiindca stiam ca incepind de la 1 august 2025 creste TVA la noile locuinte de la 9 la 21 la suta.
In consecinta, am inceput sa fac vizionari, dar dupa ce mi-am ros cauciucurile si pingelele o luna intreaga prin cartierele orasului, am ramas dezamagit. Trei apartamente semanau cu niste cocine, 4 erau la periferia municipiului, unul avea un pret de 2300 de euro pe mpu si am mai cercetat unul la care exista o problema de succesiune.
M-am ales insa cu o serie de invataminte. Sa vi le explic poate va vor ajuta cindva intr-o operatiune similara in Timisoara:
exista proprietari care sunt pur si simplu nesimtiti: te cheama sa le vezi casa si casa lor arata ca in Marile Sperante a lui Dickens; gramezi de haine murdare in mijocul sufrageriei, balcoane pline de lucruri nefolositoare, gunoiul nedus si bucataria plina de vase nespalate; justificarea unuia dintre acesti oameni a fost ca duce lipsa de resurse materiale, dar concluzia mea fireasca a fost ca lipsa lui reala era cea de… civilizatie.
alti patru proprietari mi-au prezentat niste apartamente la marginea orasului, departe de orice mijloc de transport in comun si orice magazin alimentar; mi-au aratat cimpul de porumb cu care se invecinau si se mindreau ca zona lor e foarte linistita, nu trece nicio masina prin fata lor. Aici aveau dreptate, masinile nu treceau pe acolo, fiindca acolo drumul nu era asfaltat…
alt proprietar si-a pus o faianta cu picturi in baie si avea impresia ca ma va impresiona; imi sugera ca apartamentul lui este un palat princiar, desi apartamentul atit in cele 2 camere cit si in bucatarie era…chel de-a dreptul, daca ma intelegeti ce vreau sa spun;
al optulea proprietar avea o sotie, coproprietara si ea. bolnava de Alzheimer care potrivit legislatiei actuale este considerata fara discernamint, adica nu poate semna nimic in fata unui notar. Sotul ei habar nu avea de conditia aceasta si sunt sigur ca exista inca multe alte persoane in Romania care nu cunosc probleme elementare de proprietate sau succesiune.
Am mai avut o optiune, un parter in zona Cetatii, dar mi s-a cerut 100.000 pe ea si am scos-o imediat din calcul, 1900 de euro pe mpu, adica vreo 5 pensii medii pe un metru patrat de locuinta.
Ceea ce a fost cu adevarat ciudat pentru mine este ca toti, dar absolut toti proprietarii, indiferent de starea apartamentului sau de locatia lui, aveau cam acelasi pret, cel mai mare de pe piata, adica 83.000-85.000 de euro. Probabil ca atunci cind si-au pus anuntul imobiliar dupa ce au vazut celelalte anunturi din online au considerat ca acela era pretul pe care il vor primi. Nu au facut nicio evaluare personala, nu au facut nicio analiza de pret, au considerat ca daca vecinul din blocul de vis a vis a obtinut 85.000 in perioada de boom imobiliar si el este indreptatit sa ceara tot atit intr-o perioada de criza.
In consecinta, in tolba mea nu a ramas nicio optiune timisoreana. Astfel, am inceput sa caut prin imprejurimi. Am gasit un apartament la Giarmata Mare la 1250 de lei mp, altul la Biled la 1300 de euro pe mp, o casa-brutarie la Dudestii Noi care trebuia renovata complet. Si fiindca imi largisem aria de investigatii imobiliare am ajuns sa o cunosc pe Bianca, un agent imobiliar din Timisoara, nascut si crescut in Buzias. Dar despre Bianca si modul in care am achizitionat o locuinta in orasul statiune va voi povesti in episodul urmator…
Este ciudat cum un om de vârsta mea își poate pierde capul într-o singură săptămână. Dar așa s-a întîmplat. Și dacă soarta a vrut să se întâmple așa, eu ce pot să fac? Voi suportă consecințele. Nu mă pot împotrivi destinului scris în cartea vieții mele…
Dar să va povestesc cum a fost!
De fapt, istoria începe acum 56 de ani. Terminasem clasa a VII-a la o școală din Timișoara, luasem premiul întii, primisem 3 cărți cadou și pentru a mă recompensa într-un fel, părinții mei m-au trimis în vacanța de vară la… bunici. Mi-au dat chiar și bani pentru tren, înghețată și suc, vreo două sute de lei, țin minte și acum, erau o bancnotă albastră cu Bălcescu pe ea și alte câteva bancnote mai mici cu tractoare roșii la seceriș…
Așa am ajuns la Buziaș, o comună obișnuită la vremea aceea, dar care pentru mine urma să devină un adevărat paradis. Bunica mea îmi pregătea câte o felie de pîine neagră unsă cu untură, pe care presară boia dulce și ceapă mărunțită și eu credeam că acesta este principalul fel de mâncare al îngerilor din Rai. După ce înghițeam felia de pîine unsă, îmi stingeam setea cu apa unui izvor din apropiere. De fapt, era un fel de fântână din piatră din care curgea un lichid pe o țeavă ruginită. Dar lichidul acela făcea bule pe gâtlej și îți bășica limba. Desigur că, la vremea aceea, îmi spuneam că heruvimii din Paradis beau aceeași apă ca mine și, în consecință, mă simțeam ca un veritabil heruvim .
Dar cel mai mult îmi plăcea să merg la ștrand. Ștrandul cu apă minerală era foarte aproape. Alergam puțin printr-o pădure magică, plină de platani seculari și ajungeam în două minute la el. Intrarea era un leu și cincizeci de bani, dar ce frumos era înăuntru! De jur împrejur erau cabine în care îți puteai lăsa țoalele cu care umblaseși prin colbul ulițelor, pe jos era așternut un nisip fin care îți încălzea tălpile la fiecare pas, exista și un bazin în care se vărsa o apă cristalină dintr-o conducta paralepipedica . Bunicul meu îmi spusese că în apa aceea se găsesc toate mineralele pământului, dar eu, bineînțeles, că nu l-am crezut, fiindcă n-am văzut niciun mineral pe fundul bazinului. Si aveam credința fermă ca apa nu vine din pământ, ci tocmai din cer, dintr-un izvor sfințit.
Eram extrem de fericit. Trăiam într-un loc ce părea rupt din Paradis, mîncăm hrana îngerilor, beam apă cu bule și mă scăldăm în lacul heruvimilor. Dar adevarata magie a locului o simteam cind, intins pe burta in nisip, priveam trupurile unor fete pe plaja. Eram foarte sensibil la vremea aceea, intregul meu corp reactiona la vederea tinerelor si simtirea aceasta se materializa sub forma unor mici gropițe in nisip care ramineau pe plaja in urma mea. Da, aveam 15 ani atunci și vârsta începea să-și spună cuvântul…
Prima săptămâna la Buziaș a fost minunată, dar a venit a doua și lucrurile s-au schimbat. In urmatoarea luni, dis de dimineața, la ora 7 fix, bunicul m-a trezit. Imi zgâlțâia cu putere umărul și îmi vorbea cu glas apăsat:
„Mai Dănuță, școală-te, spală-te pe ochi și vino la masă. Avem de vorbit!”
Mă enerva cumplit când îmi spunea Dănuță, suna atât de țărănește. Iar eu eram un băiat de oraș, locuiam în buricul târgului, tocmai la Timișoara.
„Pe mine mă cheamă Dan”, am mormăit, frecându-mă la ochi.
„Bine Dănuță, mișcă-te mai repede, că trebuie să ajung la Bacova, astăzi am de recepționat o tonă de tutun…”
Cu treaba aceasta se ocupa bunicul. Recepționa tutunul cultivat de săteni și îl ducea la o fabrică de țigarete din Timișoara.
Nu aveam ce s-a fac. M-am sculat, m-am dus la lighean, mi-am dat cu apă pe ochi și așa, primenit precum pisica, m-am așezat la masă. Acolo mă aștepta o felie de pîine neagra și o cană de lapte cu cicoare. Mâncare dumnezeiască, ce să mai vorbim! Am început să mănânc. Trebuia să fiu în formă în acea zi. Aveam de gând să-mi pun rogojina lângă cearceaful celor două fete pe care le admirasem zi de zi, pe plajă în ultima săptămână . Sorbeam din cicoare și mă gândeam la ele. Oare voi avea curajul să le vorbesc? Mă vor băga în seama oare? Ele erau mai mari ca mine… Erau inalte, zvelte , eu eram mic și păduchios, ele erau mai mari îndrăznețe, eu aveam coșuri pe față și eram timid. Și ce trupuri aveau, aveau niste trupuri superbe cu aripi nevăzute pe umeri. Aveau sau nu aveau aripi ? Cred că aveau, fiindcă atunci când alergau pe nisip păreau că zboară…Și sub mine mai apărea o gropița în nisip…
„Dănuță, mi-a dat telefon mă-ta ieri la baza de recepție și m-a întrebat cât ai cetit din cartea ceea?”
O băgasem pe mânecă. Nu citisem aproape nimic. Vreo douăzeci de pagini, poate douăzeci și cinci. Dar ce să-i spun bunicului? Că îmi luam cartea primită ca premiu în fiecare dimineață la ștrand, făgăduindu-mi să citesc cel puțin 10 pagini pe zi. Ce să-i spun? Că nu am reușit niciodată să-mi țin făgăduiala de dimineață. Dintr-un motiv foarte simplu. De fiecare dată când ieșeam din bazin, deschideam cartea, dar în loc să citesc, priveam pe deasupra paginilor la cele două făpturi dumnezeieșți care se plimbau nestingherite pe plajă în costume de baie. Și nu mă saturam de privit. De dimineața până seara, asta făceam, priveam. Trăiam un vis adevărat, zi de zi. Mă înamorasem … De amândoua deodată. Eram cupidonizat din cap până în picioare. Cine purta întreaga vină? Eu sau cele două fete? Nu, nu ele erau vinovate. Ele erau niște îngeri, eu eram adevăratul diavol. Si mă mustra conștiința…
Bunicul avea prostul obicei să mă aducă cu picioarele pe pământ. Azi dimineața m-a trezit din visul meu frumos cu ochii inchisi, acum mă trezea din visul meu cu ochii deschiși.
„ Auzi, mai băiete, ce te-am întrebat? Cât ai cetit de când ai venit la Buziaș ?„
„ Vreo 100 de pagini,” am mințit eu.
De fapt, nu știu daca citisem vreo 10. Incepusem lectura romanului la Timișoara, citisem acolo vreo 200 de pagini, dar de când ajunsesem la Buziaș ma lăsasem pe tânjala. Aveam lucruri mai importante de făcut. Nu mai priveam in carte, priveam la făpturile îngerești de pe plajă…
„ Vezi că mă-ta mi-a spus că trebuie să faci o compunere de o pagină. Cică așa i-a spus profesorul tău de româna. Vrea să o agațe la gazeta de perete a școlii. Vezi ce faci! Lasă zbenguială și apucă-te de treaba!” îmi ordonă pe un ton ostașesc.
Din stradă se auzi, nechezatul unui armăsar. Izbăvitor zgomot! Venise șareta bunicului, un fel de trasură pe doua roți cu care pleca în raion in fiecare dimineață.
„Zinaida, am plecat, zise bunicul. Iar tu, Prâslea, să nu te prind astăzi la ștrand. Pune mâna pe carte..”
A căzut cerul pe mine. Ce lovitură primisem! Era o adevărată catastrofă. Astazi, aveam interzis la ștrand. Porțile Paradisului erau zăvorite pentru mine. Nu mai puteam să văd îngerii mei zburători. Eram atât de nefericit. Două lacrimi mi se scurseseră de pe obraji direct în cana cu cicoare.
„Plângi degeaba!” îmi zise bunica. „Astăzi este luni și lunea ștrandul este închis pentru curățenie.”
Era prima veste bună. Va să zică, paradisul era închis pentru toată lumea, nu eram numai eu cel pedepsit. Am întrebat printre lacrimi: „Cum adică, bunico, în Rai se face curățenie?”
Ea mi-a spus blând: „Nu știu, n-am fost nicodată în Rai,dar la ștrand în fiecare zi de luni se face curățenie. Se spală cabinele, se grebleaza nisipul, se schimbă apa din bazin. Dar pe tine nu trebuie să te intereseze asta. Tu fii bărbat, ești acum băiat mare. Du-te mătură curtea, adu o damigeană de apă de la izvor și apucă-te să citeșți. Nu ai nicio scăpare cu bunicul tău.”
Era clar. Din înaltul cerului coborisem direct în iad. Și numai Ioan Serzea, profesorul meu de limba română, era de vină… Bineînțeles că el era primul vinovat. Ce legătură aveam eu cu gazeta de perete? Trebuia să citesc un roman în 3 volume ca să fac o însemnare pentru gazeta de perete? Cum să încapă 800 pagini dintr-o carte într-un rezumat de câteva rânduri?
Îmi revenisem într-un fel. Eram baiat mare, trebuia să fiu bărbat cum îmi zisese bunica. Am măturat curtea, am adus și damigeană cu apă minerală de la izvor, am luat o păturică pe umeri și cartea sub braț, am trecut stradă și am intrat în pădurea de platani. Am început să caut un loc pe placul inimii mele. Și după ce m-am învârtit în loc vro jumătate de oră, am găsit o mică poieniță străjuită de un platan viguros cu coroană înaltă. Mi-am pus păturică pe jos, m-am întins pe ea, am deschis cartea și am început lectura.
„Ce citeșți?” am auzit un glas.
Am întors capul să văd cine mă chestiona. Și am rămas siderat. Era chiar una din cele două fete de la ștrand. Ba mai mult, era chiar fata pe care o plăceam cel mai tare. Cum naiba mă găsise ea în mijlocul pădurii? Dar mi-am zis că este un fapt explicabil, fata era oricum o făptură cerească…
„Te-am întrebat, ce citești?” repetă ea.
„La Medeleni,” am bolborosit eu abia auzit. „Este o carte scrisă de Ionel Teodoreanu,” am adăugat mai tare.
„ Da, e o carte bună. Mi-a placut și mie. Fii bun și citește-mi și mie un paragraf de la pagina la care esti…”
Nu îmi venea să-mi cred urechilor. Cum adică să îi citesc un paragraf? Coborâse un înger din Rai și mă ruga să îi citesc dintr-o carte pământeasca? Mă întrebăm dacă scenă această era reală sau era doar o amăgire… Fata însă se întinse pe păturica mea cu fața în sus și aștepta să îi citesc. Iar eu mă frecăm la ochi și nu credeam de loc că este aievea ceea ce mi se întâmplă.
M-am trezit însă rapid din visare și am căutat o pagină pe care o îndoisem mai demult. Îmi plăcuse întâlnirea dintre Dănuț și Adina și acum aveam posibilitatea de a o citi unei fete frumoase. Mi-am dres glasul și am început. Mai întîi mai încet, dar apoi ceva mai tare. Mă străduiam din răsputeri ca intonația mea să fie hotărîtă, expresivă, lipsită de emoția personală a momentului. Citeam așadar din carte:
[ Dănuț nu-şi putu stăpîni bătăile inimii. N-o văzuse doar cîteva clipe, şi parcă o regăsea după o despărţire. Se întoarse, o cuprinse în braţe şi o strînse, despletită şi ruginie. Îi sărută fruntea, bătaia pleoapelor, gîtul care ispitea dinţii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Şi dezvăluind-o îi privi sînii, cuminte şi-mbunat, fiindcă erau miraţi ca deşteptaţi din somn. Apoi dezmierdă cu palmele rotunjite luminoasele lor curbe, săgetate de două mici reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizînd ochii, alintă respiraţia ondulată a sînilor, cu pieliţa subţire a încheieturei braţului…Mîna Adinei îi acoperi ochii aprinşi. „ Cuminte, cuminte… Hai şi-ţi bea şocolata.”
Şi luîndu-i mîna de pe ochi, se învălui molatec în lungul halat de baie care-i dădea o ciudată înfăţişare de călugăraş benedictin. Numai părul ardea dens, cum arsese de-a lungul nopţii, ca o torță pe un întunecat galop în adîncuri. „Nu, Dănuţ!” „ Ba da.” ]
„ Oprește-te! Nu mai citi!” strigă alarmată ființa de lângă mine. „Știi ce se întâmplă mai departe in carte?„
„Nu știu”, am zis eu.
„Minți!” a zis ea repede. „Pagina aceea era îndoită. Am văzut când ai căutat-o! Înseamnă că știi ce se întâmplă mai departe…”
Mințisem a doua oara astăzi. Si de data aceasta fusesem prins. Am spus spășit:
” Dănuț o sărută pe Adina și după aceea fac dragoste!”
„Vezi, chicoti ea. Ai vrut sa mă păcălești! Dar fiindca esti un păcălici mic si sincer, voi trece cu vederea. Fiindcă ți-ai recunoscut minciuna, când am să plec de lângă tine, te voi pupa pe frunte …”
„Numai pe frunte?” am îngăimat eu.
” Astazi numai atâta meriți. Te voi săruta cu adevărat când vei găsi pasajul în care Dănuț o sărută pe Monica. După ce mi-l citești, te voi săruta cu adevarat.”
„Cu limba?” am pus eu întrebarea care mă frământa cel mai tare.
„Da, cu limba.”
„Promiți?”
„Da, promit.”
Apoi s-a ridicat, mi-a atins fruntea cu buzele și s-a topit în adâncimea pădurii de platani. Eu am rămas împietrit gândindu-mă la sărutul pe care urma sa il primesc mâine.
………………………………………………………………………………………………
Flacăra lămpii cu petrol pâlpâia slab. Era din ce în ce mai mică. „ Poate a obosit de atâta ars” mi-am zis în gând. Era normal să slăbească. O aprinsesem în miez de noapte cu vreo 3 ore în urmă când m-am apucat să citesc. Ieri seara, după ce se culcase toată lumea, am așteptat ca bunicul să înceapă sforăitul și m-am strecurat afară din odaia în care dormeam toți trei. Am intrat în chicineta care ținea loc de bucătărie și am aprins lampa de petrol. Aveam treabă. Multă treabă. Trebuia să găsesc scena în care Dănuț o sărută pe Monica. Și nu reușeam de loc. Eroii din roman păreau că se joacă cu viața mea, cu cea dintâi iubire a vieții mele. Dănuț, eroul principal al cărții, alerga după Adina pe străzile din București, Olguța, sora lui neastâmpărată, călărea pe meleagurile Medelenilor, iar bălaia Monica, fata fără părinți, suferea în tăcere în camera ei. Iar eu, elevul de 15 ani, Dan Goldiș, cautam pe sute de pagini un sărut care nu mai apărea.
După ce mă supărase profesorul meu de româna Ioan Serzea, acum mă supăra și Ionel Teodoreanu. El era al doilea vinovat. De ce amâna sărutul acela de la un volum la altul? I-am reprosat chestia aceasta in mijlocul noptii. Am iesit in curte, m-am uitat spre cer si i-am spus cu voce tare să mă auda de acolo de unde era. „Domnule scriitor, de ce Dănuț întârzie să o sărute pe Monica? Nu înțelegeți domnule Teodoreanu, ca pentru mine este o chestiune de viața și de moarte? Eu n-am sărutat niciodată și niciodată nu am fost sărutat, așa că nu știu cum se face, nu stiu cum se petrece actul… Și speram să aflu de la Dănuț ce a făcut la primul sărut cu buzele, cu limba… Dumneavoastră, care scrieți atât de frumos, de ce nu ați scris scena aceasta mai repede? Speranța mea era să găsesc un sfat de la domnia voastră. Sunt sigur că știți cum se sărută doi iubiți, de ce nu ați scris scena aceasta mai repede să învăț si eu. Va dați seama că dacă pînă astazi după amiază nu găsesc sărutul dintre Monica și Dănuț, eu, elevul Dan Goldiș, voi pierde diamantul promis. Și atunci, cu siguranță. mă voi sinucide… „
……………………………………………………………………………………………………………….
Dimineața, bunicul m-a descoperit în chicineta. Adormisem cu capul pe cartea de pe masă. Lampa de petrol se stinsese, obosită parcă de lunga noapte fierbinte.
„ Hei, Dănuța, văd că lucrezi serios. Ai scris compunerea?”
„ Nu, bunicule, n-am terminat cartea. Are 800 de pagini și mai am vreo 300 de citit…”
„ Auleu, dar lungă mai este… Vă dă mult de citit la școală… „
„ Da, lectură obligatorie bunicule, școală e grea…” am oftat cu năduf.
„ Nu te mai plînge. Ai timp să termini astăzi lucrarea, plouă toată ziua și ștrandul nu se va deschide…”
O altă lovitură în moalele capului. Toate planetele se aliniau împotriva mea. Toate forțele pământului și cerului, vorbite parcă între ele, aranjasera să îmi distrugă viață. Mai întîi Ioan Serzea cu gazeta lui de perete, apoi Ionel Teodoreanu cu sărutul sau amânat dintr-un volum la altul, iar acum Dumnezeu cu ploaia lui neașteptată din august. Nu îmi păsa că ștrandul nu se va deschide, dar mă temeam că întâlnirea mea de după amiază nu se mai face. Dacă plouă toată ziua și iubita mea nu venea, nu voi primi astăzi sărutul promis…
M-am dus la fereastră și am privit cerul. Era tapetat cu nori plumburii. Nu ploua foarte tare, dar nici foarte încet. Ploua exact atât cât trebuie ca toată lumea să stea în casă. Ideea această era foarte clară pentru mine. Pe stradă nu trecea nimeni. Singurul om care a pășit afară era bunicul meu. La ora fixată a venit șareta, bunicul a ieșit din casă, a urcat alături de vizitiu pe capra și a plecat. Iar strada a devenit din nou pustie. Și ploaia părea acum mai puternică, mai hotărâtă să-mi distrugă existența.
Ce voi face dacă iubita mea nu va veni la întâlnire? Mă voi sinucide, bineînțeles, cu cuțitul din bucătărie. Profesorul Serzea va rămâne cu articolul nescris la gazeta de perete și îi va părea rău că mi-a dat o asemenea sarcină. Ionel Teodoreanu, de acolo de unde e, va afla că nu am citit până la capăt „La Medeleni” și va regreta că a pierdut un cititor atât de tânăr și silitor ca mine. Poate chiar și Dumnezeu va regreta un pic când va înțelege că a aprobat aceasta ploaie cerească într-o zi atât de importantă așa cum este sărutul meu de astazi. Intregul Univers se va dărâma dacă eu nu voi primi astazi sărutul promis.
Speranța mea cea mare era ca Dumnezeu să se răzgândească până după amiaza, să opreasca ploaia și să aducă soarele pe cerul Buziașului. Eu voi fi fericit, omenirea va fi mulțumită și intregul Univers va zâmbi. Dar ce se întâmplă dacă Dumnezeu nu se răzgândește? Dacă ploaia continuă până spre seară?
Toată lumea va suferi când eu nu voi mai fi. Dar cel mai mult va suferi iubita mea. Cum o cheamă pe iubita mea? Nu avusesem îndrăzneala să o întreb. Poate o chema Serafima, poate o chema Angelina, poate o chema pur și simplu Maria care era dupa știința mea un nume de sfântă… Constatam acum ca nu îi știam numele. Dar nu e nimic, o voi întreba după amiază când ne vom întâlni. Dar dacă nu ne vom întâlni? Eu mă voi sinucide și pe mormântul meu groparul va scrie „Dănuț decedat din dragoste pentru… Monica.”
Ce potriveală! Am botezat-o eu pe frumoasa de la ștrand. Într-o clipă de visare cu ochii deschiși mi-a venit ideea aceasta strălucită. Monica este cel mai potrivit nume. Intocmai ca în carte. Pe mine mă cheamă Dan, Dănuț cum îmi spune bunica, Dănuță cum mă strigă bunicul, pe ea trebuie să o cheme Monica. Monica era o fata cuminte care îl iubește în secret pe Dănuț în carte, așa cum îngerul acesta din Buziaș mă iubește pe mine… tot în secret. Sunt sigur ca în ciuda ploii va veni după amiază în poiana și mă va sărută pe buze. Si acela va fi primul meu sărut din viață.
……………………………………………………………………………………………..
În acea după amiază, la ora 4 fix plouă torențial. Eu stăteam ca pe ace. Mă uităm pe fereastră și mă rugăm la Dumnezeu să oprească ploaia. Dumnezeu însă nu mă auzea. Probabil era ocupat cu probleme lumești mai importante. Dar cea mai importantă problema pentru mine era sărutul cu limba promis pentru acea seară. Așa că am îngenunchiat în colțul dinspre răsărit al chicinetei, am împreunat mâinile și am rostit o rugăciune:
Înger, îngerașul meu, Ce mi te-a dat Dumnezeu, Totdeauna fii cu mine Și mă-nvață să fac bine!
Eu sunt mic – tu fă-mă mare; Eu sunt slab – tu fă-mă tare; În tot locul mă-nsotește Și de PLOAIE mă ferește!
Eram mândru de licența poetica inventată pe loc. In loc de „rele” am băgat cuvântul „ploaie.” Găsisem soluția perfectă pentru a cere ajutorul unui înger. Cugetăm că dacă Dumnezeu avea treburi lumești importante, poate îngerul meu păzitor era mai liber și ar fi putut asculta rugăciunea mea. Și culmea a auzit-o și m-a luminat instantaneu. Mi-a dat o idee salvatoare. M-am dus la damigeană cu apă minerală, am scos-o în curte și am vărsat apa care mai era în ea. Puțină dar era suficienta pentru noaptea aceea. Apoi am intrat în încăperea în care era bunica. Ea împletea niște „capți”. De fapt, cam aceasta era principala ei ocupație când ploua. Tricota pulovere din lână, fulare, ciorapi și capți pentru picioare pe care le purta întreaga familie pe timp de iarnă.
„ Bunico, am strigat eu, nu mai este apă, mă duc după o damigeană!”
„ Pe ploaia asta?” întrebă bunica fără să-și ridice ochii de la andrele.
„ Nu mai plouă, bunico!” am zis eu cu glasul moale, convins doar pe jumătate. Mințeam din nou și faptul acesta nu îmi plăcea de loc . Dar poate că așa se întâmplă în viața oamenilor care iubesc : când apare dragostea, apare și minciuna. Mică, neînsemnata ca a mea, dar o minciuna rămâne o minciună oricât de neînsemnată ar fi.
Bineînteles că bunica mea nu era îndragostită, nu știu dacă ea știa că atunci când apare dragostea apare si minciuna, s-a ridicat batrineste de pe scaun și s-a dus la fereastră cu andrelele în mână. A deschis-o și a început să se uite pe cer. Spre stânga și spre dreapta.
„ Curios lucru, acum nu mai plouă. Du-te, dar vino repede că nu știi cînd se pornește din nou. Ia și fâșul pe tine!”
N-am comentat nimic de frică să nu mă oprească. M-am dus la cuier și am luat parpalacul de nylon. Știam că arăt rău. Aveam cartea ascunsă în chimir, damigeana în mână și parpalacul pe mine. Nu prea semănam cu un băiat care se duce la întâlnire cu iubita lui. Mă întrebam în sinea mea cum era îmbracat Romeo când, de sub balcon, îi declara Julietei iubirea sa nemarginită. Nu știam sigur cum erau veșmintele pe vremea aceea, dar eram foarte sigur că Romeo nu era echipat într-un parpalac de plastic și nici nu căra o damigeană goală după el. Ce diferența enormă era între mine și Romeo! Dar, de fapt exista și o asemănare. Eram amândoi îndrăgostiti. Și iubirile noastre vor fi împarasite. Iubirea lui Romeo s-a terminat rău, au murit amândoi, iubirea mea se va termină bine vom trăi fericiți amândoi…
Am ascuns damigeană într-un tufiș, m-am dezbrăcat de parpalac și l-am agațat într-o ramură. Am început să aștept. Oare cum va fi primul meu sărut? Va fi cu limba? Ce trebuie să fac cu limba? Nu știam. Ionel Teodoreanu nu mă învățase. Nici mama, nici tata. Dar sunt sigur că mă va învața Monica. Era mai mare decât mine…
Ploaia a început din nou. Toate baierele cerului erau deschise și o cascadă imensă de apă se pravalea peste mine în fiecare secundă. Dar eu rezistăm. Tremuram că varga, dar rezistăm. Obiectivul meu era măreț. Nu mă putea învinge o ploaie de vară. Ce fel de om aș fi dacă aș renunța acum? Ce s-ar întămpla dacă Monica ar veni și nu m-ar găsi?
Ploaia continuă să cadă. Nu știam cât timp trecuse de când eram în poeniță, dar trecuse destul. Prin perdeaua densă de apă mă străduiam să o întrezăresc pe Monica. Cu siguranță Monica va veni. Ea seamănă cu Ana lui Manole care nu a putut fi oprită nici de furtună și nici de ploaia venită din senin. Și după ce a adus mâncare și vin la mănăstire, Manole a zidit-o într-un perete, plângând ca un copil. Și eu plâng acum și zic mai mult in barba decât cu glas tare: „Monica vino mai repede, eu nu te voi zidi, eu te voi iubi. Dar dacă nu vei veni, mă voi urcă în vârful paltinului și mă voi aruncă în gol… Voi face ce a făcut Manole… Iar pe locul în care voi cădea va răsări o fântână pe care bunicul va scrie: „În locul acesta s-au iubit Monica și Dănuța”...
Da, asta voi face cu siguranța…Ma voi arunca din vârful paltinului…
–––––––––––––––––––––––––––
M-am trezit într-un pat. Mă uităm la tavanul alb, la ferestrele mari cu arcade rotunde, la dușumeaua de scândură vopsită maro. Nu cunoșteam locul. Nu fusesem niciodată într-o asemenea încăpere. Mă uitam în jur. În camera aceea mai erau trei paturi. Două erau goale și în al treilea stătea întins un tânăr de vârsta mea. De fapt, citea o carte. M-am ridicat puțin, m-am sprijinit într-un cot și am întrebat : „Unde sunt?”
Tânărul a închis cartea și mi-a răspuns cu amabilitate:
„ Ești în spital, ai avut o pneumonie urâtă. Puteai să mori. Trei zile ai avut temperatură mare și ai zăcut fără conștiință. Maică-ta a plîns neîntrerupt trei zile la rând la capatiul tău. Acum s-a dus cu tatăl tău la o înmormântare. Dar tu eșți bine. Ieri dimineață ți-a scăzut temperatura, după amiază ți-au scos conductele prin care respirai. Se pare că acum eșți aproape vindecat.”
Tânărul îmi dădea atâtea informații prețioase. Îi eram recunoscător pentru toate. Dar nu înțelegeam cum s-au întâmplat toate aceste evenimente. Am întrebat cu glas stins:
„ Dar cum m-am îmbolnăvit?”
„Astăzi am aflat și eu . Cică tot satul te-a căutat printr-o pădure. Norocul tău a fost cu o fata care le-a spus unde eșți. Ei s-au dus acolo și te-au găsit îmbrățișând un copac. Erai fără simțire. Nici în salvarea care te-a adus la Timișoara nu ți-ai revenit. Dar e bine că acum eșți bine. Ar trebui să-i mulțumeșți fetei că ea te-a salavat. Acum erai mort dacă ea tăcea. Mă duc la budă să trag o țigară, să nu mă spui la asistență…”
Rămăsesem fără glas. Atâtea lucruri se întâmplaseră în ultimele zile. Și eu eram personajul principal. Un erou inconștient. Nu știam nimic din ce se întâmplase. Am îmbrățișat un copac, am rămas lipit de el și mi-am pierdut conștiința, tot satul m-a căutat prin pădure, o fata le-a spus unde sunt, ei m-au găsit și au chemat salvarea care m-a dus la Timișoara și așa am ajuns în spital. Am aflat atâtea lucruri noi despre mine în ultimele minute. Cine m-a salvat? Cine m-a găsit?
Tânărul se întorsese de la budă. Terminase țigară. Și m-a întrebat:
„ Ți-ai revenit din șoc?”
„ Nu, încă. Dar de unde știi tu toate poveștile acestea?” am întrebat și eu.
„ De la fată. A venit astăzi și te-a vizitat. Uite, ți-a lăsat scrisoarea aceasta. Mi-a spus să ți-o dau când te liniștești. Acum eșți liniștit?
„Nu, dar dă-mi-o, te rog!”
Bagă mînă sub pernă lui și scoase un plic roz.Mi-l înmână râzând:
„Sper să nu mori aici de față cu mine!”
Am rupt plicul cu mâini tremurinde, am despaturit hârtia și am citit. Erau doar patru rânduri scrise.
„ Dănuț dragă, știu că m-ai așteptat dar nu am putut veni fiindcă nu m-au lăsat părinții. Plouă foarte tare în acea zi. Îmi pare rău că nu ne-am întîlnit. Acum plec foarte departe, nu mă voi întoarce prea curînd, poate nu mă voi întoarce niciodată. Uită-mă! Îți doresc mult succes în viață. HERMINE DUCIC”
Am izbucnit în plâns. Era un plâns în hohote. Era clar, nu o voi mai întâlni niciodată pe Monica. De fapt, nu o voi maiîntâlni niciodată pe Hermine.
Colegul meu de salon, se apropie de mine și mă bătu prietenește pe umăr.
„ Nu mai plânge, trebuie să fii bărbat”
I-am întins instinctiv scrisoarea. El o lua și o citi.
„ A plecat și eu nu o voi mai vedea niciodată,” mă tânguiam eu printre lacrimi și sughițuri.
„ Lasă că te faci mare și te duci după ea.” îmi zise liniștit.
„Unde să mă duc? Unde a plecat?”
„ În Israel!”
„ De ce a plecat în Israel?”
„ Fiindcă acum două zile, sovieticii au intrat în Cehoslovacia. Beau votcă acum la Praga. S-ar putea să vină și în România. Poate începe și războiul…”
……………………………………………………………………………………………….
Au trecut 56 de ani de la aceasta întâmplare. Saptămâna trecută am ajuns din nou in Buziaș. Am cercetat pas cu pas pădurea în care mă îndragostisem acum mai bine de jumătate de secol. Și am găsit poiana. Și am găsit și platanul. L- am îmbrațisat ca pe un vechi prieten. Mă aștepta. Nu plecase niciunde. Dar Monica nu era. Unde o fi Hermine acum?
Expresia din titlu nu imi apartine. Ii apartine lui Nicolae Steinhardt, preotul si scriitorul român, prigonit multă vreme prin inchisorile comuniste. „Dăruind vei dobândi” scria el in Jurnalul Fericirii și adauga o justificare explicită: „paradoxal, dăruind nu sărăcești, cum crede majoritatea oamenilor, ci, culmea, te imbogățești. Acesta este marele mister al iubirii.”
Când ajungi la o anumită vârstă, așa cum am ajuns eu la cei 72 de ani ai mei, începi să te gândești la astfel de lucruri. Și chiar începi sa crezi în ele. Esența formidabilă este că îți face plăcere să crezi în ele. Uite, de pildă acum, eu am inceput sa mă gândesc că tu, cititorule anonim, ai putea sa ma ajuti cu o informatie care pe tine nu te costa nimic, dar pentru mine poate fi foarte valoroasa. Adevarul este ca la aceasta ora doresc sa achizitionez o locuinta in orasul Buzias. Eu sunt timisorean get beget, dar mi s-a cam aplecat pofta de municipiul Timisoara. M-am plictisit sa stau de 4 ori la acelasi stop cind fac virajul la stinga in intersectie, nu imi mai place sa merg pe trotuarele infierbintate cind sunt 36 de grade la umbra, ma seaca de seva incalzirea de la Colterm pe timp de iarna si nici piata agroalimentara de producatori romani nu mai este ce a fost. M-am hotarit asadar sa-mi petrec sfirsitul de viata in orasul-statiune Buzias. Ar fi perfect pentru un pensionar singur ca mine. Ma pot trata de diferite boli, incepind cu alea de la periferiile corpului si terminind cu alea din centrul lui. As putea sa beau apa minerala si sa scap astfel de circeii care imi strica uneori somnul pe timpul noptii. As putea sa ma plimb prin Colonada, un parc dendologic mai frumos decit cel de la Karlovi Vary sau Baden-Baden. As putea sa intru intr-o colectivitate de oameni de virsta mea fiindca am inteles ca Buziasul este plin de locuitori pensionari… Va dati seama ce avantaje multiple sunt pentru oricare senior roman de peste 65 de ani fie ca este barbat sau este femeie…
In consecinta, draga cititorule, te rog din tot sufletul sa-mi faci o legatura cu o persoana care cunoaste locul si ma poate calauzi in cautarile mele. Sigur ca pe pagina mea de Facebook- exista putini prieteni care au cunostiinta de o asemenea calauza. Dar cine stie, poate am noroc. Oricum acel indrumator, acel ghid pe care il caut poate fi un locuitor al orasului, un reprezentant al urbei, un agent imobiliar sau chiar o firma turistica. Voi fi multumit cu orice varianta primita.
In consecinta, draga cititorule, fa astazi o fapta buna si daruieste-mi o informatie utila. Ma numesc Dan Goldis si numarul meu de telefon este 0770382604. Poti sa ma suni la orice ora din zi si din noapte. Iti garantez ca nu voi ramine dator fata de tine. Dar, mai cu seama, iti garantez ca Dumnezeu te va rasplati in curind cu o fapta buna asemenea cu cea pe care o poti face astazi…
Dragi seniori, aș dori să vă amintesc ca viața Dvs. este o poveste prețioasă. Iar capitolul care începe acum la bătrânețe trebuie să fie cel mai frumos, cel mai bogat în bucurii și împliniri.
2.6. CALAUZA MEA
La mijlocul lui septembrie 2024, puteam să mă consider oarecum mulțumit, fiindcă în 4 luni, făcusem 2 excursii turistice și una în străfundurile pământului. Indeplinisem vreo 2, poate chiar 3 obiective din My Bucket list. Ramasesem dator doar cu o croaziera. Dar am hotarit să o amân până în 2025 când voi mai strânge ceva bani.
Adevărul este că în mintea mea stăruia ideea că o croazieră este o călătorie de lux, un fel de turism de nișă valabilă doar pentru oamenii bogați. Îmi aminteam acum că fusesem dator un an și jumătate fiindcă am hotărât să fac o croaziera în anul 2012.
Oare ideea aceea că în croazieră pot merge doar oamenii bogați mai era valabilă? S-a schimbat ceva în ultimul deceniu? Puteam eu, un om cu venituri medii să îmi permit acum la bătrânețe plecarea într-o croazieră? Întrebarea era legitimă, dar răspunsul concret era greu de găsit.
Odată ajuns la aceasta concluzie am început să caut croaziere pe internet . Sunt mii, poate zeci de mii. Am descoperit că destinațiile cele mai căutate de către cetățenii români sunt Marea Mediterana, Marea Caraibelor, Golful Persic și Fiordurile Norvegiene. Cel puțin așa spune Gemini Google cu care m-am împrietenit între timp. Și am mai constatat că nici avioanele nu sunt atât de scumpe ca pe vremuri, cu condiția să îți achizionezi biletul din timp.
Încet-încet, cu fiecare nouă pagină de net lecturată mă transformam dintr-o persoană înspăimintată financiar de excursiile pe mare într-o persoană calculată care ia în considerare toate cheltuielile posibile. Nu puteam să le apreciez pe toate, fiindcă îmi lipseau o serie de informații concrete. Găsisem foarte multe variante de plecare, dar paradoxul este că atunci când ai prea multe oferte te zăpăcești și nu știi pe care să o alegi. Nu reușeam să îmi dau seama care este cea mai potrivită pentru un senior ca mine.
Mi-am zis că îmi trebuie un ghid, un îndrumător adevărat care să mă călăuzească în excursiile mele pe mare. Așa am cunoscut-o pe Sonia Pop. Am găsit-o pe Facebook, i-am cerut prietenia, mi-a acordat-o cu plăcere și apoi i-am pus cîteva întrebări pe Mes. Mi-a răspuns la toate, rapid și succint la cele simple, corect și detaliat la cele complicate.
Am constatat din prima clipă că era o bună cunoscătoare a domeniului în care activa. Apoi a început să-mi descrie o serie de facilități oferite de un club de călătorii în care era membră. Mulțimea de informații mă asalta, nu le înțelegeam pe toate, îmi vorbea și de un sistem, dar eu, un bătrân cu mintea înceată, înțelegeam mai greu.
Dânsa era de vreo șase ani în sistem, călătorise în 14 croaziere și fusese pe toate mările lumii. Când mi-a furnizat aceste informații, am rămas cu gura căscată. Nu îmi venea să cred că există cetățeni români cu un asemenea palmares. Nu îmi venea să cred că o doamna cu slujbă în Timișoara, cu soț și doi copii în îngrijire, putuse să vadă atâtea lucruri minunate în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Mă surprinsese total această revelație. Și o invidiam sincer, dar nu era acea invidie răutăcioasă, ci o invidie admirativă. Cum putuse ea să viziteze sute de orașe-port, să călătorească pe zeci de mari, în timp ce eu, un om destul de bătrân am fost în doar 20 de țări până acum? Cum a putut face ea până la 45 de ani, ceea ce eu n-am putut realiza până la 71? Care era secretul?
„Domnule Goldiș, marele secret este sistemul utilizat. Și, în plus, există o mare comunitate umană care îl dezvoltă continuu. În fiecare lună sistemul devine mai bun, mai avantajos, mai performant. Dar veți înțelege mai bine funcționarea lui, după ce veți asista la o prezentare. Vă invit miercuri, 6 noiembrie 2024, la o întâlnire cu membrii comunității noastre din Timiș. Sper să veniți!”
2.7. ÎNTÂLNIRE DE GRADUL III
A sosit ziua de 6 noiembrie 2024 când urma să aibe loc întâlnirea la care fusesem invitat de Sonia Pop. Voiam să cunosc atât sistemul utilizat cât și comunitatea care îl dezvoltă…
Inițial nu am vrut să mă duc. Afară ploua și în oraș era o circulație bară la bară. Și totuși m-am dus. Un imbold interior m-a împins să mă urnesc din loc. Eu, individul de 71 de ani, am renunțat la confortul casei mele ca să mă deplasez la o întâlnire în capătul celălalt al orașului. Nu m-a putut opri nici vremea, nici circulația bară la bară, nici lipsa locului de parcare. Curiozitatea era prea mare…
Am avut noroc. Am găsit parcare la 30 de metri de Iosefin Residence și, în consecință, am pătruns în sală cu 10 minute mai devreme de ora începerii activității. M-am strecurat printre invitați și m-am așezat pe un scaun în spatele sălii. Nu cunoșteam pe nimeni. Cu excepția lui Sonia Pop cu care vorbisem la telefon, o văzusem pe net, dar nu o întâlnisem niciodată.
Am început să studiez atmosfera generală. Erau mulți oaspeți. Se formaseră câteva bisericuțe din două sau trei persoane, probabil prieteni sau prietene mai vechi, se îmbrățișau la revedere, uneori chiar se sărutau pe obraji și apoi începeau să discute cu însuflețire. Erau cu siguranță persoane mulțumite și poate chiar fericite. Majoritatea covârșitoare era alcătuită din femei. Admirăm voioșia lor, îmi plăcea optimismul general degajat prin cuvinte și gesturi, dar mă simțeam inconfortabil. Aveam impresia că sunt un străin parașutat din cer într-un spațiu populat cu oameni fericiți. „Cam prea fericiți pentru aceste timpuri!” am cugetat eu gândindu-mă la societatea românească din toamna lui 2024.
A început spectacolul. Pe un ecran mare a început să ruleze un film. Pe un fond muzical, se înșiruiau fotografii și clipuri diverse în care se prezentau cele mai mari nave de croazieră din lume, cu cabine deosebit de elegante, cu restaurante frumoase, baruri plutitoare, piscine cu jacuzi, dar și cu cele mai atractive spectacole de seară, începând cu music-hall-uri și terminând cu numere de circ.
În fața ecranului, o doamna de vreo 40 de ani ne explică amănunțit tot ce vedeam. Era elocventă. Se mișca dintr-o parte în altă a sălii, gesticula neîntrerupt și încerca să anime asistența cu întrebări bine țintite. Iar asistența a început să răspundă, mai întâi încet, timid, dar apoi mai tare și mai hotărât. M-am aplecat și am întrebat o invitată care stătea pe scaunul din fața mea: „Cum se numește doamna care prezintă?”Amabilă, invitată mi-a răspuns: „ Nu o cunoașteți? Este actrița Daniela Bostan. Joacă la Teatrul Național!”. Da, nu o cunoșteam, n-am mai fost la teatru de ani de zile. Ar fi trebuit să pun și obiectivul acesta în Bucket List-ul meu: să merg la teatru, să merg la opera, la chefuri cu pensionari. Noroc că planul meu de viața este flexibil. Și că Eu sunt singurul decident, singurul care poate adaugă un obiectiv sau îl poate șterge la fel de ușor. Este că la fotbal, eu centrez, eu dau cu capul…
În program a urmat doamna Mihaela Grozav. Vorbea bine în fața unui public atît de numeros. Nu s-a emoționat de loc. Cuvintele ei au fost firești, conținutul frazelor a fost succint și elocvent. Ne-a prezentat avantajul efectuării unei vacanțe pe mare și am rămas cu toții cu ideea că nu avem dreptul să murim înainte de a merge într-o croazieră.Îmi amintea într-un fel de vorbele acelea celebre cu „vedi Napoli e poi mori”.
Mihaela ne spunea de fapt “vai în crociera e poi morire” care în traducerea mea personală însemna „mergi într-o croazieră că să te poți renaște”. Cuvintele ei erau o băutură perfectă pentru oameni că mine, o licoare anume pregătită pentru cei îndrăgostiți de viață. Vrăjitorie mare, prezentarea dânsei!
Au urmat Sonia Pop și Dana Soanea. Discursurile lor au fost frumoase și convingătoare. Ne-au descris cu lux de amănunte cum poți deveni membru în cel mai mare club de călătorii din lume, cum te poți trezi în fiecare dimineața într-un alt oraș dintr-o altă țara, cum înoată delfinii în grup pe lingă vas, cum se vede răsăritul Soarelui din mare, cum poți să vizitezi în zece zile 7 orașe din două sau trei țări învecinate.
Dar pe lângă aceste fraze sincere spuse din inima, m-a cucerit optimismul lor, bucuria de a împărtăși spectatorilor ideea unei vacanțe reușite la preț redus. În finalul primei părți a întilnirii toate cele 4 vorbitoare s-au adunat în față asistenței și ne-au invitat să le urmăm și noi pe drumul deschis de ele în urmă cu 5-6 ani.
Eu priveam uimit la grupul lor și, dintr-o dată, prin minte mi-a străfulgerat o idee nastrusnică: în fața mea, nu erau patru femei obișnuite, patru muritoare de rând, ci erau patru amazoane neînfricate care veniseră călare din nordul Pontului Euxin pentru a ne încântă cu vorbe și imagini din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Amazoanele acestea nu aveau sulițe, săbii și arcuri cu săgeți, dar manevrau cu iscusința laptopul, telefonul, aparatul de filmat… De fapt, ele cunoșteau foarte bine care este trendul modern. În actuală epoca, aparatele folosite de aceste doamne sunt la fel de puternice ca săbiile și sulițele din vremurile apuse.
A venit pauză. Ni s-a oferit o pauză cala școală. Am ieșit din sală să fumez o țigară. După mine au mai ieșit câteva persoane. Trei bărbați și două femei. Vicioși și ei ca și mine. „Oare astăzi pe vasul de croazieră se mai poate fuma?” mă întrebam în gând. Îmi aminteam că acum 12 ani când fusesem eu în croazieră, abia așteptam să iese vasul din apele teritoriale ale Italiei sau Spaniei să-mi cumpăr țigări. Acolo, în apele internaționale erau ieftine, fără accize și TVA încoporate în preț. Ar fi trebuit să întru în discuție cu fumătorii care au ieșit din sală. Dar ceva m-a reținut. Eu eram în vârstă și ei erau foarte tineri. Și zgomotoși. Discutau despre avantajele clubului inCruises. Eu nu știam nimic. Venisem la această întâlnire nedocumentat. Habar nu aveam ce înseamnă inCruises. Aș fi putut să-i întreb pe ei, dar nu voiam să se descopere că sunt din alt film, dintr-o altă scenă, a habarnistilor. Dacă mă gândesc bine, eu eram pentru persoanele prezente un ins engmatic, un om din afară sistemului care trebuia tratat cu o oarecare circumspecție fiindcă nu prea poți să știi ce are în cap. De vină era, bineînțeles. și atitudinea mea rezervată, comportamentul meu rece și distant. Nu mă potriveam de loc cu optimismul general, cu entuziasmul și însuflețirea acestui grup. Probabil că vârsta mea era de vină.
Adevărul este că am căutat întodeauna să fac parte din ceva mai mare decât mine, să beneficiez de forța psihică a unui grup de elită, să dobândesc posibilitatea de a mă dezvolta odată cu el… Dar, deși această dorința exista și acum, la această prezentare, nu întrezaream de loc că a sosit momentul acceptării.
În sfîrșit, a ieșit cineva din sala și ne-a chemat înăuntru. Începea partea a doua a întâlnirii. M-am strecurat printre oameni și am ocupat un loc ceva mai în față. De fapt, era un prim pas pentru apropierea de grup. Un pas mic pentru mine, dar un pas mare pentru un bătrân care își dorea un nou început de viață. Zâmbeam pe sub mustață la ideea că l-am parafrazat pe Amstrong care a rostit o frază celebră când a pășit pe Luna. Dar până la urmă nu sunt atât de vinovat de plagiat, fiindcă și eu călcam acum pentru prima dată într-o lume nouă…
2.8. VRAJA UNEI IDEI
Microfonul fusese preluat de un domn. Știam cine este fiindcă îi văzusem fotografia pe afișul de la intrare. Se numea Claudiu Cucoranu, director internațional. Era un fel de șef peste toate amazoanele pe care le văzusem până acum. Începuse să ne vorbească despre INCRUISES 3.0., un proiect nou, deschis la 1 noiembrie 2024 de clubul de călătorii, un program care introducea facilități mai mari pentru membrii actuali ai organizației, dar și pentru cei în devenire, pentru acele persoane care doresc să acceseze oportunitatea momentului.
Din prezentarea dinsului am înțeles că un nou venit se poate înregistra gratuit ca membru, primește chiar și 50 de dolari în cont și are o reducere de 17 la sută din prețul cu amănuntul la toate serviciile și rezervările pe care le face prin clubul Incruises. De fapt, facilitățile erau mai multe și mai diverse, nu le înțelegeam pe toate la prezentare, dar în gând mi-am promis să le studiez bob cu bob în noaptea următoare. Și să fiu foarte informat spre dimineață.
Claudiu era convingător. Bărbații, de felul lor, nu sunt atât de convingători, dar Claudiu era. Ne-a vorbit despre programele STARTER și CLASSIC. Dar ne-a prezentat și câteva informații statistice.
Statistica îmi place, am apreciat-o întotdeauna, cu toate că sunt un visător din naștere. Dar acesta este paradoxul, acum la bătrânețe visele mele se fundamentează pe baze statistice. Cucoranu ne-a spus că în România sunt 6000 de persoane care sunt membri în clubul inCruises, călători și promoteri. Așadar, în inCruises România există mai mulți membri decât într-un partid mic sau mai mulți membri decât sunt într-un sindicat mare. 6000 de persoane este un număr serios, deși nu reprezintă decît 4 la mie din populația adultă a țării. Dar 6000 de cetățeni români reprezintă procentual mult mai mult decât cei 1.900.000 de călători și promoteri inCruises care activează în 180 de țări de pe întregul mapamond. Nu vreau să fac socoteală finală, fiindcă mă încurc în zerouri, dar sunt sigur că așa este. Ideea generală ar fi că există un mare potențial de dezvoltare a clubului atât în lume, cât și în Romania. In minte mi-a răsărit un gând nebun: „Ce ar fi să intru și eu în acest club? Aș avea șansa să fac parte dintr-un grup de elită care înfăptuiește chiar și cele mai nastrușnice vise.”
Când tocmai îmi frământam creierul cu astfel de gânduri, Claudiu Cucoranu ne-a prezentat o altă statistică. Ne-a spus câți călători sunt pe croaziere pînă în 30 de ani, câți sunt până în 45, câți sunt până în 60. N-am reținut toate cifrele, dar am înțeles că numai 14 la sută din călătorii inCruises au vârstă mea.
Eram dezamăgit. Numai 14 la sută? Și eu care credeam considerentele unor site-uri turistice care afirmau că aceste călătorii sunt numai pentru oamenii bătrîni. Nu mi-a căzut de loc bine această informație. Eu sperăm să-mi conving prietenii să meargă cu mine pe o croazieră și, când colo, cifrele statistice au spulberat mitul cu oamenii în vârstă. Segmentul de vârstă vizat de mine s-a dus pe apa sâmbetei. Nici nu voi avea cu cine să merg în croazieră. Soția mea a decedat acum 5 ani, fetele mele sunt femei în toată regula, au copii lor, iar nepoții nu mă prea bagă în seama. Mă consideră un marginalizat caduc. Aici cam au dreptate. Nu arăt si nici nu vorbesc ca vedetele prezentului de pe Tik-toc și Instagram.
La sfîrșitul întrevederii am cumpărat o carte. Se numește „LET’S GO” , este scrisă de Michael Hutchinson, unul dintre fondatorii clubului de călătorii inCruises. Dar despre aceasta carte vom vorbi mai tirziu.
Nu am rămas la pozele de grup ale întâlnirii, le-am văzut a doua zi dimineața pe net și am constatat atunci că toți participanții zâmbeau. Păreau cu toții fericiți cuprinși de o energie de frecvență înalta. Era de înțeles! InCruises 3.0.deschisese noi oportunități în pasiunea lor de a călători peste țări și peste mări. Din acel moment, călătoriile lor erau mai sustenabile, mai convenabile, mai inteligente.
2.9OPORTUNITATI DESCHISE
Cert este faptul că în acea seară petrecută în compania membrilor inCruises m-am simțit bine. Am început să sper că voi scapă de monotonia unei vieți terne, populată cu activități cotidiene repetative. Dar în acelasi timp, am început să cred în forță magică a acestui grup de elită cunoscut în numai 2 ore.
Și, cel mai important lucru era că mă transformasem într-o singură seară dintr-un om lipsit de satisfacțiile zilnice într-un om care are un obiectiv concret cu oportunitatea de a începe o viata nouă, mai implinită, dorită încă din copilărie și adolescență.
Toată această metamorfoza subită m-a determinat ca imediat, mai precis, în dimineața următoare să mă înscriu în clubul de călătorii inCruises. Am devenit astfel un fericit posesor de card auriu, membru deplin în programul CLASSIC. Concret, plătesc un abonament lunar și peste câteva luni voi avea o suma suficientă care să-mi permită plecarea într-o croazieră cu un beneficiu substanțial. Prin urmare, nu mai trebuie să mă împrumut la Casa de Ajutor Reciproc (C.A.R.) așa cum am făcut pe vremuri, nu mai trebuie să rabd de foame un an de zile fiindcă am debite mari de plătit. Este o idee bună. Am investit o mica suma de bani in propria pasiune, aceea de a călători și de a vedea lucruri noi.
Poate că ar fi trebuit să mă înscriu în programul STARTER, cel în care înscrierea este gratuită și clubul inCruises îți oferă șansa să te documentezi mai bine, să înveți cu ce se mănâncă o croazieră, să te convingi dacă pentru tine este bine să o apuci pe calea apelor la vârsta aceasta și chiar să obții niște reduceri pentru anumite rezervări.
Dar, eu nu am avut răbdare și fiindcă știu cum este în croazieră abia aștept să treacă primele 4-5 luni de abonament ca să pot pleca cu beneficii substanțiale într-o călătorie pe mare. Da, așa am procedat eu, dar…
…dumneavoastră, stimată doamnă pensionar și stimate domn senior, dacă nu ați fost până acum în nicio croazieră și doriți să mergeți în viitorul apropiat, ar trebui să vă înscrieti în programul STARTER. A fost creat special pentru dumneavoastră. Veți avea astfel posibilitatea să vă documentați, să analizați toate ofertele, să le selectați pe cele mai bune și să descoperiți detalii pe care firmele turistice care vând croaziere nu vi le vor dezvălui niciodată, fiindcă ori nu le știu sau dacă le știu nu au niciun interes să vi le dezvăluie.
Și bineînțeles că fiind de vârsta mea, vă sfatuiesc să începeți cu primul nivel, acela de…
…Membership free
După cum îi spune și numele nu costă nimic. Acest prim pas a fost creat pentru inițierea acelor persoane care nu cunosc prea multe despre frumusetea calatoriilor pe mare. Concret este si cazul Dvs. Ati auzit pina acum citeva chestii interesante despre croaziere, dar informațiile obținute au fost trunchiate, disparate și niciodata nu au fost sprijinite de cifre și exemple concrete. Tocmai de aceea, managerii inCruisses de astăzi, au stabilit ca principala oportunitate de care are nevoie un senior ca Dvs. este cea de informare.
Credeți că informarea turistică nu costă?
Costă cu vârf și îndesat, va afirmă un om care a plătit acest cost acum 13 ani. Dacă ați citit prima parte a acestui volum ați înțeles că mi-am rupt pingelele prin centrul orașului mergând la multe agenții turistice pentru informații concrete despre croaziere și m-am întors deseori acasă cu tolba goală. Cât timp am pierdut pe drumuri, câtă vreme am stat la discuții nerelevante, câte ore am cheltuit făcînd investigații neconcludente la oameni și locuri nepotrivite? Dacă aș fi cuantificat în bani perioada mea de informare aș fi obținut o suma considerabilă.
Dar Dvs. puteți obține informația necesară GRATUIT stând în propriul fotoliu. Cum veți proceda? Căutați un membru inCruisses, discutați cu el și spuneți-i că doriți să intrați în programul Membership 3.0. Sunt peste 6000 de membri în țara noastră, așa că sunt ușor de găsit. Îi descoperiți pe net, pe afișele din oraș, pe articolele care mai apar prin presă ( chiar și eu am câteva profile de asemenea specialiști la finalul acestui volum). Membrul găsit vă va oferi cu toată amabilitatea un link de înregistrare și cu acest link puteți intra pe platforma clubului pentru a va forma o opinie generală despre ofertele care există pe piață.
Pe platforma inCruisses veți găși 21.000 de oferte. Sunt sigur că un număr atât de mare de posibilități vă va zăpăci. Așa că va sfătuiesc să va familiarizați cu site-ul. Analizați astfel ce destinații vă convin, în ce perioade doriți să mergeți, cu cine, aplicați toate filtrele care pot fi folosite și restrângeți aria de informații în funcțiie de criteriile Dvs. personale.
După ce v-ați documentat cât de cât cu facilitățile platformei discutați cu cel care v-a livrat linkul și rugați-l să vă învețe să faceți simulări de rezervare. Această persoană vă poate îndruma pas cu pas în toată activitatea Dvs. viitoare. Solicitați sprijinul lui și el va fi fericit să v-il ofere. Da, Dvs sunteți la baza unei piramide ierarhice cu trepte de ascensiune, el poate urca o treaptă cu ajutorul Dvs., așa cum și Dvs puteți urca o treaptă cu ajutorul lui. Puteți ajunge astfel împreună la beneficii materiale la care nici nu v-ați gîndit vreodată.
Dar să nu ne grăbim! Știm de la Coșbuc că „Sunt grei bătrânii de pornit,/Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!”
Când ați primit linkul de înregistrare ați obținut și accesul într-o platforma de whatsapp a membrilor inCruises. Accesînd-o regulat veți putea obține informații suplimentare concrete privind noutățile din sistem, modul în care se procedează în diferite situații, informații detaliate despre cabine, zboruri, cazări, resorturi de pe traseu, transportul până la portul de îmbarcare, etc. Foarte folositoare aceste informații! Iar sursele sunt foarte credibile, sunt persoane care au fost pe respectivele trasee, oameni care au trecut prin furcile caudine ale diferitelor situații necunoscute înca de Dvs.
În același timp, în momentul în care ați obținut calitatea de membru gratuit vi se oferă și posibilitatea rezervării unor cazări sau chiar croaziere cu reduceri substanțiale din prețul cu amănuntul al acestora. De fapt, această reducere de preț este doar una dintre multele îmbunătățiri ale programului Membership 3.0.
În concluzie, la sfârșitul acestei perioade, după ce s-a edificat parțial sau total cu datele necesare plecării într-o călătorie pe mare, membrul gratuit are 2 variante posibile:
1.să renunțe la înregistrarea ca membru deplin fără a avea vreo obligație financiară ulterioară față de club sau
2 să devină membru cu drepturi depline cu foarte multe facilități de dezvoltare a acestui nou statut ;
Desigur că studiind concret aceste beneficii, marea m ajoritate a membrilor gratuiți optează pentru a doua variantă. Ar fi o prostie să mergeți pe prima variantă, cea cu renunțarea. În momentul de față, aveți câteva idei privind destinațiile populare, liniile importante de croazieră, vasele care vă pot asigura deplasarea pe apă, viață de pe mare, etc.,etc.,etc. Dacă tot ați făcut efortul obținerii acestor informații ar fi păcat să nu le utilizați. Așa că recomandarea noastră este să deveniți membru starter, adică un membru activ cu drepturi depline.
Al doilea nivel: Membership starter.
Stimată doamnă și stimate domn, până acum v-ați documentat. Incertitudinele Dvs. de la început sunt mai puține acum. Mulțumită sistemului de informare elaborat de specialiștii de pe platforma inCruisses, dar și datorită legăturii nemijlocite cu reprezentanții sistemului pe care îi cunoașteți de pe whatsapp, aveți acum anumite certitudini. Totul a devenit transparent și nimic de acum încolo nu va poate fenta. Construcția este prea solidă pentru a fi dărâmată de o pală de vînt îndoielnic.
Statutul pe care vi-l propun este acela de Membru Starter. Acest statut se poate obține prin plata unei sume lunare de 50 de dolari. De fiecare dată însă când veți face această plata, clubul de croaziere suplimentează cu 50 de dolari suma depusă de Dvs, astfel încât contul alocat pentru călătoria mult visată se va dubla de la o luna la alta. Așa cum scriam în paginile anterioare nu prea există în lume firme care să acorde astfel de beneficii. Trebuie să înțelegem de la început că programul inCruises 3.0 este un program de membership prin abonament, pe care orice persoană intrată în sistem îl poate folosi pentru a reduce substanțial costurile unei croaziere.
Care sunt beneficiile calității de membru deplin starter ?
În primul rînd există beneficii financiare fiindcă orice croazieră accesată devine cu 25 la sută mai ieftină. N-are rost să va ofer eu un exemplu concret pentru o croazieră din portofoliul meu. Sunt prea multe variante să vi le explic, pornind de la aeroportul românesc din care veți începe deplasarea, drumul de la aterizare la portul de îmbarcare, traseul stabilit pentru croazieră, amănunte despre obiec-tivele turistice și ghizii locali, oho, multe chestii majore la care va trebui să vă gândiți. Dar toate problemele acestea majore vor deveni minore dacă vă veți sfătuiți cu superiorul dvs. El cunoaște tot ce cunosc și eu și el se poate plia perfect pe dorințele dvs. Nu veți depinde astfel în niciun fel de oferta unei agenții turistice locale care are în portofoliu ei un număr limitat de variante de croaziere, câteva cabine alocate, unele cu bărcile de salvare chiar în față geamurilor.
Și vreau să va mai dezvălui un secret din propria mea experiență. La prima croazieră din viață mea am cheltuit o anumită suma de bani. La a două însă, nu am mai repetat greșelile din prima călătorie și am economisit vreo 100 de euro cheltuiți absolut inutil la întâia expediție. În concluzie, consultația unui îndrumător personal este extrem de avantajoasă, se poate materializa în economii financiare substanțiale pentru dvs. fiindcă orice indrumător sau manager are „ingineriile lui financiare” absolut legale.
O altă recomandare pe care vreau să v-o fac este să discutați cu îndrumătorul dvs și posibilitatea de a intra mai rapid în programul inCruises Classic 3.0., program în care beneficiile Dvs. ca și călător sunt și mai consistente.
Iar, în finalul acestui capitol, trebuie să vă spun că inCruises oferă membrilor un parteneriat la sistem prin care un senior poate călători gratuit sau chiar poate câștigă o anumită suma de bani. Și despre acest parteneriat ar trebui să discutați cu persoanele care v-au recomandat, el fiind foarte atractiv pentru orice vârstă. Aveți acum înțelepciunea necesară și cea mai mare capacitate de convingere.
Recent, am văzut pe site-ul platformei o bătrână de 98 de ani care era director de vânzări inCruises. Cred că era sud-americană fiindcă vorbea limba spaniolă. Cum a fost posibil să ajungă o femeie de o asemenea vârstă la statutul de director de vânzări? La ce vîrstă s-a înscris în inCruises, având în vedere că grupul inCruisses are doar nouă ani? A devenit femeia antreprenoare la 90 de ani? Incredibil, dar adevărat.
Iată, dragă doamnă senior că este posibil și așa ceva! Dacă vă simțiți în putere puteți încerca și Dvs.! Bătrână de care vorbim era femeie și, în consecință, dacă sunteți femeie aveți șanse de reușită la fel de mari că ea. Indiferent de vârstă pe care o aveți, fiindcă sunt sigur că nu aveți încă 90 de ani cum avea ea, când și-a început activitatea. Chiar și eu, la cei 72 de ani ai mei, mă gândesc să devin partener după ce termin de scris această carte. Voi trece și acest deziderat în Bucket list-ul meu. Dumnezeu să mă ajute și pe mine și pe dvs!
Dacă Dvs., stimate cititor, aveți peste 60 de ani, ați putea să faceți acest experiment punând inteligenței artificiale aceeași întrebare. Veți primi aceleași sugestii pe care le-am primit și eu. Și veți putea selecționa din lista generală obiectivele pe care le doriți. Oricum nu aveți nimic de pierdut!
2.5. REVELAȚIA MEA, REVELAȚIA DVS.
Planul meu de viață era simplu și concret. Fiindcă toată existenta mea am fost un executant de ordine, am trecut și de această dată, fără întârziere. la executare. Am făcut 2 călătorii la repezeală, una în Slovenia pentru a vedea Lublijana si pestera Postojna Yama, iara doua in Ungaria la Budapesta si lacul Balaton.
Mi-am indeplinit astfel 2 obiective importante din Bucket List-ul meu: am vizitat două capitale europene si am cautat vreo 4 ore centrul Pământului. M-a impresionat Postojna Yama, dar cel mai mult m-a impresionat Budapesta.
În capitală Ungariei am văzut tot ce merita văzut. Am fost la o mulțime de obiective, dar mi-au placut în mod deosebit Bastionul pescarilor, Bazilica Sfântul Ștefan, Băile Ghelert, Piața Eroilor, podurile peste Dunăre și, bineînțeles, Clădirea Parlamentului. Am cheltuit 225 de euro în 2 zile, excursia 145, croazieră pe Dunăre 40, iar restul l-am consumat pe bere, suc, gulaș, langosul cu brânză și salam. Am mâncat și o înghețată înglobată în curtokalacs, ceea ce mi s-a părut un lucru inedit. Prețurile sunt ceva mai mari ca în Timișoara. În centrul Budapestei, berea la 500 de mililitri costă 18 lei, cafeaua, sucul și ceaiul 10, langosul și gulașul vreo 20, dar, dacă mă duc în Mall-ul din Timișoara, produsele enumerate mai sus mă costă cam tot atât…
Cu această ocazie însă am participat și la o croazieră pe Dunăre cu durata de 2 ore. Era o croazierâ cu cină, iar pe vas, la masa noastră de 6 persoane s-a așezat și o doamna mărunțică din Arad de vreo 60 de ani. Dupa ce ne-am cunoscut, noi, toți masenii, am început să sporăvoim pe tema serviciilor prestate de firma de turism cu care făceam city-break-ul. Mărunțica din Arad, Argentina o chema, ne-a spus la un moment dat:
„Eu sunt foarte mulțumită de Europa Turism, merg în excursii de 9 ori pe an cu ei!”
Am întrebat contrariat:
„De 9 ori pe an? Vă permiteți?”
„Da, mi-a răspuns. Sunt pensionară, am 4400 de lei pensie. Mi-am aranjat copii. Am un băiat în America,celălalt e avocat la Arad, sunt la casele lor, au familiile lor, a venit acum vremea să mă ocup și de mine. Cred că merit acest lucru!”
Aș fi vrut să continui discuția, dar a venit Luiza, organizatoarea de grup și a început să ne vorbească de Palatul Parlamentului Ungar care începuse să se vadă de la prova navei. N-am terminat discuția cu Argentina. Și nici nu am mai abordat-o pe parcursul excursiei. Dar cuvintele ei mă urmareau. Până la Timișoara m-am gîndit la ideea aceasta.
„Dacă ea merită, eu de ce nu aș merita?Și eu am două fete care sunt la casele lor cu soții și copii lor. N-au nevoie de ajutorul meu financiar, au venituri mai mari decât mine. Eu am tot ce îmi trebuie pentru sfârșitul meu de viață și am o pensie lunară similară cu a Argentinei. Oare după 36 de ani de muncă și 71 de existență, nu merit și eu să-mi fac câte o bucurie? Nu merit să mă bucur si eu 2 zile la Budapesta, 3 la Veneția, 4 la Roma? Nu merit oare să vad o părticică din lume într-o croazieră pe mare? Cine știe cît mai am de trăit…„
Am visat o viață întreagă că atunci cînd voi ajunge la pensie voi deveni actorul propriei mele vieți și voi face tot ce voi dori. Indiferent de ce pot zice persoanele din imediată mea apropiere, indiferent de ce vor zice cunoscuții sau vecinii mei. Sunt singur, nu am cu cine împărți veniturile și nu am de ce să mă plîng. Nu vreau să fiu cel mai bogat om din cimitir, dar vreau să fiu cel mai… „umblat”.
CHEMAREA VÂRSTEI.
Dragi seniori, aș dori să vă amintesc ca viața Dvs. este o poveste prețioasă. Iar capitolul care începe acum la bătrânețe trebuie să fie cel mai frumos, cel mai bogat în bucurii și împliniri. Nu lăsați niciodată ca vârsta să fie o barieră în calea fericirii voastre. Bucurați-vă de fiecare clipă, îmbrățișați fiecare zi cu entuziasm, trăiți cu pasiune, râdeți din toată inima și iubiți fără rezerve. Acum este timpul vostru să străluciți și să faceți din fiecare zi o sărbătoare a vieții. In fond, Dvs sunteți sursa propriei voastre fericiri.
2.6. CALAUZA MEA
La mijlocul lui septembrie 2024, puteam să mă consider oarecum mulțumit, fiindcă în 4 luni, făcusem 2 excursii turistice și una în străfundurile pământului. Indeplinisem vreo 2, poate chiar 3 obiective din My Bucket list. Ramasesem dator doar cu o croaziera. Dar am hotarit să o amân până în 2025 când voi mai strânge ceva bani.
Astăzi este ziua mea. Împlinesc 71 de ani. Nu vreau să sărbătoresc cu nimeni. Nu îmi place să vorbesc la telefoane. Nu am chef să răspund la mesaje. De cînd mi-am făcut pagină pe Facebook, toți oamenii de pe planetă știu când este ziua mea. Și unii chiar mă sună, alții îmi trimit mesaje cu urări de sănătate, garnisite cu buchete de flori și inimi însângerate străpunse de săgeți.
Nu îmi dau seama ce vrea lumea de la mine. Primesc telefoane și mesaje de la rude, prieteni, colegi de liceu și facultate. Primesc mesaje virtuale și like-uri de la foarte multe cunoștiinte virtuale de pe Facebook, Istagram și Linked-in. Și nu am timp să răspund tuturor. Și nu am nici răbdarea psihică să găsesc cuvinte pentru fiecare în parte. Le rămân dator și îmi pare rău că le rămân dator. Dar îi rog să mă înțeleagă. Sunt în căutarea unui model de viață care să mă satisfacă. Vreau cu orice preț să-mi cresc calitatea vieții pe care o mai am la dispoziție.
Și mă întreb permanent:”Oare ce fac persoanele de vârsta mea pentru creșterea calității vieții lor?”
Ar trebui să îmi întreb rudele apropiate, colegii de școală, prietenii de pe Facebook. Ar trebui să lecturez documentare, să cercetez sondaje și să urmăresc interviurile cu specialiști din domeniul senectuții. Dar este greu, mult prea greu să înfăptuiesc toate aceste activități fără să am o garanție sigură a succesului. Și nici nu prea am timp pentru astfel de investigații concrete. Timpul e scurt, la 71 de ani, nu știu cât de lung poate fi … viitorul.
Singura soluție rezonabilă pentru răspunsurile la aceste întrebări pare a fi inteligența artificială. Este la modă acum, mulți se sperie de ea, dar eu n-am nicio teamă…
În consecință, în după amiază acestei zile de 19 mai 2024, am deschis laptopul, am găsit Gemini Google și am tastat sintagma: „the list of things to do before death.” (lista de lucruri de făcut înainte de moarte).
În câteva secunde, inteligența artificială mi-a livrat 19 obiective concrete și mi-a trasat sarcina să selectez prioritățile proprii în funcție de profilul meu socio-psiho-moral. Iar în final mi-a recomandat să urmăresc un film.
Bineînțeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut filmul pe net. Și bine am făcut! M-a impresionat și mi-a dat o mulțime de idei. Se numește „Bucket list” , esteun film cu doi actori mari în rolurile principale, Jack Nicholson și Morgen Freeman. Scenariul este bun, acțiunea captivantă, decorurile fantastice, punctul culminant este bine ales, dar sfârșitul e trist. Fiindcă toate sfârșiturile de viață sunt triste. Dar merită să fie văzut de toți oamenii care au peste 70 de ani…
Pe scurt, este vorba de doi bolnavi de cancer în fază terminală, cu mai puțin de 6 luni de trăit, care au hotărât să înfăptuiască împreună 10 dorințe dintr-o listă comună. Astfel, au ajuns să vadă piramidele, să se cațăre pe Everest, să sară cu parașuta și să facă alte 7 lucruri la care au visat o viață întreagă…
Ce mi-a plăcut la acest film? Faptul că în loc să-și plângă de milă, au pornit să cutreiere lumea și au avut satisfacții pe care nu le cunoscuseră până atunci. Au văzut o parte din minunile lumii și au făcut lucruri pe care nu le-au făcut niciodată în viață, dar pe care le-au dorit întotdeauna.
Așadar, după ideea filmului, am început să fac și eu o listă. Am tot pritocit-o câteva ore, dar spre dimineață am terminat-o. Am pus pe ea mai multe dorințe pe care mi-am propus să le realizez cât mai sunt pe acest tărâm. Fiindcă nu am banii omului bogat din film și nici înțelepciunea celui sărac, am ales câteva destinații mai puțin costisitoare, dar realizabile totuși de către un cetățean român cu venituri medii, așa cum sunt eu și așa cum sunteți și domnia voastră.
Prin urmare, eu, numitul Goldiș Dan-Constantin, în următorii zece ani de viață trebuie:
– să îmi vizitez fiicele, nepoții și nepoatele din țară și străinătate cât mai frecvent cu putință ;
– să îmi îngrijesc sănătatea, să mă duc la doctor și să iau medicamentele prescrise în fiecare zi;
-să vizitez anual un mare oraș din Europa, în acele city break-uri de 2-3 zile oferite de către agențiile de turism din România;
-să merg la Jerusalim pentru a vedea Mormântul Sfânt (o singura dată în următorii zece ani);
-să admir aurora boreală
-să cobor în străfundurile pământului într-o peștera vestită (o singura dată în următorii zece ani);
-să plec în câteva croaziere și să vizitez orașele-port din Marea Mediterana, Golful Persic, Caraibe și Orientul Îndepărtat (cel puțin o dată pe an);
-să scriu o carte sau un jurnal propriu (de oricâte ori mă simt inspirat);
și, bineînțeles cel mai important lucru dintre toate „să trăiesc viața din plin.”Această era ultima recomandare a inteligenței artificiale cu completarea: „Bucură-te de fiecare moment al vieții! Fă lucruri pe care îți place să le faci ! ”
Trebuie să recunosc că inteligența artificială se perfectionează continuu, a știut aforismul lui Horațiu „Carpe diem”, dar spre deosebire de poetul roman, mi-a propus să am încredere în ziua de mâine. Ce să fac? Eu trebuie să o ascult! Este mai inteligentă decât mine.
PROPUNEREEXPERIMENTALA
Dacă Dvs., stimate cititor, aveți peste 60 de ani, ați putea să faceți acest experiment punând inteligenței artificiale aceeași întrebare. Veți primi aceleași sugestii pe care le-am primit și eu. Și veți putea selecționa din lista generală obiectivele pe care le doriți. Oricum nu aveți nimic de pierdut!
PROPUNERE Dacă Dvs., stimate cititor, aveți peste 60 de ani, ați putea să faceți acest experiment punând inteligenței artificiale aceeași întrebare. Veți primi aceleași sugestii pe care le-am primit și eu. Și veți putea selecționa din lista generală obiectivele pe care le doriți. Oricum nu aveți nimic de pierdut.
Dragă seniorule, ți-am scris aceste detalii pentru a te face să înțelegi toate acțiunile pe care le-am întreprins din mai 2024 și până acum, să le poți analiza pas cu pas, să le urmezi dacă îți vor place sau să le ignori dacă nu ți se potrivesc. Voi fi sincer și corect cu tine, așa cum am fost și până acum.
Și, în încheiere, vreau să te rog un lucru. Citește cu atenție nebunia mea de astăzi. Poate că o vei agrea și o vei adopta chiar și tu. Vei deveni astfel principalul actor al vieții tale. Este o șansă pe care nu ai voie să o ratezi.
Cu deosebită stimă, Dan Constantin Goldiș
2.2. LUMINA STELEI CE A PIERIT
17 mai 2024
Aseară am făcut un lucru nebunesc. I-am dat un telefon soției. Nu mi-a răspuns. După ce a sunat de câteva ori, o voce rece mi-a comunicat că abonatul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire a rețelei de telefonie mobilă. Am înțeles astfel că Digi nu a ajuns în Paradis, nu a înzestrat grădina eternă cu semnal GSM.
Fiindcă totuși se împlineau cinci ani de când m-a părăsit, simțeam nevoia să îi istorisesc ce mai făcusem în ultima perioada. În consecință,astăzi, dis de dimineață, m-am dus la cimitir. Am măturat lespedea mormântului, am smuls câteva smocuri de iarbă de pe margine, am pus o floare în vază și am aprins o lumânare. Apoi, am început să-i povestesc. I-am spus că în urmă cu două luni, a murit și mama mea care a avut 95 de ani, din care ultimii trei i-a petrecut alături de mine, De fapt, îngrijită de mine. Nu a fost chiar așa de ușor. Am angajat o femeie să facă de mâncare, să spele, să calce și să o schimbe pe timpul zilei, dar femeia pleca seara și eu ramâneam singur cu ea. Așadar, trebuia să îi administrez medicamentele, să o bag în pat, să îi schimb scutecele, să îi supraveghez somnul, dar și insomniile. Dumnezeu să mă ierte, în momentul în care s-a stins, am simțit un fel de eliberare. Scăpasem de cea mai dificilă sarcină pe care o avusesem în aceasta secvență de viață. După decesul ei, mă puteam considera un om liber. Nu mai aveam nicio responsabilitate concretă, nu mai aveam nicio persoană dependenta de mine, puteam să încep o nouă viață…
Adevărul este însă că nu știam ce să fac cu libertatea mea. Nu aveam nicio direcție clară, nu aveam niciun plan concret, niciun proiect rezonabil pentru viitor. Ce ar trebui să fac acum?
Venisem astăzi la mormântul soției mele să îi cer o îndrumare. Socoteam că este firesc să îi cer părerea. În fond, toate proiectele mele erau concepute împreună cu ea. Am visat atâtea lucruri frumoase. Am visat să dansăm împreună la nunta nepoatelor. Am visat să ne facem o seră de flori în care să cultivăm lămâi și mușcate. Am visat să mergem împreună peste mări și țări. Erau dorințe simple, pământești, realizabile. Dar iată că deși dorințele erau atât de simple, nu am fost în stare să le înfăptuim. Cartea vieții, soarta, forțele întunecate ale Universului s-au împotrivit… Și atunci când Gela s-a stins s-au năruit toate visele, au murit toate proiectele, am rămas fără dansul de la nunta nepoatelor, fără sera de flori, fără călătoriile noastre imaginare până la capătul lumii. Ce ar trebui să fac acum?
Știam că Gela nu îmi putea oferi astăzi niciun sfat prin viu grai. Dar speram să-mi dea un semn, să pornească o ploaie sau un vînt, să trimită o stea căzătoare care să-mi vestească vrerea ei.
Nimic spectaculos nu s-a întâmplat. Ploaia nu a început, vântul nu a adiat, cerul era albastru și limpede fără vreun nor. După un ceas de așteptare, am înțeles că speranța mea în semne cereșți fusese doar o amăgire, fusese doar un simplu vis de om treaz. Am hotărât să plec, dar nu puteam pleca fără să-i trimit ultimul meu gând. Am rostit cu voce tare:
„Dragă Gela, fiindcă aseară nu mi-ai răspuns la telefon, iar astăzi nu mi-ai dat niciun semn ceresc, am hotărât ca din când în când să îți trimit câte un mesaj vorbit. Îți voi spune astfel, ce fac Laura și Roxana, fiicele noastre, ce fac Amalia și Hanna, nepoatele noastre, ce mai face Luca, nepotul nostru cel mic care a venit pe lume după ce tu ai plecat.
Nu îți știu adresa exactă, dar știu că vei primi mesajele mele. Eterul este plin astăzi de miracole. Circulă multe scrisori virtuale în toate direcțiile și, datorită acestui fapt, sunt convins că vorbele mele vor ajunge la urechile tale!”
Am plecat. La poartă cimitirului însă m-a oprit un glas:
„Bună ziua, domnule Goldiș, ce mai faceți? Ați fost la mormântul lui Gela ?”
„Da, bună ziua!” m-am fâstâcit eu, fiindcă nu știam cu cine vorbesc. În fața mea era o doamna cam de aceeași vârstă cu mine, slăbuță și ceva mai mică de statură, echipată într-o vestimentație spilcuită. Figura îmi părea cunoscută, dar nu știam de unde să o iau.
„ Nu șțiți cine sunt, nu-i așa?”
„Va știu, dar nu știu de unde,” am murmurat eu încurcat.
„ Eu sunt Elena, fosta colegă de servici a soției dumneavostră.”
Vorbea repede, mult prea repede, poate mai repede decît respira. Cert este faptul că viteză de percepție a creierului meu era depășită. În acele clipe, efortul intelectual major era să-mi amintesc de unde o cunoșteam.
„Acum vreo 10, 11 ani, poate chiar mai mult, am fost la dumneavoastră acasă cu niște colege. Ne-ați explicat că vreți să mergeți împreună cu Gela într-o călătorie.” m-a lămurit ea.
Mi-a căzut fisa. Acum îmi aminteam. Elena fusese la noi cu grupul acela de colege ale soției, chiar înainte de a pleca în croaziera vieții noastre. Da, doamna din față mea era fosta șefa a soției mele, cea care a susținut că ideea era foarte bună și Gela trebuia să accepte cu orice preț cadoul meu de nuntă aniversară. Chiar dacă avea fel de fel de reticențe.
„Da, am fost într-o croazieră pe Marea Mediterana. Și a fost frumos…” am răspuns eu oarecum mai relaxat.
„Știu, ne-a povestit Gela la întoarcere, ne-a povestit cu lux de amănunte. Așa de încântate am fost de poveștile ei încât am hotărât și noi să mergem în anul următor. Dar nu am mai apucat. Banca s-a vândut, pe noi ne-au restructurat, eu m-am pensionat, cele mai tinere și-au căutat alte locuri de muncă…”
Știam povestea băncii lor. O trăisem alături de Gela acum un deceniu. Norocul nostru a fost că avea suficienți ani de vechime pentru a ieși la pensie. Ghinionul nostru a fost că pensia ei a fost extrem de scurtă. Doar trei ani fiindcă după aceea, soția mea s-a stins…
„Sunt cu mașina”. i-am spus. „Unde locuiți, poate va pot duce acasă?”
„În Circumvalațiunii, dar pot să merg pe jos. Este destul de aproape. Vâ mulțumesc pentru invitație, dar mai voiam să cumpăr ceva din Mall” mi-a răspuns.
„Păi, și eu am mașina în parcarea de la Mall. Și chiar am chef să beau o cafea. Va propun să va faceți cumpărăturile fără grabă și după aceea, veniți să beți cu mine o cafea la Starbucks,” am zis pe nerăsuflate.
„Eu nu beau cafea, dar dacă mă invitați, voi lua o înghețată,” mi-a răspuns.
Am așteptat-o vreo jumătate de ora să vină. Dar oricum nu aveam nimic de făcut în ziua aceea. Era mai important faptul că mă intilneam cu o femeie, nu făcusem treaba această de multă vreme, de vreo trei ani nu prea ieșisem din curte, mă legase de glie mama mea cu bolile și bătrânețea ei, făcusem doar scurte deplasări în jurul locuinței pentru aprovizionarea cu alimente sau medicamente.
După ce a venit la masă și am comandat înghețata, am convenit să ne tutuim. Și fiindcă după această convenție, ne simțeam mai apropiați, eu i-am povestit Elenei viața mea din ultima perioada, ea mi-a istorisit problemele ei din ultimul deceniu. Soțul i se îmbolnăvise, l-a îngrijit vreo patru ani, fiica ei a terminat facultatea, s-a căsătorit și a plecat din țară după soț, tocmai la Singapore, în capătul celălalt al pămîntului, iar ea a rămas singură să-și îngrijească mama. Mama ei avea 96 de ani. Viața ei și viața mea din ultimul deceniu erau într-un fel asemănătoare. Trecut tern și trist pentru amândoi. Prezentul însă era diferit. Eu eram liber ca pasărea cerului, ea era închisă într-o colivie, străjuită de grija pentru mama ei.
„Mă duc doar la biserică,” mărturisi ea. „Este singurul loc unde mă simt bine! Tu te duci la biserică?”
„Nu prea. Chiar de loc.” am răspuns eu.
„Gela era foarte credincioasă. Ne spunea la birou că în perioadele de cumpăna din viață ei se ruga la îngerul ei păzitor și îngerul a ajutat-o de fiecare dată…”
„Se pare că a părăsit-o spre sfârșitul vieții…” am mormăit eu.
„Nu ai dreptul să spui asta,” mă apostrofă Elena. „Îngerul ei păzitor a ajutat-o să treacă prin toate vămile cerești și acum Gela trăiește o nouă existența într-un loc plin de verdeață!”
Am tăcut. Voiam să-i spun că nu cred în viața de apoi, nu cred în existențe supranaturale, nu cred că dincolo de mormânt mai există ceva concret. Dar n-am zis nimic. Nu se cuvenea să-mi exprim îndoielile în față unei femei care credea în spusele ei. Elena vorbea însă cu toată convingerea că are dreptate:
„Dane, Gela te urmărește de acolo de sus din ceruri de unde este acum și dacă te vede că te prăbușești tu ca persoană aici pe pământ va fi foarte dezamăgită. Ea este îngerul tău păzitor. Al tău și al fetelor tale. Și va face tot ce îi stă în putință pentru a vă feri de răul și pericolul lumesc”
Ascultam discursul de încurajare al Elenei. Probabil descoperise că sunt un om sfârșit, fără obiective imediate, fără un orizont bine definit și acum voia să mă îmbărbăteze. Ideea era frumoasă, cuvintele mobilizatoare, dar eu nu aveam nicio garanție că aceste lucruri puteau fi adevărate. În lumea reală în care trăiam, totul părea trist și sumbru. Și reticență mea bărbătească mă împiedica să văd un viitor mai luminos.
Nu i-am dezvăluit Elenei temerile care mă frământau. Am condus-o pâna acasă, am schimbat numerele de telefon și ne-am desparțit ca buni prieteni.
Spre seară, înainte de culcare, am încercat să fac bilanțul zilei. Și am constatat că rezultatele nu erau prea strălucite. Am mers la cimitir, am făcut curățenie la mormântul Gelei, am aprins o luminare și i-am transmis un mesaj soției. Erau lucruri bune, puteam fi oarecum mulțumit. Nu primisesem niciun răspuns concret de la soția mea, dar oare ce răspuns putea ea să-mi dea? Așteptasem o adiere de vânt, o aversă scurtă de ploaie, o rază de lumina care să poposească pe piatră funerară din față mea, dar nimic spectaculos nu s-a întâmplat, nu am perceput niciun semn, nu am văzut nicio schimbare în mediul din jurul meu. Poate mesajul meu nu a ajuns, poate rătăcește pe undeva prin Universul întunecat…
Singurul lucru pozitiv era că mă intinisem cu o persoană care o cunoscuse pe Gela. Și că această persoană mi-a spus că Gela era îngerul meu păzitor. Ideea aceasta nu putea fi adevarată. Bunicii mei mă învățaseră la vremea când mergeam la grădiniță că fiecare om primește la botez un înger, la care trebuie să te rogi să te păzească de relele pământului. Eu m-am rugat în fiecare seară până am ajuns la școală. Apoi, din ce în ce mai rar. Incet-încet am uitat de el. Marxismul din școală m-a învățat că toată credința biblică este o plăsmuire. Și eu am crezut tot ce am fost învățat. Dar acum, la bătrânețe, nu mai știu ce să cred. Sunt derutat. M-am întîlnit întîmplător cu o doamna serioasă care mi-a oferit o informație ciudată. Nu-mi vine să cred așa ceva.
Dar dacă o fi adevărat? Și dacă Elena este ființă care îmi spune adevărul? Dacă ea este o persoană trimisă chiar de Gela să-mi spună că eu și fetele mele avem acum o protecție cerească? Să fi fost ideea aceasta raza de lumina pe care o aspteptam ? Sa fi fost Elena purtatorul semnului asteptat ? Ce prostii îmi trec prin cap! Dar ar trebui să intru în joc. Ce am de pierdut? Nimic. În consecință, înainte de a intra în pat, m-am așezat în genunchi în colțul dinspre rasarit al dormitorului și am rostit :
„Dragă Gela, fiindcă am aflat că tu ești îngerul meu păzitor te rog să-mi spui ce să fac cu viața mea de azi înainte.” Apoi am rostit rugăciunea copilăriei mele:
” Înger-Îngerașul meu /Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic , tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare/ În tot locul mă însoțește/ Și de rele mă ferește.
Nu mai știam toate versurile. Dar m-am băgat în pat și am adormit mulțumit. Imi spusesem rugăciunea de seară.
2.3. O CONSERVA IN SUC PROPRIU
18 mai 2024
A doua zi de dimineață, am primit vizita unui prieten. Îl cheamă Gabriel și bem uneori împreună cafeaua de dimineață. De obicei, conversăm pe teme politice. Dar astăzi discuția noastră a fost despre viață. L-am întrebat dacă vreun om de vârstă noastră mai poate fi fericit. Mi-a răspuns că fericirea depinde de atitudinea și alegerile fiecăruia, indiferent de vârstă.
„ Tu ar trebui să te mulțumeșți cu ceea ce ai deja”, a completat el. „Poți obține fericirea adunând mici bucurii zilnice. Uită-te la mine, ce probleme am! Soția mea este bolnavă, are tensiune, pietre la rinichi, diabet zaharat de tip II și nu mai vede bine. Fiul meu și-a dat demisia de la locul de muncă, de multe ori trebuie să am grijă de copilul lui, un neastimparat de 5 ani și , pe deasupra, nici cu banii nu o duc prea bine. Hai să facem comparația între mine și tine!”
Am tăcut oarecum vinovat. Nu aveam problemele lui. Aveam și eu diabet, dar mă străduiam să-l țin sub control, oboseam repede, deși aveam doar 84 de kilograme la 175 de centimetri, nu auzeam bine cu urechea stângă și aveam miopie de -3 la ambii ochi. Nu sunt foarte sănătos, dar nici foarte bolnav. Dacă mă gîndesc bine, nu există oameni de vârstă mea care să fie sănătoși.
După vreo 2 minute de tăcere absolută, am abordat subiectul care mă frământa. I-am povestit despre întâlnirea cu fosta colegă a soției mele și l-am întrebat dacă este posibil ca Gela să fie îngerul meu păzitor. El m-a ascultat cu atenție și, după ce am terminat de vorbit, a zâmbit cald și a spus:
„Știi, îngerii păzitori sunt mai reali decât ne putem imagina. Uneori, se manifestă prin oameni care ne aduc un zâmbet sau o vorbă bună atunci când avem nevoie cel mai mult. Gela ar putea fi cu adevărat îngerul tău păzitor. Tu nu o vezi, dar ea îți trimite semne prin oameni și întâmplări. ”
M-am surprins gândindu-mă la momentele din trecutul apropiat când simțisem că cineva mă veghează în cele mai grele clipe. Aveam mereu impresia ca sunt luminat de un foc sacru. Poate că Gabriel avea dreptate, Gela încerca să fie alături de mine într-un fel sau altul, dar eu nu percepeam întotdeauna originea acestui ajutor divin.
„Ar trebui să fiu mai deschis la aceste lucruri,”am murmurat eu si am simtit o ciudată căldură interioară.
Gabriel însă continua netulburat aserțiunea sa, fără să mă bage în seamă:
„Știi care este lucrul cel mai important? Faptul că s-ar putea ca această întâlnire să te scoată din starea ta de conservă consumată în suc propriu.”
„Cum adică?” am întrebat nelămurit.
„Tu ai trăit pînă acum în cercul tău strâmt, în mediul îngrădit de pereții casei tale, nu ai socializat cu nimeni. In ultimii ani nu ai călătorit niciunde, nu ai scris, nu ai participat la întâlniri prieteneșți, ai trait singur si te-ai consumat în sucul propriu al ființei tale. Ai fost precum este o conservă de carne înghesuită într-o cutie de tablă. Ți-a fost frică să te deschizi in fata lumii, fiindcă ți-a fost teamă că te va altera aerul de afară. Dar acum ai o perspectiva. Ai perspectiva de a intra în rândul lumii. Ești încă un văduv tânăr. Te întreb acum : ai avut vreo relație memorabilă cu o femeie în ultima vreme?„
„ Nu”, am mărturisit eu spășit.
„Ai avut vreo întâlnire intimă cu o persoană de alt sex?”
„ Nu.”
„ Ei bine, ar trebui să ai. Dacă vei rămîne așa închis în tine, îți va trece termenul de valabilitate și după o perioada, vei fi considerat un ins expirat, un produs alterat, nerecomandat pentru consum. Ieși din carapacea ta invizibilă. Observă mediul și oamenii din jurul tău și vei constata ca lumea are frumuseți deosebite. Materiale și umane. Fizice și psihice. Iar descoperirea aceasta te va face fericit. Un filozof chinez spunea că drumul spre fericire este fericirea însăși. Ține minte chestia asta!”
Cuvintele lui m-au făcut să mă gîndesc la fragilitatea naturii umane. Sunt un om în vârstă și, la fel ca aproape toți bătrânii din țara mea, m-am protejat cu diverse ziduri de apărare, temându-mă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă îmi voi expune vulnerabilitățile. Dar, după cum susține prrietenul meu, adevărata valoare a introvetitului din mine ar putea fi dezvăluită doar atunci când voi avea curajul să mă deschid și voi descoperi adevăratul gust al vieții.
Gabriel vorbea însă mai departe, fundamentindu-si propriile opinii. Zicea:
„Călătorește, socializează și scrie! Abia acum, când ai împlinit 71 de ani te-ai maturizat. Și acum cu mintea și sufletul tău de om matur, ar trebui să încerci să trăieșți cu adevărat visele din copilărie și adolescență. Acum ar trebui să faci lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată, dar pe care ți le-ai dorit întotdeauna. Abandonează temerile bolnăvicioase care te frământă. Nu le mai da atenție! Și concentrează-te pe trei obiective mari pe care le poți înfăptui până la sfîrșitul vieții: Călătorește, socializează, scrie!”
„Nu știu dacă sunt în stare la vârstă mea să călătoresc și să socializez…” am spus abia auzit.
„ Ești în stare! Ai încredere în tine. Ai răzbit după o operație grea. Ai depășit un cancer. O chestie extraordinară cu care nu se pot lauda prea mulți. Ești un tip foarte tare. Este timpul să te transformi dintr-un om obișnuit într-un om cu o versiune strălucitoare.”
„Mă aburesti cu idei marețe. Am impresia că te joci cu mine,” am comentat supărat.
„Nu mă joc, vorbesc serios! Ia-ți inima în dinți și pornește pe calea ta unică.”
„Altă amețeală grandioasă: calea mea unică…”
„Da, evident, fiecare are calea lui. Tu ești unicul Constantin care s-a născut în Timișoara și are codul numeric personal care începe cu 1531905. Nu mai există alt om în lume cu acest prenume și acest cod. Eșți unic și dacă ești unic, ești important. Ai o cale unică prin lume, atât în viață, cât și după moarte. Nimeni nu va avea același drum ca și tine. Nici astazi, nici mâine, nici poimâine, niciodată.”
„Ce aiureli spui, Gabriele!” am replicat eu cu gândul la calea mea unică. „Să mă apuc acum de scris când am 71 de ani ? Și chiar dacă aș reuși să scriu ceva, mă întreb pentru cine aș scrie. Cine mai citește astăzi un roman când există Facebook, Istagram, Tic-tok și toate celelalte? Astazi toată lumea filmează, nimeni nu mai scrie, nimeni nu mai citește…”
„Scrie pentru tine”, a venit răspunsul. „Ce îți pasă dacă nu te va citi nimeni? Tu scrii pentru tine. Vei fi un scriitor fericit… Iar apoi, cînd te vei îmbolnăvi de Alzheimer, vei citi poveștile tale din călătorii și vei retrăi clipele de fericire pe care le-ai avut în viață! Iar atunci vei fi fericit din nou!”
2.4. MY BUCKET LIST
19 mai 2024
Astăzi este ziua mea. Împlinesc 71 de ani. Nu vreau să sărbătoresc cu nimeni. Nu îmi place să vorbesc la telefoane. Nu am chef să răspund la mesaje. De cînd mi-am făcut pagină pe Facebook, toți oamenii de pe planetă știu când este ziua mea. Și unii chiar mă sună, alții îmi trimit mesaje cu urări de sănătate, garnisite cu buchete de flori și inimi însângerate străpunse de săgeți.
A doua zi de dimineață, primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit a fost să alerg la geamul camerei de hotel. Se vedea marea, dar nu se vedea vasul. Era încă foarte devreme. Ne-am îmbrăcat, am băut o cafea, ne-am făcut bagajele, i-am spus „ La revedere” românului Volodea și am plecat spre port.Când am părăsit străzile înguste ale orașului și am pășit pe promotoriul mărginit de zidurile cetății medievale…am văzut nava. Se observa în zare, abia trecută de orizont. Se apropia încet. Redusese turația motoarelor și din minut în minut se auzea semnalul sonor de acostare.
Am coborât în grabă treptele spre port cu valizele troncănind în urma noastră. O rola de la valiza argintie a cedat, dar nu îmi mai păsa, am tras-o așa mai departe. Și am ajuns pe doc odată cu nava. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ochilor. Era imensă. Și magnifică. M-am așezat pe o valiza, soția s-a așezat pe cealaltă. Ne trageam amândoi sufletul. Nu știam de ce ne-am grăbit așa. Pe bilet scria că îmbarcarea se face începând cu ora 14. Și nu era decât ora 10. Dar ce să-i faci, așa este la prima croazieră!
Am scos telefonul din buzunar, l-am pus pe reportofon și am început să vorbesc. Recitam din minte notițele făcute acasă:
„ Nava MSC. Fantasia are 333 de metri lungime, 38 de metri lățime și cîntărește 138.000 de tone. A fost construită în Franța în 2008 și costul de construcție a fost 550 de mili- oane de dolari. Are 18 punți accesibile din care 14 sunt pentru oaspeți și peste 1600 de cabine în care se pot găzdui mai mult de 4300 de călători. Aceștia vor avea la dispoziție, 5 piscine, 6 restaurante, un bufet, o sala de spectacole, un aqua park, baruri, săli de fitnes, cinema și jocuri de noroc, terenuri de sport, numeroase magazine și buticuri…”
Am închis înregistrarea și mi-am aprins o țigară.
„ Ce faci?” m-a întreabat Gela. „Vorbeșți singur?”
„ Nu vorbesc, scriu…”
„ Ce scrii și cui scrii?”
„ Scriu un jurnal,” i-amrăspuns. „Îl scriu pentru noi, îl vom reciti cînd vom avea Alzheimer și nu ne vom aminti ce am făcut în ultimii noștri ani de viață.”
„ Păi da, ești la fel de bolnav ca maică-ta. Știam eu că Alzheimerul se moștenește. Acum am dovada certă. Dar la tine a început mai devreme…”
Nu i-am răspuns. Ce să îi fi răspuns? Într-un fel avea dreptate. Mama mea avea Alzeimer, nu își amintea ce a făcut ieri, dar își amintea ce a făcut în tinerețe, cum îl cheamă pe primul ei învățător, care erau prietenii ei de joacă din copilărie și la ce școală de fete a fost în anii ’40. Îi făcusem un jurnal cu principalele evenimente din viață ei și, din când în când o puneam să îl citească. Chestii importante: cum o cheamă, când s-a născut, unde și cu cine s-a căsătorit, câți copii are, cum îi cheamă și pe ei… Primisesem sfatul cu jurnalul de la medicul ei psihiatru. Iar eu am hotărât atunci să aplic ideea și în cazul persoanei mele. Este posibil ca peste 20 de ani să nu îmi amintesc ce am mâncat cu o seară înainte, dar sunt sigur că imi voi aminti că în 2012 am fost într-o croazieră cu vasul Fantasia…
„ Auzi, deșteptule, a spus nevasta-mea, scrie în jurnalul tău că m-ai grăbit să vin aici să stau ca proasta satului în mijlocul străinilor. Este o greșeală, scrie asta! Poate când vei citi jurnalul îți vei aminti ce prost ai putut fi la 60 de ani…”
„Da, am răspuns eu cu același ton, dar voi mai scrie că ai făcut 2 valize de o tonă fiecare care m-au nenorocit până acum. Ca să-ți aminteșți și tu ce isteață ai fost la 57 de ani…”
Nu am mai continuat conversația. Era o banală discuție între soți care aveau deja 30 de ani de căsnicie. Nici unul dintre noi nu a vrut să strice frumusețea acelei zile. Pînă la urmă plecam amîndoi în aventura vieții noastre…
Cei care coborau de pe vas începuseră să afluiască pe docuri. Distigeam pe figurile lor o mulțumire reținută și regretul că s-a terminat călătoria. Citisem undeva pe net că satisfacția unei călătorii pe o croazieră este apreciată de către turișți cu nemaipomenitul procent de 90 la sută. Văzând chipurile acestor oameni am început să cred că așa este.
La ora 14 a început îmbarcarea. Deși ajunsesem printre primii în port, nu ne-am așezat imediat la coadă de îmbarcare. Am lăsat în față câteva perechi de călători, fiindcă voiam să vedem cum se procedează, care sunt instrucțiunile personalului de la check-in. Formalitățile au mers destul de repede. Am prezentat pașapoartele și tichetele de îmbarcare, am fost înregistrați, am predat bagajele și ni s-au făcut poze. După aceea am mers la cabină. Știam puntea, știam numărul, știam arhitectura vasului pe care o studiasem la Timișoara direct de pe site. Așa că ne-a fost ușor să ne orientăm și să ne deplasăm. Bagajele încă nu sosiseră, nu aveam ce să despachetam așa că am inspectat cabina. Aveam tot ce ne trebuie acolo. De fapt era o camera de hotel clasic de vreo 16 metri patrați la care se adauga o baie de vreo 4 mp.
„ Uite avem și halate de baie flaușate!îmi strigă Gela. Și foen!”
„Noi le-am cărat ca niște proști din Timișoara”, am zis eu.
.„Tu eșți de vină. Nu m-ai informat.” s-a disculpat ea.
N-am răspuns. Adevărul era că nu o informasem fiindcă nu am știut. N-am găsit niciunde scris chestia cu halatele de baie. M-a deranjat însă că mă găsise imediat primul vinovat. Era clar că voi fi principalul vinovat pentru orice neplăcere care apare pe această croazieră.
Din lipsă de ocupație, am hotărît să inspectăm nava. Nu mai fusesem niciodată pe o nava de croazieră și curiozitatea noastră era destul de mare. In consecință, ne-am aventurat pe punțile superioare și am avut prilejul să vedem o piscină imensă cu câteva căzi de hidromasaj, baruri splendide, săli de fitness și, bineînțeles, restaurantul self service. Am luat două sucuri de portocale de la dozator și ne-am așezat pe o terasă cu vedere spre largul mării. Eram fericiți. Începea o aventură inedită în viață noastră. Eu mi-am aprins o țigară, soția mea a început să fotografieze tot ce i se părea interesant. La un moment dat m-a întrebat:
„Auzi bărbate,cât am plătit noi hotelul la Viena anul trecut?”
„65 de euro pe noapte!”i-am răspuns eu imediat.
„Eșți de acord că acea cazare este similară cu cea de acum?”
„Nu prea, am zis eu,acolo nu aveam balcon în cameră, priveliștea era limitată de blocul de vis a vis și hotelul era staționar, nu se mișca cum se plimbă cel de acum…”
„ Ai dreptate,a încuviințat Gela. Voi lua în calcul și aceste aspecte. Și le voi cuantifica!”
„Ce tot calculezi?” am întrebat-o eu nelămurit.
„Fac niște comparații, nu îți spun deocamdată despre ce este vorba!”
„ Ai secrete față de mine?” am râs eu, oarecum surprins.
„ Deocamdată îți propun ca fiecare dintre noi să se ocupede treaba lui. Eu sunt contabilă, mă voi ocupă de cifre, tu eșți poet vezi-ți de versurile tale.”
Iar mă lua peste picior. Dar bine că m-a lăsat în pace! La urma urmei, de ce m-ar fi interesat pe mine socotelile ei contabilicești? La ora aceea pe mine mă interesa doar modul în care îmi voi redacta jurnalul de bord. Îl voi scrie la persoană întâi sau la persoana a III a ? – Iată care era întrebarea! M-am gândit o clipă și mi-am dat răspunsul: „ Trebuie să scriu la persoana întâi fiindcă sunt implicat total în poveste cu trăiri și sentimente individuale, nu pot fi un narator obiectiv care tratează subiectul rece și distant”.
Ne-am întors la cabină, bagajele ne așteptau, am despachetat și rânduit ce putea fi aranjat, am cercetat cardurile recepționate, mini-seiful, am aflat că am fost repartizați la restaurantul Red Velvet, l-am căutat, l-am găsit, l-am admirat, am descoperit apoi bufetul self service, am participat timp de 10 minute și la un exercițiu de securitate, timpul a trecut pe nesimțite…
Seara s-a scurs liniștit. Înainte de 9 ne-am retras în cabină, ne-am schimbat în pijamale și am ieșit pe balcon. Priveam marea de la înălțimea celor 12 punți. Era calmă și neagră. Nu se simțea nicio adiere de vânt, nu se simțea niciun val. Apoi am auzit semnalul sonor și vasul s-a pus în mișcare.
„Dumnezeu să ne ajute!”,a spus Gela și m-a luat de mînă.
„ Să ne ajute Dumnezeu!”am spus și eu și am luat-o în brațe.
Am stat așa o vreme. Nu știu dacă au fost 10 minute sau o ora. Dar amîndoi eram fericiți. Începuse o nouă lună de miere în viața noastră la 30 de ani de la căsătorie.Pornisem impreuna pe mări spre alte zări și îmbrățișarea noastră lungă de pe balcon consfințea parcă o iubire veșnică. Eram recunoscători sorții care ne-a unit în urmă cu trei decenii…
(Oare de ce acum când sunt singur și ea nu mai este, rememorând acele clipe de acum 13 ani, plâng când scriu, scriu când plâng?)
1.9. JURNAL DE BORD – ziua a II a- Genova
Genova este un oraș-port din nordul Italiei, capitala Liguriei. Eu, un cetățean român cu un nivel mediu de cultură generală, nu cunosc decât doi genovezi celebri: Cristofor Columb și Nicolo Paganini. Tocmai de aceea, m-am hotărât să mă concentrez pe ei.
Dimineața, la ora 8.00 cum am ajuns în Genova, am mâncat în fugă la bufet și am coborât de pe vas. Ne-am înscris într-un tur al orașului organizat de o firma turistică pe care am găsit-o în port pentru care am plătit 10 euro de persoană. În acest fel, am putut vedea de la înălțimea platformei Piazza de Ferrari, Opera, Palatul Dogilor, casa în care s-a născut Cristofor Columb, Via Garibaldi. După ce am debarcat din autobuz, am vizitat Cattedrale di San Lorenzo, unde am văzut un fragment din Sfântul Graal, potirul din care a băut Cristos la Cina cea de Taină, am văzut și tava pe care s-a aflat capul lui Ioan Botezătorul, ucis la ordinul lui Irod. La întoarcerea spre port, am văzut Corabia lui Cristofor Columb pe dinafară cu 5 euro și pe dinăuntru cu alți 5. Ar fi trebuit să vedem și Acvariul, dar nu prea am avut timp.
Pe terasele din jurul lui Porto Antico, cafeaua costa 1,5 euro, iar berea 2,5. Vasul a stat în Genova zece ore, timp în care am cheltuit 30 de euro de persoană, adică turul orașului, intrarea pe corabie, berea și cafeaua băută în târg.
Seara, când s-a urnit vasul din loc, noi eram deja echipați în ținută de gală, pregătiți pentru participarea latradiționala festivitate de prezentare a echipajului. Am intrat în sala de spectacole. Nu mi-am închipuit niciodată că pe un vas de croazieră poate exista o sala de trei ori mai mare cu sala Filarmonicii Banatul din Timișoara.
Bineînțeles că noi, oamenii veniți dintr-o țară mai periferică a Europei, ne-am în rândul 4. chiar pe culoarul central dintre rânduri. Eu eram tras la costum de ginere cu papion și soția era îmbrăcată într-o rochie lungă argintie cu fir lame. În timpul în care se umplea sala cu spectatori, a început să cânte muzică pe scenă, din culise au apărut 4 animatori, niște tineri frumoși și eleganți, toți trași prin inel, care s-au pogorât printre scaune și și-au ales dintre spectatoare câte o partenera de dans. Nu mică mi-a fost mirarea când unul dintre ei s-a oprit în fața mea și mi-a pus întrebarea:
„Sir, may I dance with your wife?”
„Yes, you may. “ am spus eu grăbit și m-am ridicat să-i fac loc soției să treacă. Dar ea era deja în picioare, pregătită să plece alături de tânărul dansator. Apoi amândoi au evoluat pe scenă. Întîi într-un vals, apoi un tangou urmat de o polcă în 3 pași. Gela a ținut ritmul la dans, dar nu și la vorbire. Animatorul vorbea într-una, îi punea o serie de întrebări, dar soția mea îi răspundea invariabil: „langsam, langsamer… langsam, langsamer…”
„Ce te-a întrebat tânărul în timpul dansului?” am fost eu curios să aflu când s-a întors.
„Nu știu, vorbea prea repede. Eu îi spuneam mereu să vorbească mai încet, dar el nu înțelegea. Nu cred că știa germană…”
Pe scenă se desfășura prezentarea echipajului. În sunetul muzicii, o voce din off numea câte o persoană care apărea apoi pe scenă din culisele din dreapta sau stânga. Așa am aflat cum se numesc și cine sunt mecanicii, matelotii, timonierii în mîinile cărora se află viața noastră în următoarele zile. La sfârșitul prezentării a sosit și căpitanul care și-a început discursul cu o urare în engleză, franceză, și spaniolă, rostind: „Bine ați venit la bordul navei MSC. Fantasia!” Toată asistența a aplaudat. Apoi căpitanul, un italian de vreo 50 de ani, ne-a vorbit despre linia de croaziere, despre vasul cu care navigam, despre eforturile echipajului de a ne asigura o vacanță cât mai plăcută, într-o atmosfera sigură și relaxantă. Cuvintele fuseseră bine alese, tonul era cald, limbajul corpului profesional. Discursul s-a sfârșit, asistența s-a ridicat în picioare și a aplaudat din nou, îndelung de data această…
Fiindcă tot eram îmbrăcați în ținuta ceremonială am decis să servim cină la restaurantul în care fusesem repartizați. Se numea Red Velvet și era amplasat pe punțile 5 și 6 fiindcă era cu etaj.Minunat restaurant. Priviți poza și veți înțelege cât de mult eram impresionați. În plus, chelnerii erau îmbrăcați în niște costume negre, foarte șic și aveau mănuși albe până la cot.
Eram 6 persoane la masă. De fapt 3 perechi, una rusă, una engleză și una românească. Rușii erau cei mai tineri, englezii aveau în jur de 40, iar noi, românii, eram cei mai în etate. Fiecare vîrstă și naționalitate avea modul ei propriu de comunicare. Rușii vorbeau tare și mult, râzând extraordinar de des, englezii vorbeau scurt și în șoaptă, zâmbind uneori,iar noi românii ne priveam comesenii într-o tăcere absolută.
Rușii au comandat un „Stroganoff de vită”, o mîncare ciudată în care carnea se amesteca cu paste, ciuperci, ceapă și orez, englezii au comandat un „Beef Wellington” , o bucată de carne acoperită cu aluat, iar noi am comandat o supă de pui și am spus că pentru felul doi ne mai gândim. Recunoscusem sintagma „Chicken soup” în lista cu meniuri așa că nu a fost nicio problema. Problema a apărut când am dorit să comand felul 2. Ce dracu să comand? Mărturisesc că mă descurc în vreo două trei limbi cu limbajul uzual, folosit pe stradă, dar la restaurant e mai greu… Nu știam nici o denumire din lista aceea kilometrică tipărită în 3 limbi. Am navigat pe ea vreo 5 minute fără să mă luminez prea mult, fără să văd vreun orizont apropiat, dar, la un moment dat, mi-am zis că suntem încă în Italia și noi, fiind obișnuiți cu mîncarea italiană, ar trebui să comandăm o mâncare mediteraneană. Riscurile să nu ne placă erau mai mici. În consecință, am chemat chelnerul și am comandat în limba italiană:
„pasta napoletana con le vongole!”
Chelnerul, un tânăr negru distins, mi-a spus cu o expresie admirativă pe chip: „Congratulations Sir, you know two languages!”
„Oui, bien sure!”am răspuns eu în a treia. Chelnerul m-a privit încă o dată cu admirație și a plecat. Până să termin eu de comandat, englezii și rușii plecaseră. După ce am rams singuri, Gela m-a înțepat:
„Faci pe deșteptul cu chelnerii?”
„Mai femeie, în loc să te bucuri că ți-am oferit o cină intimă la împlinirea a trei decenii de căsătorie, tu mă critici?”am zis eu supărat.
A tăcut. Probabil că vorbele mele avuseseră efectul scontat. Și comanda noastră începuse să vină. În prima etapă 2 boluri cu un lichid gălbui. “Oare pentru ce sunt?” mi-am pus întrebarea. Apoi pe masă au apărut 2 farfurioare cu pîine prăjită. Eram din ce în ce mai derutat. Pîine prăjită și sos la macaroane? Ce comandasem? Pasta napoletana con vongole. Dar ce naiba înseamnă „vongole”? Nu știam. Îmi lipsea cuvântul acesta din vocabularul meu multilingv.
Am aflat până la urmă. Simpaticul chelner ne-a adus comandă:două farfurii de spaghete, pline cu scoici.
Priveam amândoi împietriți la cina noastră intimă. Cum dracu se mănâncă scoicile?Cu ce ustensile? Ce se face cu pâinea prăjită adusă separat? Se înmoaie în sosul primit alături? Sau poate ca nu. Poate se înmoaie vietațile acestea marine, dar cum, când? Sunt fierte oare sau sunt vii? Daca se apucă să miște în furculiță? Și unde pui oasele, adică carapacele? Jale mare cu mâncarea acesta! Nu zîmbi, cititorule! Pățania mea este molipsitoare. Vedea-te-aș cu lista aceea de bucate în mână! Și cu midiile în farfurie! Dacă n-ai mîncat niciodată…
Am înghițit în sec și am plecat. După ce am ieșit din local, Gela mi-a spus:
„Bravo, mai poliglotule, mi-ai oferit o cină intimă pe care o voi ține minte toată viața! O să mor de foame până mâine…”
„Hai la bufetul suedez!” am murmurat eu vinovat.
1.10. JURNAL DE BORD – ziua a III a- Marsilia
Marsilia este al doilea oraș al Franței. Este plin de atracţii pentru toate vârstele, mândrindu-se atât cu un număr mare de clădiri istorice, palate grandioase, biserici, muzee, cât şi cu golfurile şi plajele sale. Surpriză neplăcută la Marsilia a fost că noul port este foarte departe de oraș și o călătorie până în centru a costat 15 euro de persoană cu autocarele puse la dispoziție de MSC. Unii au luat taxiul, alții au mers pe jos, nu știu cât au economisit nici cei motorizați, nici cei pedeștri, cert este că noi am dat 30 de euro dintr-un foc.
În centrul orașului am luat un mic trenuleț ( de fapt, o mașină care tracta niște remorci) și cu 7 euro/ persoană am făcut un tur consistent al orașului. Așadar am pornit din Vieux Port, am mers pe niște străduțe în formă de labirint, am ieșit la mare și am urmat șoseaua de coasta care ne-a oferit privelișți încântătoare. De aici s-a putut vedea de aproape, la câteva sute de metri, celebra insula Château D’If , pe care se găsește amplasată închisoarea în care fusese întemnițat Edmond Dantes, eroul lui Dumas din romanul Contele de Monte Cristo. Am părăsit șoseaua și am urcat încet încet pe înălțimea dominantă pe care se găsește Notre Dame de la Garde. Basilica atrage anual peste trei milioane de vizitatori, fapt certificat și de aglomerația cu care am fost întâmpinați pe cel mai de sus platou. Oricum atât biserica, cât și priveliștea întregii Marsilii văzută din cel mai înalt punct al orașului merită toți banii.
După ce am coborât din înălțimi am mai mers prin centru, am văzut Palais du Pharo și Place aux Huiles. Nu ne-am înscris să mergem pe insula Contelui de Monte Cristo fiindcă prețul (40 de euro) ni s-a părut mare și am preferat să rămân în memorie cu imaginile din ecranizarea romanului. Așadar la Marsilia am cheltuit vreo 40 de euro de persoană din care 22 pe transport, vreo 8 pe consumația din oraș și vreo 10 pe magneți, vederi și mici atenții pentru cei de acasă. Bineînțeles că și micul dejun și cina le-am servit la restaurantul self service. Mi-a fost rușine să mă mai duc la Red Velvet de frica că mă întâlnesc cu chelnerul pe care îl impresionasem că sunt mare cunoscător de limbi străine. S-ar fi putut să râdă de mine când a văzut că nu am știut bine nici limbile străine enumerate și nici cum se mănâncă „vongolele”…
Managerii croazierei și-au închipuit că există în lumea aceasta mare și oameni ca noi și au creat o varianta alternativă: restaurantul self service, un fel de bufet suedez. Localul era amplasat pe puntea 14 și avea suprafața unui teren de handbal. Găseai acolo sute de feluri de mâncare din toată lumea de la suchi și până la tocane africane, dar și o mare varietate de feluri de mâncare continentală. Cei mai mulți dintre călători preferau acest bufet, fiindcă alegeai din priviri mâncarea pe care o cunoșteai și riscurile de a te trezi cu niște „mâncare care se mișcă în farfurie” erau mai mici. Exista o vorbă chinezească celebră despre prospețimea mâncării, cred că o știți.
Despre bogăția meniului de la bufet nu prea are rost să vorbim… Erau mâncăruri atît de variate și de apetisante că o parte dintre călători – îndeosebi cei care veneau pentru prima dată pe o croazieră – aveau tentația de a-și pune câte un platou cu vîrf pe care nu îl puteau termina până la finalul mesei… Adevărul este că și eu procedasem la fel în prima dimineață, dar am avut norocul să întâlnesc un debarasator român care mi-a dat un pont.
Petre, un tânar originar din Iași, mi-a zis:„Domnule, pe o croazieră nu se umple platoul niciodată. Râde lumea de tine dacă te vede. Trucul este să-ți pui puțin în farfurie în prima sală, apoi să te muți la altă masă din alt sector și te serveșți și acolo cu ce îți place și dacă nu te-ai săturat, să mergi așa tot mai departe, din sală în sală, din sector în sector până la prăjituri și fructe…”
Am găsit ideea isteață și i-am mulțumit lui Petre pentru ea. Oricum din acel moment nu am mai făcut nicio risipă condamnabilă de mâncare și nici nu m-am făcut de râs în fața celorlalți comeseni veniți din toate colțurile lumii.
Ce să mai vorbim de calorii? Dacă voiam, puteam să mănânc 2000 de calorii la o masă, dar fiindcă eram la regim impus de nutriționistul meu, mâncăm numai 1200, care de altfel îmi erau foarte necesare fiindcă pe această croazieră am fost într-o permanentă …mișcare.
De exemplu, în acea seară am mers amândoi la un curs de dans pe puntea 11. Într-o sală de 50 de metri patrați, o profesoară de dans din Columbia, Vanessa, ne-a învățat Tarantela, un dans popular italian destul de greu. Mi s-a părut ciudat faptul că o columbiană a ajuns să ne învețe dansuri italiene, dar mi-am dat seama că pe un vas de croazieră totul este posibil. Vanessa era destul de talentată, fiindcă în 10 minute a învățat 12 femei și 3 bărbați să danseze. Mai întîi pașii simpli, apoi cei descompuși, urmați de„giro” și „senza giro” iar, în final, toată lumea a dansat varianta întrunită, sub conducerea sud americancei care striga neobosită:„zusammen”,„tous ansemble” și „all toghether.”
După dans, a urmat spectacolul. Eram încă în apele teritoriale franceze așa că o trupa de acrobați din vestitul Cirque du Soleil și o altă trupa de Cancan de la Moulin Rouge Paris ne-au încântat privirile. Mi-am exprimat îndoiala în fața Gelei asupra autenticității artiștilor, dar ea mi-a răspuns simplu: „ Ce, ai fost tu la Moulin Rouge să le privești chiloții de aproape? Îți dai seama cât costă un bilet acolo? Nu te mai îndoi de ceea ce vezi! Fii mulțumit cu tot ce ți se oferă. Nu se știe niciodată când mai ai parte de un asemenea spectacol!”
Gela avea dreptate. Era mai practică și mai înțeleaptă decât mine. Ar fi trebuit să mă bucur de orice mica plăcere din viață. Fiindcă nimeni nu poate ști când se termină șirul lor.
1.11. JURNAL DE BORD-ziua a IV a– BARCELONA
Cine a zis că o croazieră este o excursie statică? Stimată doamna pensionară, stimate domn pensionar, dacă mai auziți pe cineva făcând o asemenea aserțiune spuneți-i că este rupt de realitate. Și dați exemplul nostru, fiindcă Gela și cu mine pe durata primei croaziere din viața noastră am mâncat mai mult decât trebuia, dar am slăbit amândoi câte două kilograme în numai 9 zile…Nu ne-a trebuit nici sală de forță, nici bicicletă ergonomică pusă la nivelul 5, nici stepper, nici Colon Help. Arderea caloriilor s-a făcut automat în fiecare ceas, la fiecare activitate…
Să va ofer un exemplu concret! În a patra dimineață a croazierei noastre am ajuns în Spania. Aveam în plan să vedem cât mai multe obiective turistice din Barcelona și pentru îndeplinirea acestui scop, imediat după ce am servit micul dejun, am coborât de pe vas, am luat un taxi din port și am mers cu el până în Parcul Guell, cel mai îndepărtat punct de interes pe care doream să îl vedem…
Ei bine, doamnelor și domnilor seniori, după ce am vizitat parcul am luat-o pe jos până la mare. Știți câți pași am făcut? 26.000 în 6,5 ore. La greutatea și vârsta noastră am ars mai mult de 1500 de calorii mergând de laGuell, la Catedrala Gotică, apoi la Sagrada Familia,Statuia lui Columb și încheind traseul cu o lungă plimbare pe La Rambla. Nu ne-am așezat decât o singură dată.
Pe la prînz, am făcut o oprire la restaurantul Bamborol unde am mâncat o paella mixtă, adică cu de toate. Auzisem atâtea despre mâncarea aceasta, dar fiindcă nu o gustasem niciodată am comandat-o acum în țara ei de origine. Nu am fost prea încântat, dar „ de gustibus non est discutandum”. În schimb mi-a plăcut sangria, un cocteil de vin cu puțin brandy și multe fructe. In momentul in care il savuram, Gela tasta un mesaj pe telefon.
„Cui scrii?” am intrebat eu curios.
„Colegelor mele de birou. Le-am scris ca le-am asteptat la restaurant si ca regret ca nu au venit. Dar le-am transmis că am băut un pahar de sangria gândindu-mă la ele.”
„ Foarte bine, am zis. Ți-ai făcut datoria pentru roata aceea țigănească…”
Am incheiat discutia si am inceput sa observ atmosfera din local. Eram impresionat de veselia și debitul verbal al clienților din restaurant. Dar și de amabilitatea personalului. Toți vorbeau tare, gesticulau amplu din mâini, râdeau cu gura până la urechi. Am ajuns la concluzia că locuitorii acestei țari știu cu adevărat să-și trăiască viața.
După ce am ajuns pe vas, am asistat la o seară spaniolă cu dansuri și melodii iberice care au animat rapid asistența. Toți spectatorii au bătut frenetic din palme mulțumiți de prestația artiștilor de pe scenă.
Eu am descoperit atunci că în fiecare zi din croaziera noastră s-a schimbat repertoriul. În prima seară a fost opera fiindcă fusesem în apele teritoriale italiene, în a două seară a fost un spectacol de varietăți fiindcă eram în apropiere de Franța, în a treia seară era muzică spaniolă și bănuiesc că mergând tot așa,din seară în seară și din țară în țară, până la destinația finală, îți puteai îmbogăți cultura generală…
Dar în acea seară, spectacolul spaniol de muzică cu castaniete nu ne-a ajuns și în consecință am mers și la discotecă. Și am dansat până la două noaptea. Eu mai puțin, dar Gela, soția mea, mult mai mult. A dansat neobosită cu figuri și ridicări de mâini pe niște melodii care erau atunci la modă. Cine dracu mai cântă azi „YMCA?” sau „Hands up? Pe vremea aceea știam, acum am uitat. M-am ramolit de tot.
1.12. JURNAL DE BORD – ziua a-V-a. PE MARE
În dimineața următoare ne-am trezit târziu. Era o zi de marți, dar pentru noi era un fel de duminică. Nu trebuia să mergem niciunde, nu trebuia să vedem niciun obiectiv terestru, nu trebuia să coborâm de pe vas. Întreaga zi urma să navigăm pe mare de la Barcelona până în Tunisia.
Așadar, după ce am servit micul dejun, ne-am instalat pe terasa de la piscină și am început să privim marea. Ratasem răsăritul de soare, dar am hotărât că vom vedea apusul.
Un banc de delfini înota în paralel cu vasul. Le vedeam trupurile sărind peste valuri, le vedem aripile dorsale spintecând apa. Probabil ne mulțumeau nouă, oamenilor, că trecem prin zona lor de viețuire. Auzisem o poveste, nu știam dacă era adevărată sau nu, că aceste mamifere sunt atât de inteligente încât atunci când observă un vas de croazieră înoată în spatele lui și se hrănesc cu peștii pe care îi sfârtecă elicea vaporului. Așa o fi, eu nu am cum să verific această idee, dar dacă este adevărată, s-ar putea spune că delfinii s-au adaptat perfect vremurilor moderne din moment ce se hranesc din siajul lasat în urmă de navele de astăzi. Dar poate că mă înșel. Poate ca toată povestea nu este decât o speculație. Poate că nici delfinilor și nici celorlalte specii marine nu le convine că a ajuns civilizația printre ele. In fond, noi, oamenii, spurcăm mediul lor natural cu tot felul de resturi alimentare, detergenți de la spălătorie sau chiar murdariile care provin de la toaletele cabinelor. Oare cum se gestionează toate aceste deșeuri? În mod normal, ar trebui să existe reglementări marine internaționale, dar recunoșteam că habar nu aveam dacă existau cu adevărat sau nu. Ar trebui să mă interesez. Când voi reveni la biroul meu de acasă voi începe investigațiile în domeniu. Așa pentru cultura mea generală.
În vreme ce eu eram preocupat de apele murdare de la toaletă, Gela, mult mai practică decât mine, făcea niște calcule pe telefon. Mă enerva permanent cu socotelile ei. În fiecare seară mă întreba cât am dat pe o excursie, cât a costat o bere sau un cocktail la discotecă, cât am dat pe un pachet de țigări. Întrebarea aceasta cu țigările era cea mai agasantă. Îi explicasem doar că în croazieră fumez mai ieftin decât în Timișoara, dar ea tot nu mă credea. De fapt, eu urmam un sfat dat de prietenul nostru Petre, debarasatorul de la restaurant, care mi-a spus că în largul marii, în apele internaționale, țigările nu au nici T.V.A. și nici accize încorporate în preț. Așa că eu mă învățasem să aștept ieșirea vasului din apele teritoriale ale Italiei, Franței sau Spaniei și numai după aceea să-mi cumpăr țigări de la magazinele duty-free de pe vas. Astfel cumpăram pachetul de Kent la jumătate din prețul cu care se vindea în România. Aceeași„inginerie financiară” se apli-ca și pentru parfumul, rujul și oja de unghii a nevestei mele și pentru țoalele de firmă și pentru bijuteriile din magazinele vasului.
Dar, în afară de țigări și ojă noi nu cumpăram nimic. Nu prea aveam bani pentru astfel de cumpărături, nu aveam bani pentru cazino sau pentru tratamente cosmetice. Pe vas ți se putea îndeplini orice dorința de la cea mai mică la cea mai complexă, dar fiecare serviciu avea prețul lui. Ne cunoșteam însă lungul nasului și învățasem în cele 5 zile să fim modești. Și rezistam cu brio tuturor tentațiilor posi-bile, trăiam foarte bine fară ele, aveam chiar de toate.
„Gela, ia spune-mi de ce faci atâtea socoteli?”
„Colegele mele de birou, m-au rugat să strâng informațiile financiare necesare pentru această croazieră. Vor sa anlizeze toate cheltuielile aferente. Dorințe de contabile bătrâne…”
„Dacă analizezi din cîte foi este făcută o plăcintă nu o vei mânca niciodată!” am comentat eu.
„Da, este adevărat, dar contează prețul plăcinții! Dacă contabilul decide că prețul este prea mare, îi spune plă-cintarului să nu o plămădească.”
N-am mai spus nimic. Nu voiam să încep să mă hărțuiesc cu un grup de contabile bancare. Ele au în mâinile lor și pâinea și cuțitul. În închipuirea mea îmi imaginăm deja o masă lungă la care stăteau niște femei cocârjate de vârstă, îmbrăcate în costume negre, cu ochelari pe nas și cu câte o toca pe cap studiind hârtiile cu socoteli, întocmai ca și cardinalii catolici care erau adunați să-și aleagă viitorul papă. Dar, în același timp, mă gândeam cu groază că un asemenea complet de judecată poate distruge fascinația ideii de a pleca într-o croazieră.
Toată ziua m-a urmărit imaginea femeilor aplecate peste hârtiile cu socoteli. Eu eram entuziasmat de ideea unei călătorii pe mare, dar Gela, economistă de profesie, analiza croaziera dintr-o perspectivă ceva mai terestră, a bugetului necesar pentru finanțarea ei.
Nu am mai spus nimic. Mă uităm la copiii care se scăldau în piscină. Mă uităm la părinții lor care stăteau lungiți pe sezlongurile de plajă de lângă bazin. Mă uităm chiar și la bunicii copiilor care discutau între ei în cazile de jacuzzi. Oare toate aceste persoane au habar de socotelile placintarului? Nu prea cred. Cred că ei mănâncă plăcinta, fără a analiza cheltuiala fabricării ei.
Judecînd economic, pentru acești occidentali costul unei croaziere este echivalentul unui salar sau al unei pensii în timp ce pentru noi, doi români, pripașiti accidental în această lume, aveam o perioada îndelungată de ispășit după această aventură.
Înainte de prînz am intrat și noi într-un bazin mic cu hidromasaj și am început să vorbim aidoma celorlalti moșnegi. Urmărind ideea care mă frămînta, am întrebat-o pe Gela:
„Ce crezi, draga mea ? Croazieră este un model de turism de lux sau unul de masă?”
„Nu știu încă. Vom afla când vom termina calculele! Deocamdată am o singură concluzie. Mâncăm destul de ieftin.”
Mi-a explicat apoi. Vorbind contabilicește, noi doi, pe durata acestei croaziere vom putea mânca în jur de 24 de mese sănătoase cu cel puțin trei feluri de mâncare.
„Îți amintești, dragă bărbate, că noi în august, în Timișoara, am servit o cină la restaurantul Stradivarius din Piața Unirii și am plătit pentru un cotlet cu cartofi prăjiți și salată 12 euro de persoană. Dacă comandam atunci și ciorbă și desert, cât oare ar fi costat? Pe când aici, aici mâncăm mult mai ieftin…Și nu suntem în Piața Unirii, suntem în mijlocul Marii Mediterane…”
„Păi, dacă socotești așa,am adaugat eu, putem spune că și dormitul este destul de ieftin. Să le amintești colegelor tale bătrâne cât am dat pe o noapte de cazare la un hotel de 3 stele la Viena…”
Conversația noastră pe tema cheltuielilor cu mâncarea și cazarea a continuat și am adaugat si spectacolele gratuite pe care le urmăream pe vas și discotecile în care dansăm și obiectivele turistice pe care le vizitam prin porturi. Da, croazieră era un fel de produs 3 în 1, precum erau pliculețele de cafea care conțineau și cafeaua și zahărul și laptele în același ambalaj. Aici mâncarea, cazarea și distracția erau ambalate într-un singur produs turistic și, tocmai de aceea, prețul fiecărui element în parte era mai mic.
Până spre seară, am văzut un film la cinema-ul 3 D în care era sa fim „haliți” de niște brontozauri, eu am participat la un quiz organizat la piscină, iar Gela s-a produs la un dans pe scenă alături de alte 20 de femei din public… A fost o zi plăcută și liniștită, odihnitoare chiar, încoronată bineînțeles de apusul de Soare în mare. Am căutat un colț liniștit de pe vas, unde am fost singuri si am putut să ne simțim ca Jack și Rose din filmul TITANIC a lui Cameron.
După ce am petrecut o jumătate de ora romantică, privind cum se oglindesc razele soarelui în apa marii, noi boșorogii de 60 de ani care își sărbătoriseră nunta de perla, ne-am despărțit. Eu m-am dus la un fotbal nocturn pe puntea 16, urmat de o bere cu niște spanioli, iar Gela a mers la un spectacol de varietăți pe puntea 14. Devenise foarte independenta de vreo 3 zile.
De fapt, Gela se adaptase repede la viata pe mare. După ce a făcut cunoștiință cu vasul, după ce a învățat cum se ajunge de la cabina la piscină, de la piscină la restaurant și de la restaurant la discotecă, nu a mai avut nicio problema de orientare, se simțea ca o lebădă pe apă. Era și foarte sociabilă în croazieră. Uneori mă enerva de-a dreptul cât de sociabilă era. Dansa cu animatorii, vorbea cu toți românii și francezii, saluta toți turiștii pe care îi întâlnea întâmplător pe holurile lungi și înguste dintre cabine. Fiindcă nu știa de ce neam sunt persoanele pe care le vedea rostea aceeași urătură în trei limbi:„Good morning! Bonjour! Guten Morgen!” Și oamenii zâmbeau și răspundeau în limba lor.
Când ne-am regăsit în cabină, soția mi-a spus că spectacolul a meritat. Și mi-a mai făcut o socoteală. Dacă mergeam la Timișoara în fiecare seară la un asemenea spectacol, trebuia să decartăm vreo 50 de lei de bilet, adică 13euro x 2 persoane x 5 spectacole, s-ar fi putut aduna vreo 110 euro. Pe puntea vasului nu a trebuit să plătim însă nimic. Concepția 3 în 1 în care s-a stabilit prețul pliculețului de cafea și al unei croaziere era aceeași. Și era convenabilă pentru toată lumea.
1.13. JURNAL DE BORD – ziua a VI-a– TUNISIA
În dimineață următoare ne-am trezit în Tunisia. Când ne pregăteam să ieșim din cabină, am auzit o bătaie ușoară în ușa. Am deschis și am descoperit în fața mea un tânăr negru, spilcuit și elegant cu un cărucior plin de ustensile de curățenie.
„Good morning, Sir! How are you sleeping?” m-a întreabat el.
„Very well, thank you for asking! Please tell me, your name and where are you from?”am zis eu.
Silla era din Sri Lanka, vechiul Ceylon cum îl învățasem eu în liceu. Mărturisesc că am avut multe funcții în viață, dar nimeni, niciodată nu m-a făcut …„Sir.” Putea să-mi spună simplu„Mister Goldiș”, cum scria pe ecranul televizorului din cabină, dar el îmi spunea „sir”, ca în bancurile acelea celebre cu Sir și John. Se pare că voia să mă simt ca un lord. Adevărul este că și eu și soția mea ne simțeam bine datorită amabilității tuturor chelnerilor, cameriștilor, animatorilor…
(Mai tîrziu am aflat că „Mister” se folosește împreună cu numele de familie, iar când acesta este necunoscut expresia clasică pentru domn este „sir”. Colpa mia!)
Când am descins în portul La Goulette și am început să ne facem formalitățile pentru obținerea vizei, tocmai au sosit din Tunis niște călători de pe o nava Costa și ne-au spus că în centrul capitalei, este o mică revoluție, mai precis sute de tineri protestau și poliția națională îi ciomagea. Am deschis internetul și am aflat că Revoluția Iasomiei începută în anul trecut nu se terminase încă. Dictatorul fugise, dar lăsase în urma lui un popor înfometat.
Fiindcă nu aveam de gând să vedem cum se manifestă o națiune flămândă, am rămas în raza portului și ne-am mulțumit să mâncăm rahat, să bem cafea la nisip și să călărim cămile. O plimbare de 10 minute pe spinarea unei cămile m-a costat 5 euro. Eu am considerat că prețul este acceptabil, Gela l-a scris în telefon, stăpânul cămilei părea satisfăcut, dar cea mai fericită a fost cămila cînd …am descălecat. La vremea aceea aveam 100 de kilograme…
Seara ne-am dus la bufetul suedez de pe vas și am mâncat Maafe, o tocană de capra cu sos de alune prăjite. A fost cremoasa, bună la gust, destul de consistentă. Dar am fost de 3 ori la toaletă în noaptea aceea. Și de fiecare dată când am stat pe WC, am blagoslovit bucătăria africană. Norocul a fost că în valizele lui Gela era și o cutie de Imodium.
1.14. JURNAL DE BORD -ziua a VII-a– LA VALLETTA
Mi-am propus de multe ori în viața mea să vizitez Malta. Mă fascina ideea de a cunoaște locurile în care au trăit și luptat Cavalerii de la Malta, mă interesa legendele Ioaniților, cruciatilor, masonilor… Cum însă puteam să ajung din Timișoara în Malta? Ar fi trebuit să merg la Budapesta și să iau avionul de acolo plătind un preț de 350 de euro de persoană. Varianta terestră era și mai scumpă. Era o adevărată nebunie să coborî cizma italiană cu mașina și apoi să iei ferryboat-ul pentru Malta. Dar oare a mers vreun român cu mașina în Malta? Acolo circulația auto este pe stânga… Este mai simplu să o închiriezi dacă ai curajul să șofezi pe stânga…
Ce știam eu până atunci despre Malta? Primele informații le aflasem încă din clasa cincea din școala primară când mi le-a spus chiar Eminescu.
„S-au îmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,/Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta/Fulgerele adunat-au contra fulgerului care/În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare…”
În jumătate de secol care a trecut de atunci, am mai auzit, citit și văzut povești despre masoni, templieri, ospitalieri, CIA…În plus, participasem la o ceremonie oficiată chiar în Timișoara prin 2007 la care a cântat Careras și înainte de concert s-au oficiat câteva primiri ale unor localnici în Ordinul Cavalerilor de la Malta. Văzusem atunci cu ochii mei, steagurile cu cruci, uniformele medievale, pasul de defilare ceremonial și câte și mai câte. Eu nu eram în formație, eram un simplu spectator într-un public foarte eterogen. Mă întreb acum dacă acei membri români ai ordinului au fost vreodată în Malta? Fiindcă în Malta am găsit cea mai mare densitate de istorie pe kilometru pătrat. Iar La Valletta este un oraș care m-a impresionat foarte mult. Zidurile cetății, numărul de bastioane, fortificațiile turnurilor, arhitectura clădirilor medievale, străzile înguste pavate cu blocuri imense de piatră ne-au creat impresia că suntem într-o altă lume, un muzeu în aer liber în care din clipă în clipă ma așteptam să apară „cavalerii îmbrăcăți în zale lucii”. Adevărul este că fiecare clădire megalitica din La Valletta are legenda ei.
Am vizitat catedrala Sfântului Ioan cu un interior uluitor, Castellania, sediul inchiziției malteze, am văzut Fântana cu tritoni, ne-am plimbat pe străzile înțesate de magazine pline cu suveniruri. Am luat apoi un autobuz gen Hop on-hop off cu 10 euro cu care am făcut un tur al insulei, oprindu-ne la Mdina, orașul bogatasilor, apoi la o fabrică-atelier de sticlărie, mult mai mare și mai elegant decît am văzut pe insula Murano de la Veneția, am admirat Fortul Manuel și multe alte locuri interesante. Și culmea, pe o terasă, într-o stație de autobuz am băut o cafea cu …50 de eurocenti. Mult mai ieftin decât la birtul din cartierul în care locuiesc eu în Timișoara.
După ce ne-am întors pe vas, am urcat pe puntea cea mai înaltă a Fantasiei și am observat de acolo aproape întreaga insula. Și mie și soției mele ne-a plăcut Malta. Atât de mult încât ne-am propus să mai venim o dată până când murim. Probabil că vom veni cu o nouă croazieră. Sunt atât de multe linii de croazieră care au pe traseul lor Malta încât ai de unde să alegi în orice luna a anului, în oricare anotimp. De la înălțimea platformei vasului nostru am văzut întregul port. Și am constatat că erau ancorate la chei 4 vase de croazieră de la 4 linii diferite. După mărimea lor, am apreciat că fiecare are peste 3000 de turiști care au debarcat pe insula, adică vreo 12.000 numai în acea zi.
Dacă cifra aceasta zilnică se respectă, se vor strânge câteva milioane de turiști anual, iar dacă fiecare turist lasă în Malta, direct sau indirect 50 de euro pe zi, se explică faptul că această mică țară cu doar 450.000 de locuitori are un Produs Intern Brut per capita de peste 38.000 de euro, cu vreo 2000 de euro mai mult decât media Uniunii Europene.
1.15. JURNAL DE BORD -ziua a VIII-a MESSINA
Messina, cel de-al treilea cel mai mare oraș din Sicilia, după Palermo și Catania, este un port popular de croazieră. Poziția acestui port natural în strâmtoarea Messina, aproape de continent, a îmbogățit istoria orașului din cele mai vechi timpuri.
După ce am coborât de pe vas și am ajuns în centrul urbei, am văzut Fontana di Orione, un monument care ilustreaza mitul lui Orion, fondatorul Messinei, legendarul vânator al Dianei. Eroul acesta antic s-a născut dintr-o piele de bou pe care a urinat Jupiter, zeitatea supremă a lumii în acele timpuri. De aici și numele, Uriun, care a fost modificat ulterior de poeți în Orion ! Ciudate mai sunt legendele romanilor!
Apoi, am vizitat Catedrala Maria Assunta, cu frescele celebre și imensă ei orgă. Dar cel mai mult ne-a impresionat Turnul Bell, o turlă maiestoasă de 60 de metri în care, la ora prânzului, în fiecare zi, niște figurine, încep să se miște în sunetul melodiei Ave Maria, compoziția lui Schubert. Mișcarea statuetelor a continuat neîntrerupt timp de 15 minute. Figurile animate care au ieșit din ferestre ne-au ilustrat în modul lor istoria Messinei începând cu scrisorea de protecție a Madonnei și terminând cu victoria armatei orașului în anul 1324 împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. Vă amintiți din istorie că suveranul acesta a cucerit Timișoara si a făcut-o capitala regatului vreo 7 ani si apoi s-a dus la Posada unde a fost învins de Basarab, domnitorul Țarii Românești. Ce mică era lumea pe vremea aceea!
Messina a fost ultima oprire de pe traseul nostru. A doua zi urma debarcarea în Civittavechia. Urcasem pe vas în Civittavechia acum 8 zile, a doua zi urma să coborâm tot la Civittavechia. De dimineață fuseserăm anunțați prin megafoanele vasului că în seara aceea va trebui să participăm la două activități extrem de importante:
– prima era o expoziție gastronomică care urmă să aibe loc în restaurantul self service începând cu ora 20.00;
-iar a două era să ne scoatem valizele pe culoarele punții în vederea transportului la ieșire de către stewarzi pâna la ora 24;
Noi eram oameni disciplinați. Ne-am conformat întocmai. La ora 19.50 ne-am prezentat, îmbrăcăți elegant, la intrarea restaurantului self service. Ușile erau închise și în fața lor aștepta o mulțime mare de oameni. Mă întrebam cum vor încăpea atâtea persoane în acel restaurant. Dar au încăput. La ora 20 s-au deschis porțile raiului gastrono-mic. Și încet încet, lumea s-a scurs înăuntru. Nu se grăbea nimeni. Am intrat și noi. Și după ce am intrat, am fost atenționați în mai multe limbi să nu ne atingem de produ-sele expuse pe mese. Dar să vizităm la pas expoziția.
Așa am făcut și noi. Am intrat într-o coloana groasă care se mișca foarte încet pe lîngă standurile din centrul sălii.
Mișcarea noastră se asemăna cu procesiunea din noaptea de Paște când ocoleam biserica cu lumânările aprinse în mâini. Numai că de data aceasta nu era o biserica în centrul cercului, nu erau nici moaștele vreunui sfânt, erau mii de feluri de mîncare care îți făceau cu ochiul. Plus mirosul care te îmbia cu tot felul de arome. Toată lumea saliva. Dar nimeni nu mânca. În schimb,cei mai mulți fotografiau sau filmau. Aveau și ce să pozeze.
Nu am cuvinte să vă descriu ce am văzut atunci pe mese. Piramide din pâine din cele mai apetisante forme, torturi de jambon stratificate pe mai multe etaje, brânzeturi diverse puse pe talere argintii, coaste prăjite de animale mai mari sau mai mici, fripturi în tot felul de țepușe, niște pești de un metru lungime răsturnați pe o parte, sushi, cârnați de toate culorile, purcelusi de lapte fripți la proțap (cum dracu i-au fript? m-am întrebat eu în sinea mea). Apoi prăjituri diverse, tavi imense de prăjituri de toate culorile, cu crema, fără crema, cu frișcă și fără frișcă, cu fructe sau fără fructe, torturi cu mai multe etaje precum erau cele de nuntă albe, roze, brune, fântâni de ciocolată albă și neagră, tot ce vrei și ce nu vrei, tot ce îți puteai închipui sau nu.
La ora 20.15 când toată lumea saliva, papilele gustative și receptorii olfactivi erau excitați la maximum, a început festivitatea. Pe un fond muzical, de pe o ușa din stânga și de pe alta din dreapta au început să apară cîte o persoană, bărbat sau femeie, îmbrăcăți în sorțuri albe cu bonete albe pe cap. Un crainic îi prezenta pe fiecare în parte, erau toți ajutori de bucătar, le spunea numele, prenumele, țara de origine ( de obicei din Africa sau Asia), specialitatea în care erau calificați și rolul pe care îl aveau în gătirea diferitelor preparate. La fel a procedat și pentru bucătari, aceștia nu mai erau din țări din lumea a III a, erau toți fie occidentali fie orientali din Japonia sau Coreea de Sud. Ultimul care a fost prezentat era un chef italian care era, bineînțeles, superiorul tuturor. Ne-a ținut un discurs de 2 minute în care ne-a povestit cum a muncit întreaga sa echipa în cele 8 zile de când suntem pe vas pentru a satisface toate gusturile noastre. În final, ne-a spus „Poftă mare” în vreo trei limbi și toată lumea a aplaudat îndelung. Apoi întreaga asistență a a început să mănânce.
Era multă mâncare. Mult prea multă chiar și pentru grămada aceea imensă de oameni. După două ore de servire, când toți erau sătuli, exista suficientă mîncare pentru încă o serie de înfometați. Îmi părea rău pentru toate torturile care rămâneau neatinse, pentru toate tăvile de prăjituri cu cremă neîncepute, pentru toate piramidele de fructe exotice care erau aproape intacte. Am numarat astfel încă un regret încercat personal pe aceasta croazieră.
1.16. CEL MAI FRUMOS CADOU
Era ora 23 și ne-am retras în cabină. Am mers pe balcon împreună. Gela s-a lipit de mine într-o îmbrățișare prelungă. Priveam amândoi marea. Apa era neagră, întunecată, doar câteva valuri mici pornite din prova străluceau în lumina lunii. Totul era atât de liniștit, atât de calm. Simțeam amândoi regretul că aventură noastră pe apă a luat sfârșit. Dar toate lucrurile frumoase se sfârșesc repede. După câteva minute de reverie tăcută Gela mi-a soptit:
„Îți mulțumesc. Mi-ai făcut cel mai frumos cadou de când suntem împreună. Am avut cea mai frumoasă vacanță din viața mea.”
Eu eram satisfăcut. Mă felicitam în mintea mea pentru alegerea făcută. Și am început să mă gîndesc că această ex periență trebuie repetată. Poate la anul, poate peste doi ani.
„Hai să ne facem bagajele!” a spus Gela. În curând este miezul nopții și trebuie să le scoatem pe culuar.”
Avea dreptate: trebuia să ne facem bagajele pentru debarcare. Auzisem regula generală: marile valize ale călătorilor vor fi trasportate de către stewarzi în cala vasului pentru a fi debarcate ușor a doua zi. Ar fi fost o nebunie ca în ziua debarcării fiecare turist să-și care valizele prin culuarele înguste. Câte blocaje s-ar fi creat, câte scandaluri ar fi început, ce timp prețios s-ar fi pierdut…
În consecință, trebuia să împachetăm toate articolele cu care venisem în croazieră mai puțin un rând de haine casual cu care să ne îmbrăcăm a doua zi. Așa am făcut. Am ales două ținute ușoare pentru noapte care puteau fi purtate și în ziua următoare și le-am etalat pe pat. Apoi ne-am dezbrăcat amândoi până la chiloți și am început să umplem cele 2 valize. Prima cu toate articolele utile și inutile cărate de la Timișoara, iar cea de a doua cu toate țoalele cu care veni-sem în croazieră. Valizele erau mari și grele. Am luat-o pe prima și am vrut să o scot pe ușa. N-am reușit de prima dată, rola ruptă la îmbarcare se blocase în prag. Gela, voluntară întotdeauna cum era de firea ei, a venit să mă ajute. Am săltat amândoi valiza peste prag. „Împinge-o mai încolo să încapă și cealaltă lângă ea.” a zis Gela.
Eu am împins-o, Gela m-a ajutat. Și deodată, în spatele nostru, s-a auzit un „Trosc!” puternic. Ușa de la cabina se închisese datorită curentului de pe hol. Lăsasem deschisă ușa de la balcon, pe culuar era probabil altă fereastră deschisă și se formase un curent de aer care ne-a trântit ușa. M-am uitat la Gela, Gela s-a uitat la mine.
Eu eram într-o pereche de chiloți albi, ea purta un sutien și niște chiloți roz. Ora 12 noaptea, amândoi în chiloți afară pe un culuar de la puntea 12. Cardurile de acces în cabina erau înăuntru, al meu în slotul de la lumină, al ei pe noptiera de lângă pat. Priveam amândoi unul la altul cu ochi bulbucați. Nu ne venea să credem că ajunsesem în situația aceasta. Chiar acum la sfârșitul croazierei. Ne înecasem ca țiganul la mal. Toată excursia fusesem niște adevărați domni din lumea bună, acum în miezul nopții, eram doi ramoliți dezbrăcați la etajul 12 al unui elegant vas de croazieră. Parcă eram într-un film cu Stan și Bran.
„Ce dracu facem?”am întrebat în surdină. Gela nu m-a auzit. Se ghemuise lîngă valiza buclucașa și începuse să plângă. Murmura printre lacrimi: „Frumos cadou după 30 de ani!”
Am răscolit în valiza de pe hol. Nu am găsit nimic din hainele mele. Doar o pereche de pantofi negri de la costumul de gală. Și o pereche de ciorapi. Nici măcar un maieu, nici măcar o bluză. Toate hainele mele rămăseseră înăuntru.
Mi-am luat inima în dinți, mi-am pus ciorapii și pantofii și am pornit pe culuar. Pe coridor nu era niciun om. Constatarea aceasta m-a încurajat. Am ajuns la lift și am apăsat pe buton. Ascensorul era la parter, dar a început să urce. La etajul 5 s-a oprit însă câteva secunde. Apoi a pornit din nou în sus către mine.„Asta-i bine!” mi-am zisîn minte. În sfîrșit, liftul a ajuns la etajul meu, ușile s-au deschis și trei doamne în vârstă mă priveau uluite. Una a dintre ele a strigat:„Mon Dieu, voilà un exhibitionniste pervers! ”
Celelalte doua își făceau cruci și scuipau în sân. Nu puteam să le condamn. Și eu aș fi procedat la fel dacă mă trezeam în ușa liftului cu un bărbat numai în chiloți. M-am dat un pas înapoi, am făcut o reverență și am zis :,,Mes dames, sortez s’il vous plait! Merci!” .
Erau blocate, nu știau ce să facă. Să iasă din lift, să nu iasă? Pînă la urmă, și-au făcut curaj, s-au luat de mână între ele și s-au strecurat pe lângă mine. Apoi s-au depărtat în pas grăbit, aproape în fugă .
Când coboram la etajul 8 liftul s-a oprit din nou. Au urcat trei bărbați. M-au privit o clipă contrariați, apoi și-au continuat discuția lor despre Black Jack. Nu prezentam nici un interes pentru ei. Mi-am zis în gând : « Bine că nu sunt interesați de mine ! Ei erau trei și eu eram singur, dezbracat pe deasupra. Cine știe ce se putea intimpla ? » Dar am scapat rapid de emoții. Au coborât din lift la etajul 5 unde era cazinoul.
La puntea zero, un pianist cânta la clape cu ochii închiși. Trăia cu tot sufletul momentul său artistic. M-am apropiat de recepție, dar nu era nimeni. Am așteptat să se întîmple ceva. Nu știam ce ar trebui să se întâmple. În sfîrșit, melo-dia s-a terminat, pianistul a deschis ochii, m-a văzut s-a ridicat de la pian, a mers în spatele pultului de recepție și m-a întreabat direct : ,,What is your cabin number?” I-am răspuns: ,,Twelve thousand sixty-two!”
A pus mână pe telefon și a vorbit într-o limba necu-noscută. Poate o fi fost cehă sau poate poloneză. Apoi mi-a spus : ,,You can go up. It’s done.”
Am urcat pe scări. Și nu m-am întălnit cu nimeni. Când am ajuns la cabina, ambele valize erau afară, aliniate pe lângă perete și Gela era înăuntru la baie. M-a informat când m-a văzut:
,,A venit Silla și mi-a deschis. I-am spus danke shon!A scos și valiza a doua afară. Tu cum te-ai descurcat ?”
,,Am speriat 3 franțuzoaice”am spus eu spășit.
,,Normal, a spus ea. Când ți-au văzut burta aceea uriașă! Vor avea la noapte vise erotice.”
,,Bine că poate să glumească,mi-am zis în gând.Bine că i-a trecut crisparea de moment.”Oricum depașisem un eveniment neplăcut. Dar fusese un eveniment special.
A doua zi de dimineață, am servit micul dejun, am făcut lichidarea la carduri, eu am mai dat 50 de euro, soția a încasat 75. Am coborât de pe vas, valizele noastre imense ne așteptau pe chei, am urcat cu greu treptele falezei și când am ajuns în vârf ne-am oprit să aruncăm o ultima privire Fantasiei. Gela avea lacrimi în ochi.
,,Dane, ce ți-am spus aseară rămâne valabil. Croaziera aceasta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viața mea.”
1.17. ATERIZARE ÎN VIAȚA ZILNICĂ
După ce am ajuns în Timișoara vreo 3-4 zile am povestit non-stop despre croaziera noastra. Și eu, dar, mai ales, soția. Îmi amintesc că atunci când am mers în vizită la fostul meu birou în care lucrasem ultimii 20 de ani, toți foștii colegi m-au întrebat cum a fost în croazieră. Și eu le-am povestit cu lux de amănunte. Ei m-au ascultat cu gurile căscate. În ziua aceea în acel birou nu s-a mai lucrat…A fost o adevărată sărbătoare pentru toată lumea. Eu, fiindcă eram eroul zilei, ei, colegii, fiindcă au trăit, în felul lor o parte din emoțiile pe care le trăisem eu pe mare.
Gela, soția mea, era și mai spectaculoasă. La toate întîlnirile care au urmat cu rudele sau prietenii, ea nu se putea opri din povestit. Le spunea tuturor cum a călcat pe treptele de sticlă în care erau încorporate pietre Swarovski, cum făcea hidromasaj în jacuzzi, cum cresc portocalii pe marginea străzii, ce gust are paella la Barcelona, ce mănâncă franțuzoicele la micul dejun și mii de alte informații pe care nici nu știam că le-a adunat. Cât despre temerile ei cu bolile, cu răul de mare, cu faptul că nu se va simți confortabil pe vapor, într-un mediu nou și necunoscut afirma acum, în fața tuturor, că au fost niște frici copilărești.
Chiar și conclavul contabilicesc al femeilor în vârstă a ieșit bine. Gela le-a prezentat toate cheltuielile făcute și s-a ajuns la concluzia firească că vacanța noastră costase 89 de euro pe zi de persoana, incluzând avionul, transportul dus-întors în port și cheltuiala cazării din noaptea de dinaintea debarcării.
„ Mai trebuie analizat un aspect pe care aproape nimeni când pleacă într-o excursie nu îl ia în calcul,a zis Elena. Ați fost plecați 10 zile, adică o treime de lună. Intrebarea este: Cât cheltuiați cu traiul zilnic în Timișoara în zece zile? Cât ați fi dat pe mâncare, transport urban, energie electrică, băuturi, țigări, sucuri, pe dulciuri, spectacole sau distracții, pe apă caldă și apă rece într-o lună întreagă trăind în Timișoara?”
„ Păi, eu cu 3 persoane în familie, a spart Livia ghiața,cheltuiesc salariul meu și jumătate din salariul soțului, cam 1200 de euro pe luna. 400 de euro in 10 zile, 133 de euro de persoana. La mine sunt mari cheltuielile din week-end. Dacă ieșim cu mașina undeva sunt cheltuieli și mai mari.”
„ Tu ai soț, ai copil, ai mașină, zi merci.”interveni Luminița. „Eu singură cu mama, cheltuiesc cel puțin 150 de euro în 10 zile.”
„În consecință, spuse Elena,cred că dacă soții Goldiș ar fi rămas acasă și nu ar fi plecat niciunde, tot ar fi cheltuit 300 de euro în 10 zile. Economia realizată acasă ar trebui să fie scăzută din costul total al unei excursii….”
„ Poate, dar tot e mult, șefa”… comenta Liliana.
„ Dacă scădem 150 de euro din costul pentru o persoană ajungem la suma de 750 de euro de persoană,”își sustinu Elena demonstrația.
„Eu am dat banii acestia anul trecut pe o excursie la greci, în Halkidiki” spuse Luminița.
„ Tot e mult, eu nu am banii aceștia”, insistă Liliana.
„Liliana, nimeni nu are astăzi banii pe care și-i dorește. Din câte știu eu, ai vreo 2-3 clienți milionari la ghișeu. Ce știi ? Au bani sau nu au?”
„ Păi, nu prea au…”
Discuția a continuat. Cu argumente pro și contra. Lucrurile au ramas nelămurite. Fiecare participant a ramas cu ideea cu care venise. In final, Elena s-a ridicat și a spus:
” Gela dragă, ar trebui să fii mulțumită. Ai realizat un lucru la care noi, mai bătrâne decât tine, nici măcar nu ne-am gândit. Ești cea mai tare din birou. Fii mândră că tu, o bucureșteanca pripășită prin Banat, ne-ai depășit! Versiunea ta de astăzi este o versiune mai bună decât cea de ieri. Poate că ne vom gândi și noi la ideea aceasta și te vom urma…
Sfârșitul parții întii a romanului INSULA FERICIRII
partea a doua
2.1. INVITATIE
Stimată doamnă pensionar,stimate domn pensionar,stimați cititori de vârsta a III a., povestea pe care ați citit-o până acum s-a petrecut în urmă cu 12 sau chiar 13 ani. În acest răstimp, în viața familiei mele s-au petrecut multe evenimente. Unele au fost plăcute, dar cele mai multe au fost triste. Eu m-am îmbolnăvit de cancer la vezică și m-am operat de 4 ori, soția mea s-a îmbolnăvit și a decedat subit în vremea Covid-ului, mi-am îngrijit mama în ultimii 5 ani, dar a murit și dânsa în 2024…
Viața mea din ultimul deceniu nu a fost de loc fericită. Multă vreme m-am considerat un muribund care trăiește încă. Aveam o existența ternă și monotonă, plină de activități administrative, grădinărit în lunile de primăvară -vară și vizite lunare la medici.
În mai 2024, m-am operat din nou la vezica urinară, aveam două tumori suprapuse, foarte rău poziționate, operația a reușit, dar am stat patru zile la terapie intensivă. Știți ce înseamnă să stați nemișcat 3 zile, răstignit pe un pat de spital, înconjurat de aparate, cu conducte înfipte în mâini și cabluri electrice legate de piept? Au fost trei zile dure, foarte dure…Mă uităm din cinci în cinci minute la ceasul de pe perete și vedeam ce greu trece timpul…
Dar într-un fel a existat și un lucru bun. Fiindcă, de voie, de nevoie am stat de vorba cu subconștientul meu. Am discutat mult. Și am fost sincer unul cu altul. Am făcut un bilanț al vieții mele și am constatat că îmi făcusem oarecum datoria față de societate, natură și familie. Fusesem un om normal, cum au fost și cum sunt milioane de oameni în România. Singura problema este cât mai am de trăit și ce voi face în restul de viață care mi-a mai rămas. Subconștientul mi-a adus aminte cuvintele lui Lev Tolstoi: „Anii care ți-au rămas sunt mai importanți decât întreaga ta viață care a trecut.”
În final, eu și subconștientul meu ne-am hotărît să ne schimbăm stilul de viață, să învățăm să imbătrânim activ, să simțim mai multe satisfacții în fiecare an pe care îl mai aveam la dispoziție. Ajunsesem la concluzia firească că trecutul e trecut, prezentul este acum, iar viitorul se va naște chiar mîine!
Dragă seniorule, ți-am scris aceste detalii pentru a te face să înțelegi toate acțiunile pe care le-am întreprins din mai 2024 și până acum, să le poți analiza pas cu pas, să le urmezi dacă îți vor place sau să le ignori dacă nu ți se potrivesc. Voi fi sincer și corect cu tine, așa cum am fost și până acum.
Și, în încheierea acestei introduceri , vreau să te rog un lucru. Citește cu atenție „nebunia” mea de astăzi. Poate că o vei agrea și o vei adopta chiar și tu. Vei deveni astfel principalul actor al vieții tale. Este o șansă pe care nu ai voie să o ratezi.
Primul pașaport l-am obținut la vârsta de 38 de ani. Ce mândru am fost atunci! Mă consideram egalul cetățenilor europeni francezi, germani, englezi. Mândria mi-a trecut însă repede când am constatat că nu pot călători cu acel pașaport decât în Yugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Turcia. Pentru țările din Occident îmi trebuiau vize…Și nu aveam rude sau prieteni apropiați care să îmi trimită „invitații” din țările lor. Europa se temea de un exod migrator al oamenilor din est către vest și cele mai importante țări și-au închis porțile… profilactic, de frică unor complicații ulterioare.
Încet, încet lucrurile s-au rezolvat. S-au semnat contracte bilaterale, s-au anulat diverse restricții de călătorie și începând din 2007, cetățenii români puteau să circule nestingheriți. Nu mai existau opreliști imense, nu se mai puteau pune bariere de netrecut, tratamentul profilactic reușise…
––––––––––––––––––––––––––––-
Așadar, după ce lucrurile s-au rezolvat cu vizele, eu ca și mulți români de vârsta mea, am început să umblu. Împreună cu familia firește, o soție și două fete. Am fost în câteva țari europene, am văzut câteva capitale, m-am bronzat de câteva ori la soarele unor litorale straine din apropiere.
În 2012, când am împlinit 59 de ani mi-am făcut inventarul tuturor vacanțelor petrecute cu familia mea până la acea dată. Am început să caut atunci altceva. Navigam pe net, pe diverse site-uri de turism și rețineam diferite optiuni: Egipt, Israel, Bali…
Dar parcă nu mă satisfăceau. Nu îmi ofereau garanția că mă voi bucură îndeajuns de asemenea vacanțe îndepărtate. Când eram tânăr îmi plăceau țărmurile de mare. Plajă, soare, baie, dansul la o discotecă de seară erau suficiente pentru mine și soția mea. Când am ajuns la 40 de ani, am adăugat pe această lista și obiectivele turistice din zona de litoral vizitată. Și am început să vizitez vestigii antice, biserici înălțate acum 1000 de ani, mormintele diferitelor sfinți sau întemeietori de țări sau orașe din Grecia, Bulgaria, Macedonia. Dar, de la an la an, începeam să cred că aceste vacanțe nu sunt cu mult mai bune decât cele din tinerețe. Și continuam să caut altceva, altceva cu totul diferit de ce văzusem până atunci. Nu știam prea bine ce și nu găseam o soluție salvatoare.
Într-o zi din februarie 2012, soția mea Gela, vine acasă de la birou și îmi spune:
„ Astăzi o colegă m-a întrebat la ce restaurant o invităm când vom sărbători nunta de perle?”
„ Ce nuntă?” am întrebat siderat.
„Nunta de perle, îmi răspunde calm. Se sărbătorește la 30 de ani de la căsătorie. Noi ne-am căsătorit în 1982, ele știu și acum nu mai am scăpare. Trebuie să îmi invit colegele de muncă la un restaurant din centrul Timisoarei.”
Am rămas mut. Consternația de la început se transformase pe loc într-o drama personală. Și soția mea continuă să răsucească cuțitul în rana abia deschisă din sufletul meu:
„ Și asta nu e tot, a spus ea. Lilo și Livia au căutat pe net și au spus că tu, în calitate de soț iubitor, trebuie să-mi oferi, la aceasta sărbătoare un colier de perle. Cică așa este obiceiul!”
„ Ale dracului femei si obiceiuri” mi-am șoptit în barbă. „Acestea nu se gîndesc decît la nunți, petreceri și bijuterii…”
Am facut câteva calcule în gând: „8 femei la un restaurant în centru însemna 200 de euro. În plus, trebuia să fac cadou și un colier. Cât dracu face un colier de perle?” Dilema mea financiară era dublata și de dilema personală a nevestei mele:
„Mi-au reproșat că nu le-am invitat la nunta mea de argint .”
Am prins glas:
„Știi bine că în 2007 ni s-au căsătorit fetele… De unde dracu atâția bani pentru tot felul de nunți?”
Adevărul era că în perioada 2007-2008, fetele noastre se căsătoriseră cu aleșii lor. Mai întîi una, apoi și cealaltă, amândouă în doi ani succesivi, iar noi,părinții lor, am fost vlaguiți financiar vreo trei ani după cele două căsătorii. Pe deasupra, în tumultul organizării lor, nu ne-am gândit nicio clipă la aniversarea noastră de argint. Iar, acum, la aproape 5 ani de la acele evenimente sotia mea primea reproșuri…
În finalul discuției, Gela mi-a comunicat rece:
„ Colegele mele mi-au dat termen 30 de zile ca să le dau un răspuns concret. Fă bine și caută o soluție. Eu am promis că le invit. Nu vreau să mă fac de râs la birou...”
Era clar. Soarta îmi mai jucase o festă. Colegele soției îmi interziseseră concediul visat în anul acela. Îmi tăiasera aripile înainte de a-mi lua zborul spre țările calde. Visul meu de concediu nemaipomenit se spulberase înainte de a se naște. Nici măcar nu știam în ce direcție urma să merg. Dar poate era mai bine așa…
Toată noaptea nu am dormit datorită acestei conversații. Am băut două cafele, am fumat un pachet de țigări și am căutat soluții pe internet. Spre dimineață însă, când îmi lăcrimau ochii de oboseală, mi-a căzut fisa. Mă luminase îngerul meu păzitor ori poate chiar Dumnezeu, poate chiar Universul însusi, oricum simțisem o forța supranaturală, cosmică. Nu știu nici acum prea bine cine mi-a limpezit mintea în acea noapte.
La cafea, după micul dejun, i-am spus soției:
”Gela dragă, dacă te mai întreabă colegele tale de birou unde le inviți la nunta ta de perle, le spui franc: în dată de 5 octombrie 2012, ora 12.00 sunteți invitatele mele la restaurantul Bamborol!”
„ Unde dracu e ăsta? N-am auzit până acum de el.” m-achestionat Gela nedumerită.
„ La Barcelona, în Spania.”
A făcut ochii mari și a rostit abia auzit:
„Îți bați joc de mine?”
„Nu, vorbesc foarte serios”,i-am răspus râzând.
„ Este clar, ai înebunit de tot! Râzi ca un prost!”
A plecat la servici trântindu-mi ușa în nas. Eu eram deja pensionar, așa că am rămas acasă să mă gândesc la ce am de făcut. Forța cosmică, supranaturală mă luminase, dar eu trebuia să acționez acum urgent pentru a menține acea lumina vie.
1.2. O SOLUȚIE MIRACULOASĂ
Pentru a sărbători așa-zisă nuntă de perlă la data și ora fixată pentru restaurantul Bamborol din Barcelona, trebuia ca, în primul rând, eu și soția mea… să ajungem acolo. Ori cum puteam să ajungem acolo? Am chestionat internetul și am ajuns la concluzia că existau doar două posibilități: cu un avion de linie sau cu o croazieră cu oprire în Barcelona. Dar cum naiba găsesc eu un vapor care să oprească la Barcelona în data de 5 octombrie? Ce tâmpenie am făcut că m-a luat gura pe dinainte! Ce prost am fost fiindcă am dorit să par deștept! M-am angajat într-o acțiune despre care nu știam nimic. Habar nu aveam ce înseamnă o croazieră. Habar nu aveam dacă vasele de croazieră opresc sau nu la Barcelona.
Am început să studiez. Pe net ca tot românul. Culmea era că studiam în secret. Soția mea nu trebuia să afle ce făceam. Țineam la imaginea mea de om informat în toate domeniile. Și voiam să ramân „cel mai cel” din familie… Adică cel mai deștept, cel mai bine informat, cel care are întotdeauna soluția pentru oricare problemă necunoscută. Într-o noapte m-a surprins în timpul investigațiilor mele marine. Când am văzut-o intrând pe ușă, am închis repede paginile deschise pe calculator, astfel incât ea să nu poată vedea ce exista pe ecran cu două secunde mai înainte. Înțelesese însa ce am făcut și m-a întrebat rece:
„ Te uiți pe site-uri porno?”
„ Nu, dragă mea, am răspuns candid, la vârsta mea nu mă mai interesează sexul.”
„ Ba da,acum te interesează cel mai tare.”
„ De unde știi?”
„ Am discutat noi la birou.”
„Nu aveți ce face la biroul acela? Discutați despre sex
la bărbați de 60 de ani ?”
„ Discutăm în pauză de masă. Nu fentăm instituția…”
Conversația s-a încheiat nelămurit. Ea a rămas cu opinia ei, eu am rămas cu secretul meu. Dar oare de ce eram atât de secretos? Meditam deseori asupra acestui aspect și concluzia era invariabil aceeași: nu aveam curajul să încep un lucru pe care nu îl mai făcusem până atunci. Și teama de necunoscut mă inhiba…
Cu toate acestea, în nopțile petrecute pe net am învățat câte ceva. Aveam acum informații mai bune despre vasele și liniile de croazieră, despre itinerariile de călătorii, despre porturile de andocare și, în general, despre viața pe mare. Descoperisem însă că toate informațiile pe care le obținusem erau informații tehnice, corecte, stricte și reci. Și toate site-urile aveau aproape același conținut. Probabil erau făcute cu „copy-paste” fără nicio contribuție personală. Nu găsisem nicio mărturie concretă a unui călător cu nume și pronume, nicio recenzie care să mă convingă, nicio opinie emoțională. Lipsea omul de peste tot. Iar eu tocmai asta căutăm: omul, călătorul, voiajorul cu emoțiile lui, temerile lui, satisfacțiile lui…
Dar unde puteam să găsesc omul care a fost pe croazieră? Unde puteam să descoper călătorul care a fost pe mare, să vad ce a simțit, cum a trăit, ce sentimente l-au încercat? Am gândit atunci că acești oameni ar trebui să existe la firmele turistice care vând croaziere. Erau o mulțime de asemenea societați în centrul orașului Timișoara. Am văzut multe afișe colorate în vitrinele lor cu poze care prezentau peisaje magnifice și vase de croazieră splendide. În consecință, în timpul liber, dar tot în secret față de soția mea, am început să cutreier centrul orașului în vizită la aceste firme.
Eram primit întotdeauna de niște domnișoare cu picioare lungi, foarte atrăgătoare de altfel, dar când auzeau întrebările mele particulare li se ștergea subit zâmbetul de pe buze. Începeau să caute cu înfrigurare pe net, îmi spuneau că specialista firmei în croaziere tocmai a plecat din sediu, nu știau că Roma nu este port la mare, habar nu aveau dacă este permis fumatul pe vapor și ce fel tensiune alternativă se găsește la priza de pe vas. Culmea era că toate agențiile la care m-am dus… vindeau croaziere. Cel puțin așa scria pe afișul pus în geam. Oricum, după primele 30 de secunde de discuție îmi dădeam seama că acele domnișoare erau mai habarniste decât mine și ca să le curm stânjeneala, le lăsam o adresa de mail invitându-le să-mi trimită ulterior oferte. Ca să mă răzbun pentru timpul pierdut la discuțiile cu dânsele, le puneam totuși să se documenteze în domeniul croazierelor, sperând că așa vor ieși din ignoranța lor … Acum, după o lună de studiu nocturn intens eram mai cunoscător decât angajații care afișau de ani de zile croaziere pe oceane și mări.
Totuși, după 5-6 încercări nereușite, am ajuns la o agenție cu o domnișoară care știa cu ce se mănâncă o… croazieră. O tânără numită Roxana, mi-a prezentat un card albastru de croazieră și acest mic gest m-a convins. În 2012, era prima persoană întâlnită în municipiul Timișoara care fusese cu adevărat într-o croazieră.
Bucuria cea mare era că găsisem totuși o timișoreancă care fusese într-o asemenea călătorie. Și care se întorsese vie și nevătămată în orașul din care a plecat. Pentru mine, în acel moment, Roxana era o cuceritoare a mărilor, un fel de Cristofor Columb, de gen feminin, care îmi deschidea primul meu drum pe apă și îmi rezolva astfel întîlnirea stabilită la Barcelona.
Din păcate, era una singură din mulțimea de angajați de firme cu care discutasem pînă atunci. Procentual, cred că la acea vreme, raportul dintre cei care au fost și cei care nu au fost într-o croazieră era extrem de mic, de ordinul miimilor dintr-o unitate.
„De ce oare timișorenii, oameni care sunt destul de informați in general, nu știau nimic despre croaziere? Care erau considerentele pentru care urmașii lui Traian și Decebal nu doreau să plece într-un voiaj pe mare ?”
Acestea erau câteva întrebări la care trebuia să răspund și îmi închipuiam că voi găsi răspunsurile respective navigind…
După ce am discutat o ora cu Roxana, am decis să merg pe mâna ei. În mai puțin de 20 de minute a găsit o soluție miraculoasă. Concret, a găsit un vas care ancora la Barcelona la dată stabilită. A doua zi, m-am dus la firma ei și am plătit un avans de 500 de euro. Bineînțeles că am făcut această operațiune în secret, fără știrea soției mele. Voiam să îi fac o surpriză. Și am reușit s-o fac. Dar cu pierderi enorme. Sa vedeți cum a fost!
1.3. UN VULCAN MOCNIT
După ce plătisem la firma turistică avansul pentru croazieră, am hotărît să-i spun soției tot adevărul. Într-o după amiază de sîmbătă, ne-am dus împreună la Mall-ul din Timișoara, ne-am așezat pe o terasă, am comandat o înghețată și după ce a sosit comanda am întrebat:
„ Gela dragă, ai spus colegelor tale unde le inviți la nunta noastră de perlă?”
„ Nu, nu le-am spus, mi-a răspuns ea calm. Cum să le spun prostiile care îți trec ție prin cap? Vrei să mă fac de râs cu cel mai tâmpit soț din grupul nostru?”
„Ar fi trebuit să le spui, fiindcă eu și cu tine vom fi atunci acolo!”
„ La Barcelona? Cine a hotărât? Eu nu știu nimic despre asta.”
„Nu știi fiindcă nu ți-am spus. Voiam să-ți fac un cadou cu ocazia acestei sărbători.”
„Nu mai spune! Mi-ai făcut un cadou pe care eu nu îl vreau. Nu merg la Barcelona când vrei tu!”
„ Mergem împreună într-o croazieră.”
„ Nu merg în nicio croazieră!”
„Acum va trebui să pleci. Am plătit și un avans.”
Ping-pongul nostru de replici aruncate peste masă s-a oprit brusc. Gela a întins mîna și a luat o țigară din pachetul meu. A aprins-o cu gesturi nervoase. Soția mea fuma uneori o țigară atunci când clocotea. Și acum clocotea în interior. Părea un vulcan care urma să erupă. Și după ce trăsese în piept două fumuri lungi a explodat. Lava care îi ieșea pe gură era de un roșu intens si vorbele ei erau și mai aprinse.
„ Iar ai făcut-o de capul tău. Te-ai întrebat vreo clipă dacă eu vreau să merg sau nu?.Ți-ai pus întrebarea dacă îmi va plăcea sau nu într-o croazieră? Ce voi face dacă nu mă simt bine pe mare? Ce voi face dacă vine o furtună? Nici nu știu dacă am rău de mare. Și apoi nici nu știu să înot. Dacă mă îmbolnăvesc? Dacă te îmbolnăvești tu ce facem? Auzi, bărbate, niciuna din colegele mele de birou nu a fost până acum într-o croazieră…”
„Vei fi tu prima!” am întrerupt-o eu. „Vei fi tu cea care le vei deschide drumurile!”
Se lasă tăcerea. Prima erupție a vulcanului se terminase. Așa era Gela. Se aprindea repede, dar se stingea la fel de repede. Eu îi spuneam de fiecare dată ca este un motor cu auto-aprindere. Se aprindea singură, se stingea singură. Mai trase câteva fumuri și apoi rosti:
„Vasăzică asta ai clocit tu atâtea săptămâni?”
„Da, am recunoscut eu. Am căutat croaziere. Și în urbe și pe net. Nu mă uităm la filme porno.”
„Mai bine te-ai fi uitat, eram mai mulțumită. Acum sunt foarte supărată pe tine că nu m-ai întrebat. Te voi pârâ la fete!”
„ Cum adică să mă pârăști? Suntem de grădiniță?”
„Eu nu sunt de grădiniță, dar tu acolo ar trebui sa fii! Fiindca ai dat în mintea copiilor! Om bătrân la 60 de ani…”
Într-un fel, îi dădeam dreptate soției mele. Eram încă un copil. Visam la 60 de ani ca și în tinerețe. Iar cel mai frumos vis al copilăriei mele a fost să călătoresc peste țări și mări. Poate de vină a fost romanul lui Radu Teodoru „Toate pânzele sus” ori poate călătoriile prin aer, pe uscat și pe mări din operele lui Jules Verne. În mintea mea de copil, visam să merg în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei, să explorez petele albe ale întregii lumi. Ba chiar mai mult! Îmi amintesc că în clasa a VIII-a m-am îndrăgostit de colega mea de banca și, fiindcă doream să îi demonstrez iubirea mea, voiam să mă îmbarc pe o corabie care ajunge în Țara de Foc. Citisem undeva, nu mai știu unde, că acolo trandafirii sunt de aur. Și eu voiam să ajung la capătul Pământului pentru a-i dărui o asemenea floare. Cum o chema oare pe colega mea de bancă ? Nu mai țin minte. Îmi vine să râd cînd rememorez acel gând nebunesc din copilărie…
Acum, la vârstă mea de 60 de ani, trebuia să fiu mai rațional, dorințele mele trebuiau să fie mai bine concepute, mai temeinic structurate. Și nu mai puteau fi individuale… Nu mai eram singur ca în copilărie și adolescență. Acum eram căsătorit. Aveam și copii. Mari e adevărat, dar erau încă copii. Trebuia să țin seama și de opiniile lor. Oricum Gela îi consulta întotdeauna când avea de luat o hotărîre importantă. Și acum, culmea, în culisele acestei scene familiale, mai apareau și colegele soției mele care revendicau locuri privilegiate la petrecere…
„M-am prins,spuse Gela după cinci minute de gândire. Ai inventat chestia asta cu croaziera ca să nu le inviți pe colegele mele la chef!”
„Ele s-au autoinvitat. m-am scuzat eu. Nu te-au pistonat de la începutul anului cu această idee? Noi le invităm, dar în calitate de gazdă, noi doi stabilim locul și data întâlnirii. Să vedem dacă va accepta vreuna…”
A început să râdă. Bine că râde. În urmă cu 10 minute era un vulcan, acum îi trecuse supărarea și începuse să se distreze. A zis:
„ Ce te faci, domnule Goldiș, dacă se vorbesc între ele și acceptă toate invitația ta la Barcelona?”
„Uite cum facem,” zic eu într-o clipă de inspirație cosmică, supranaturală. „Le chemi la noi acasă duminică viitoare, eu le povestesc despre croazieră și după aceea le lansăm invitația…Vom vedea atunci, dacă vor să vină sau nu…”
„Da, îmi convine, voi vedea și eu ce părere au colegele mele despre ideile tale năstrușnice…” spuse Gela.
În secundă aceea mi-am dat seama că mi-am săpat singur groapă. Dacă veneau cele 8 colege de servici ale soției mele să îmi judece ideile, se va alege precis praful de ele. Niciun bărbat nu iese bine dacă acțiunile sale vor fi judecate de o adunare eterogenă de femei.
1.4. CONCLAVUL FEMEILOR IN VÂRSTĂ
Ziua judecății mele a fost planificată în a treia duminică din august. La ora 17 fix a sunat soneria de la ușa. Gela a deschis precipitată. Ele au intrat, au adus și flori, mi-au sărutat soția, au început să schimbe politețuri între ele. Eu le priveam din sufragerie prin ușile întredeschise. Descoperisem că erau numai 4, un lucru bun m-am gândit eu, fiindcă nu trebuia să înfrunt 8, trebuia să înfrunt numai 4. A două observație care mi-a dat speranțe era faptul că așa, privite de la distanță, nu păreau atît de fioroase. Dar în privința această eram cicumspect. Nu poți să știi niciodată ce năravuri ascunse au pisicile de rasă. În sfârșit, ajunseseră și în sufragerie, eu le-am sărutat mâinile și m-am prezentat colocvial. Pe trei dintre ele le cunoșteam, pe a patra nu. Aflasem că o cheamă Elena și era șefă de birou. Bineînțeles că Gela i-a oferit locul cel mai bun, cel din capul mesei, un scaun din care putea să supravegheze întreaga adunare. Celalalte Livia, Liliana și Luminița se așezaseră în stînga și în dreapta ei și începuseră să vorbească despre vreme, perdele și zugrăveală. Masa era plină de prăjituri și de sucuri, Gela adusese și cafelele, toată lumea părea mulțumită, doar eu eram nefericit știind că, în scurt timp, voi fi „ghilotinat”.
După ce s-a mai vorbit un timp despre ce se mai întâmplă pe la servici și ce spectacole mai sunt prin oraș, a început judecata mea. Startul l-a dat Elena, șefa de birou, care a început prin a justifică absența celorlalte 4 angajate din subordinea ei: două în concediu, una plecată la o nuntă în alt oraș, a patra în pat, bolnavă. Apoi a continuat:
„ Domnule Goldiș, am înțeles că ne-ați chemat aici pentru a ne prezenta o problemă familială. Care este problema care vă framântă?”
„Stimate doamne, am început eu protocolar, după cum bine șțiți, anul acesta soția mea împreună cu mine sărbătorim 30 de ani de căsătorie. Având în vedere acest eveniment, eu am dorit să îi fac o surpriză și am achiziționat în secret o croazieră pe Marea Mediterana.”
„Foarte frumos, zice Elena,dar ce legătură are chestia aceasta cu noi?”
„ Are, fiindcă vasul cu care mergem ajunge pe 5 octombrie la Barcelona, în Spania, exact în ziua aniversării noastre. Și, în consecinta, nu vom fi în Timișoara la acea dată pentru a vă invita la un restaurant local. Va cerem scuze pentru acest mic inconvenient apărut într-un mod cu totul neașteptat…”
Îmi pregătisem discursul dinainte așa că l-am putut rosti fără întreruperi, fără emoții în glas, pe un ton rece și distant. Incercam astfel ca printr-o atitudine demna si reținută, un fel de indiferență simulată să le distrug motivația lor colectivă de a mă certa.
În încăpere se lăsase o liniște adâncă. Părea că nimeni nu respiră. Dar liniștea nu dură prea mult fiindcă Liliana sparse tăcerea:
„Așadar zaiafetul nostru se amână!”
„ N-ai înțeles nimic Liliana,cuvântă Luminița. Zaiafetul nostru se anulează!”
„ De ce? Mergem și noi la Barcelona!”glumi Livia.
„Te-ai gîndit mult, cînd ai rostit o asemenea trăznaie, o contra Liliana. Nu îmi permit să dau 300 de euro pe un bilet de avion”.
„ Nu, Liliana. Mergem și noi în croazieră. Asta am vrut să spun. Dane, cât face și pe unde merge croaziera voastră?”întrebă Livia.
„Vreo 1000 de euro de persoană cu tot cu avion și ajungem sa vizităm Roma, Genova, Marsilia, Barcelona, Tunisia, Malta, Sicilia..” am vorbit eu fericit că există cineva interesat de o asemenea idee.
„Prea mult, aprecie Liliana, două salarii de-ale mele.”
„Și ce n-ai bani aceștia? sări Livia. Mai renuntă și tu la coafatul tău săptămînal.”
„ O să mă fac că nu te-am auzit,”îi răspunse Liliana.
„Lilo, are bani,”se bagă în vorba și Luminița. Își chivernisește cu grijă fiecare leu.”
„Ca să îl dea la hair stilist!” îi răspunse Livia.
„Ce știți voi, banațencelor! Vin vremuri grele. Atâta vreme cât rămâne Băsescu la putere, vom mânca cu toții doar slănină cu ceapă,”comenta Liliana.
„Te-ai găsit tu, gugulanco, să te iei de matelotul nostru. Am auzit că acum 20 ani când ai venit în Timișoara de la Teregova ți-ai lăsat la gară sandalele de gumă.”
„Da, așa a fost,a încuviințat Liliana,am luat atunci opinciile tale facute la Igriș.”
Replicile se înmulțiseră. De fapt, nici nu știam prea bine cine întreabă și cine răspunde. Se purta un duel în trei peste masă. Liliana, Luminița și Livia erau cele trei mușchetărese.
„De fapt, tu n-ai cu cine să mergi într-o drumeție!”
„Da, parcă tu ai?”
„Trebuie să găsesc unul de seama mea să mă mărit”
„Auleu, soro, vrei să te procopsești?”
„Ar trebui să mergeți amîndouă într-o excursie sprâncenata.”
„Cum e aia?”
„O călătorie cu unul care are sprâncene și mustață!”
„Să mă ferească Dumnezeu de unul cu mustață.”
„Dumnezeu te ferește până te nimerește… Vei avea parte de o mustață!”
„Și ce rău în asta?”
„Te gâdilă un pic mai sus de genunchi.”
„Cât de sus?”
„Ajunge unde trebuie…”
„Destul!” tună Elena și dădu cu pumnul în masă. „Destul, fetelor! Il stricați pe domnul Goldiș cu discuțiile voastre cu subînțeles. Oamenii aceștia ne-au invitat la ei să ne spună problemele lor și voi vă sfădiți pe tema mustăților. Să vă fie rușine! Și acum vă iau la rost pe rând. Teregova, te întreb ce ai face dacă o aventură nesperată, ți-ar intra acum pe ușă?”
Liliana se gândi o clipă și răspunse hotărît:
„Dacă o aventură mi-ar intra acum pe ușă…aș pofti-o imediat afară. Ce îmi trebuie mie aventură la vârstă mea? Am de cules o livadă de meri și una de pruni. Trebuie sa fac țuică, vreau să cumpăr și un cazan pentru distilat. Aceasta-i aventura vieții mele…”
„ Ințeleg Liliana, problema ta principala este cum gospodarești borhotul…”spuse Elena și trecu mai departe: „Luminița, tu de hram ai? Nici ție nu iți place aventura?”
Luminița, răspunse liniștită: „Șefa, eu am un înger păzitor și îngerul meu păzitor mi-a spus că e periculos să călătorești cu atâția oameni străini la un loc. Nici nu știi sub ce soare s-au născut !”
„Toți pământenii s-au născut sub același soare!” susținu Elena. „Chiar dacă sunt albi, galbeni sau negri. Mă surprinde modul acesta de gândire. Ești oarecum… rasistă.Sunt multi negri la Igriș?
„Nu este niciunul, șefa!”
„Fii vigilentă, Luminița! Vor năvăli în curând. Se va umple satul cu negri. Si toți vor cânta in corul bisericii…”
„ Faci mișto de mine, șefa?” îngăimă Luminița.
Elena nu i-a raspuns. Fiindca in colimator intrase Livia:
„Dar, tu Livia, dacă o aventura atât de spectaculoasa ți-ar intra acum în casă, ce ai face?”
„ Șefa, eu, pur și simplu nu am bani, mormăi Livia.
„Nimeni nu are bani suficienți in zilele noastre. Nici măcar milionarii…” comentă Elena.
Dar Livia, odată pornită nu se putea opri: „Dar totul pare atât de complicat. Avioane, trenuri, autobuze, vase, atâtea porturi și aeroporturi, o grămadă de cheltuieli, pentru care trebuie bani, bani si iară bani. Eu am fost de vreo două ori în Occident si m-am lămurit. Este o adevărată junglă.”
„Este buna comparația cu jungla.”spuse Elena. „Dar sunt și locuri în lumea aceasta în care întâlnești oameni, nu fiare.”
„Ba, să mă ierți șefa, tot Vest-ul este plin de fiare care vor în permanență să te jumulească.” nu se lasă convinsă Livia.
„ Aha, acum înțeleg cu cine stau la masă,”concluzionă Elena. „Gela, tu din ce zodie ești?”
„ Sunt din zodia peșți,” îngăima Gela, cu glas pierit, știind că a venit momentul când i se va taia și ei capul.
„Și cum explici faptul că un nativ din peșți îi este frică de apă?”
„ Nu îmi este frică, negă Gela, dar mă tem că nu mă voi simți confortabil. Nu știu nimic despre croaziere. Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în croazieră până acum. Uite, din biroul nostru nu a fost nimeni, nici din banca noastră nu cred că a fost cineva. Este dificil să faci un lucru pe care nu l-ai făcut niciodată. Eu ezit să îl fac. Da, aveți dreptate, mi-e puțin frică…”
Elena sorbi gânditoare o înghițitură de cafea, se ridică apoi în picioare, adopta o poziție statuara de pretor marțial și începu să vorbească:
„Singura frică de care trebuie să îți fie teamă este frica de propria ta persoană. Renunță, dragă Gela, la aerul acesta de porumbiță înjunghiată. Soțul tău îți oferă astazi cel mai frumos cadou din lume. Nu, nu e vorba aici numai de croazieră.Croaziera este doar un cadru, un decor vremelnic. Aici este vorba de iubire si de indeplinirea dorintelor intime. Domnul Dan îți spune astăzi că te iubește după 30 ani de căsătorie. Și vrea să te ducă să vezi minunile lumii. Oh, câte femei nu ar dori să primească un asemenea cadou. Datoria ta este sa te duci si sa participi cu tot sufletul la primirea acestui cadou unic. Iar tu stai în cumpăna…Să mergi sau să nu mergi… Acum 30 de ani când te-ai căsătorit ai jurat în fața preotului, în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi că vei fi alături de bărbatul tău și la bine și la rău, până cînd moartea vă va despărți. Și acum ți-e frică de o călătorie, te temi de o nouă provocare. Întreagă noastră viață este plină de provocări, dar provocarea ta de astăzi este cea mai frumoasă dintre ele. Du-te în croazieră cu soțul tău și împărtășește zile fericite pe mările lumii! Fii prințesa noastră! Fii cea mai tare din birou! Iar noi, celelalte, te vom însoți cu gândul oriunde vei fi.”
Elena își lua apoi geanta și fără să spună vreun cuvînt ieși din apartament. Doamnele prezente rămăseseră pironite pe scaune privind în gol. Singurul care era în stare să se miște eram eu. M-am ridicat și am alergat după ea. Voiam să îi mulțumesc. Am prins-o din urmă cînd își deschidea portiera de la mașină cu mișcări nesigure. Am rostit grăbit în spatele ei: „Doamna Elena, vreau să vă mulțumesc pentru încurajare!”
Nu mi-a răspuns imediat. A pornit motorul, a băgat în viteza și a spus întorcîndu-și fața spre mine: „ Călătorie fericită!”.Mașina a pornit. Dar, în ultima clipă, am apucat să văd chipul Elenei. Avea lacrimi în ochi.
1.5. ROATA ȚIGĂNEASCĂ
N-am discutat nimic cu Gela în acea seară. Eu voiam să îmi cristalizez concluziile întâlnirii și probabil că și ea dorea același lucru. Așa că am servit cina într-o tăcere adâncă și am urmărit împreună un film pe Pro Tv. Parea o seară de dumi-nică obișnuită precum au fost sute, poate mii de seri din viață noastră. Gela a plecat in dormitor să se culce, eu am mai rămas la calculator. Nu am ajuns să ma așez pe fotoliu, când am auzit vocea soției mele.
Crezusem că m-a strigat și am păsit spre dormitor, dar m-am oprit înainte sa intru. Prin ușa întredeschisă am văzut-o pe Gela, îngenuncheată în colțul dinspre răsărit al încaperii, cu mâinile împreunate la piept rostind:
Inger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,Totdeauna fii cu mine /Și mă-nvață să fac bine!Eu sunt mic-tu fă-mă mare;/Eu sunt slab-tu fă-mă tare;In tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește!
N-am intrat. Soția mea vorbea cu cerul și nu cu mine. Avea dreptul la intimitatea ei. Nu se cuvenea să stric eu atmosfera. M-am întors din drum și m-am așezat la calculator.
În după amiază următoare însă, asadar în a treia zi de luni din august 2012, soția mea a venit acasă ceva mai târziu de la servici. Mă enervase puțin intârzierea ei, fiindcă abia așteptam să aflu reacțiile colegelor după vizita furtunoasă de dumi-nică. În sfârșit, pe la 7 seara a intrat pe ușa. M-a pupat în fugă, a mers în dressing să se schimbe, a făcut o oprire scurtă și la baie, iar apoi a venit în bucătărie.
„ Ai mâncat?”m-a întreabat uitîndu-se prin oale.
„ Nu. Te-am așteptat,” am răspuns.
„Eu am mâncat. Am fost invitată de colege la o pizzerie.”
„ Cum așa?”am spus nedumerit.
„Uite așa! Mi-au făcut o surpriză…”
Am început să râd. Nu îmi venea să cred că după seară belicoasă de ieri, femeile fumează pipa păcii la o pizzerie de cartier. Oare ce s-a întâmplat? Ce au visat noaptea trecută cele 4 mușchetărese?
„Privește aici!”
Gela a scos din poșetă 4 bancnote de 100 de euro și le-a pus pe masă. Zâmbea. Eu eram contrariat. Nu înțelegeam ce se petrece.
„De unde sunt banii aceștia? I-ai împrumutat?”
„ Nu tocmai,”îmi răspunse ea. „Fetele au făcut o roată țigănească și au hotărît ca eu să iau prima banii. Du-te și plătește croaziera. Merg cu tine!”
Prin minte îmi alergau gânduri nebunești. Știam ce este o roată țigănească. Participasem la câteva în viață mea înainte de 89. Ne adunam la serviciu un grup de patru cinci colegi și stabileam împreună să cotizăm la un fond comun cu o mie de lei. Banii se adunau într-un fond și erau oferiți unui membru al grupului prin tragere la sorți. Cel mai norocos la tragerea la sorți încasa fondul de premiere în prima luna, cel mai ghinionist în ultima. Dar în fiecare luna cineva încasa. Îmi amintesc că prin procedura această mi-am luat o dată mobilă și altă dată un televizor color. Iar acum fetele de 50 de ani, salariatele unei bănci, reveniseră la un obicei vechi de acum 40 de ani.
Am început să o descos pe Gela. Mi-a explicat că nu fusese nicio tragere la sorți. Pur și simplu, colegele ei au hotărît să încaseze ea prima suma adunată. Un gest frumos din partea colegelor. Îi oferiseră cîte 50 de euro fiecare, chiar și cele care absentasera la întîlnirea din seara trecută. Și nici măcar nu era zi de salar. Dar fiecare găsise prin buzunare, poșete și carduri vreo 175 de lei, adică contravaloarea a 50 de euro la vremea aceea.
„ Știi cine a fost cu inițiativa? Chiar gugulanca de Liliana.”mă informa Gela.
Cea din Teregova, cu sandalele de gumă?”am întrebat. eu râzând.
„Da, chiar ea. Să știi că e o fată inimoasa de la țară, cu frica lui Dumnezeu. Mi-a dat chiar și o pildă. Cică preotul lor din comună le zice mereu că „dăruind veți dobîndi”, că nu vor săraci niciodată cei dacă dăruiesc, ci dimpotrivă, se îmbogățesc.”
Cunoșteam si eu zicerea aceasta, știam că Steinhardt a spus-o, dar nu aveam de gând să fac pe deșteptul acum când primisem un ajutor nesperat de 400 de euro. Cu banii aceștia puteam să plătesc avionul până la Roma dus-întors.
„ A cotizat și Elena?”am întrebat eu curios.
„Nu, Elena a primit un telefon la mijlocul programului și a plecat acasă. Se pare că soțul ei a avut un nou accident. Nu știu prea bine. Livia ne-a spus că e bolnav de mai multă vreme, dar nu a vrut să ne dea amănunte. A zis că este o chestie intimă pe care Elena i-a interzis să o spună altora.”
„ Da,am răspuns eu,poate așa se explică lacrimile din ochii ei la despărțirea de ieri.”
„ Ce lacrimi?”întrebă Gela.
Nu le spusesem nimic musafirelor de ieri despre lacrimile Elenei. Și nici acum nu voiam să dau detalii.
„Posibil sa fie o problemă mai gravă. Cred că de aceea a plecat atât de repede fără să-și ia rămas bun. Nu voia să o vedeți plângând.”
Bineînțeles că banii nu ne-au ajuns. Așa că am facut un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Norocul a fost că aveam un fond consistent și am putut să iau de trei ori suma existentă în cont. Așadar, totalul sumei adunate de la C.A.R., roata țigănească și ce mai aveam prin buzunare a fost 2800 de euro, bani care, dupa estimarile mele, trebuiau sa ne ajungă.
Am plătit croaziera, am plătit și avionul, ne-am rezervat și o noapte de cazare la Civitavecchia, portul de îmbarcare. Mai aveam o lună pâna la data plecării. Dar am inceput sa ne pregatim.
1.6. PREGĂTIRI DE PLECARE
„Doamne, chiar mergem în croazieră?” a exclamat soția mea când i-am arătat tichetele de îmbarcare. „Nu îmi vine să cred. Ce avem de făcut?”
„Pașaportul, asigurările, documentarea prealabilă și bagajele” i-am răspuns.
„De bagaje mă ocup eu, de restul te ocupi tu, ” a hotărât ea pe loc.
„Auleu,” mi-am zis în minte, nici nu a început croaziera și soția mea a decis că ea să fie șefa operațiunii. A început să împartă sarcini.”
Simțeam o amenințare gravă deasupra capului. Bănuiam că în această acțiune colectivă, eu voi primi misiunile cele mai dificile, în timp ce ea își va alege cele mai ușoare sarcini. Obținerea pașapoartelor nu era un lucru complicat, dar pe lîngă aceasta mai trebuiau rezolvate și problema asigurărilor de sănătate de călătorie, problema studiului itinerariului stabilit, a obiectivelor turistice de pe traseu, problema biletelor și cazărilor de la începutul și de la terminarea croazierei, estimarea cheltuielilor colaterale și, cine știe ce alte probleme mai puteau apărea pe parcurs. Iar dânsa nu avea de rezolvat decât problema bagajelor. Este drept, oameni buni? Nu este drept. Dar ce puteam să fac?
Organigrama familiei mele era foarte simplă. Un șef și un executant. Se autointitulase șefă, iar eu rămăsesem unicul executant, supus la toate sarcinile stabilite de doamna.
Dar, pe lângă această supunere totală, mă mai amenință un pericol, un pericol cu care m-am confruntat întreagă mea viață de funcționar la stat. De fiecare dată cînd avea loc o acțiune colectivă în birou sau în departament, meritul pentru reușită activității aparținea șefului, iar deficiențele, întârzierele, neregulile ivite în desfășurarea acesteia erau asumate de subordonați, cu diverse repercusiuni ulterioare. De când ajunsesem pensionar, eram convins că scăpasem de o asemenea cutumă a sistemului ierarhic, dar iată că în momentul în care voiam să plec într-o croazieră nevinovată sistemul ierarhic intervenea cu toată forța și mă tragea de urechi: tu te vei ocupa de cele mai grele sarcini. Va trebui să mă conformez însă.. Un proverb binecunoscut spune că în spatele unui bărbat puternic stă o femeie și mai puternică. Gela era o femeie puternică, dar oare eu sunt un bărbat puternic? Între statutul de om puternic și omul slab nu este decât un singur pas. Și s-ar putea ca eu să îl fac în viitorul apropiat.
Am abandonat însă repede gândirea filozofică și m-am pornit să obțin pașapoartele. A mers destul de repede. Planificare, plata taxa, depunerea dosarului, fotografii, amprente, ridicare. Toată operațiunea a durat o săptămînă și cheltuiala a fost 258 de lei de persoană. Itinerariul cuprindea și Tunisia și nimeni nu putuse să-mi spună până atunci dacă aveam nevoie de viza la intrare sau nu. În concluzie, am hotărât să merg în excursia aceasta și cu cartea de identitate și cu pașaportul.
În al doilea rînd, am înaintat și cereri pentru eliberarea cardului european de asigurări sociale de sănătate, vestitul C.E.A.S.S., care era considerat la vremea aceea o mare victorie românească în urmă aderării noastre la U.E. Am adoptat această măsură pentru orice eventualitate, fiindcă voiam să previn eventualele crize medicale prin aeropoarte, gări sau porturi și vizita la Roma, înainte sau după debarcare… Și această operațiune a mers destul de repede… Pe vremea aceea nimeni nu se inghesuia la Casa de Sănătate. Și eliberarea cardurilor a fost gratuită…
În plus, ne-am făcut și o asigurare medicală de călătorie care a costat în jur de 150 de lei/persoană care era valabilă pentru 14 zile de vacanță în străinătate.
M-am apucat apoi de inventarierea obiectivelor turistice. Pentru fiecare port turistic în care andoca vasul am stabilit vreo 4-5, nici prea multe și nici prea puține, în funcție de timpul de staționare.
Cu toate aceste sarcini îndeplinite, m-am prezentat în fața soției și am raportat mândru:
„ Eu am terminat.”
„ Eu mai am puțin, dar mai trebuie să cumpărăm o sacoșă…”
Am încremenit. Nu mă așteptăm de loc la o asemenea cerere. Știam că am în debara două valize mari cât roată carului, bănuiam că le va umple, dar acum aflăm că nu erau suficiente. Mai trebuia încă o sacoșă…
Am mers cu ea în dressing. Evitasem până atunci să intru în dressing fiindcă anticipasem o catastrofă și voiam să amân momentul adevărului care putea să-mi aducă un atac de cord. Acum însă nu mai aveam încotro și trebuia să iau taurul de coarne.
În dressing, o valiză imensă, plină ochi, stătea deschisă pe masa de toaletă, cealaltă la fel de plină pe parchet. Bănuiam că niciuna nu se poate închide datorită volumului supraponderal de haine.
Am numărat în gând pînă la zece să nu explodez și apoi am spus calm: „ Draga mea, ți-am explicat la început. Avem nevoie de două ținute, una casual și una de gală. Restul, niște completări pe ici pe colo.”
„Ce vorbești stimabile!” spuse ea. „Ai habar de necesitățile unei femei moderne? Ai impresia că o femeie de astăzi se îmbracă cum se îmbrăcau mamele noastre acum 50 de ani ?”
„Da, aveau două fuste și două bluze. Un rând pentru biserică și un rând pentru lucru. Da, și mai aveau un șorț în care aduceau cartofii din pivniță…” am răspuns eu calm, amintindu-mi de costumația bunicii.
„Tu ai văzut filmul „Titanic?” mă întreba Gela. Ai văzut câte bagaje avea văduva aceea care era proprietara minelor de aur? Dar nu numai ea. Și contesa avea bagaje multe…”
„Din cauza bagajelor lor s-a scufundat Titanicul, au cântărit prea mult”, am supralicitat eu.
„Titanicul s-a scufundat din cauza unui ghețar. În Marea Mediterana nu sunt ghețari, așa că nu o să se scufunde vasul din cauza bagajelor mele…”
„ Da, dar va face lombago cel care le cară, adică eu!”
„ Au rotile, le tragi, nu le cari…”
N-am reușit să o conving de loc. Degeaba insistam pentru niște bagaje minimaliste, ea dorea niște bagaje complete. Au apărut diferite disensiuni privind numărul de bluze, rochii, chiloți, maieuri, ciorapi, cămăși și costume de baie, pantaloni scurți și lungi, cosmeticale de tot felul, până și un termoplonjor a înghesuit în bagaje pentru a ne face singuri cafeaua în cabină. La toate acestea se adăugau obligatoriu costumul meu cu vestă, cravata și pantofi asortați la culoare, a pus și vreo 3 toalete de seară pentru ea, nu una cum era recomandarea generală. Pe deasupra a pus și două halate flaușate de baie, închipuiți-vă cât spațiu ocupă acelea într-o valiză.
Ca să nu mor de nervi înainte de a pleca într-o croazieră, am abandonat lupta. M-am retras strategic din războiul care era pe cale să înceapă și mi-am șoptit în barbă: „fie ce-o fi!”
1.7. IN ZBOR PESTE ADRIATICA
Suntem in cer. Am trecut de Serbia și zburam deasupra Croației. Mă uit prin hublou și văd un lanț de munți. Trebuie să fie Alpii Dinarici. Ce mici și neinsemnati îmi par acum! Și ce maiestuoși și ce frumoși îmi păruseră în urmă cu jumătate de secol în filmele cu Winnetou și Old Shatterhand. Trebuie să ajung cândva și în Croația să văd îndeaproape munții. De ce îmi revin mereu în minte amintirile acestea din copilărie ? Poate că acum la 60 de ani sunt încă un copil. Oare este posibil ca atunci când înaintezi în vîrstă să dai în mintea copiilor ? Da, este posibil. Am visat să merg pe mari și abia acum m-am pornit.
Am trecut de Coasta Dalmației, acum suntem deasupra Marii Adriatice. Vreau să îi arăt soției cum se vede marea de la 8000 de metri înălțime. Dar Gela dormea. Ea suportă foarte bine călătoriile lungi. Are nervi de oțel. Doarme în autocar când merge în Germania la fiica noastră. Doarme în tren când am fost la Viena, doarme imediat când ne culcăm seară în pat. O invidiez că doarme acum. Mă uit peste scaune și văd că aproape toți ceilalți pasageri din avion moțăiesc. Zgomotul monoton, uniform al aeronavei aproape i-a adormit.Eu aș vrea să dorm, dar nu pot. Sunt conducătorul acestei expediții familiale și grijile nu mă lasă. Mă simt responsabil pentru toate acțiunile care se vor derula în următoarele 12 zile. Trebuie să am grijă de soție, trebuie să am grijă de mine, trebuie să am grijă să nu rătăcesc vreun bagaj. Este o treaba simplă? Nu este simplă de loc. Sper să mă descurc. Dacă nu mă descurc de dată această îmi voi pierde stima de sine. Și pierderea stimei de sine îmi poate afecta viitorul. Știam că gândurile negative au o putere foarte mare, mai ales când sunt îndreptate către propria persoană…
Adevărul este că în anumite situații nu știu cu claritate ce îmi doresc să fac, ce simt în momentele de cumpănă și ce gândesc de fiecare dată. Dacă aș scrie poate m-aș edifica cu privire la dorințele mele lumești, poate voi conștientiza situația mea actuală și poate voi depăși mai bine emoțiile care mă încearcă în fiecare zi. Voi scrie un jurnal despre această călătorie, despre întîmplările pe care le voi trăi, despre viață mea următoare. Se spune că o călătorie te îmbogățește cu informații și amintiri. Dacă această idee este adevărată înseamna că voi fi bogat peste 10 zile. Voi avea atunci în mintea și inima mea un tezaur imens de informații, amintiri și sentimente…
Nu mai pot să mai filozofez, fiindcă prin geamul hubloului am văzut o limba de pămînt care se apropie. Și o mare în zare. Este Marea Tireniană, nu Adriatică. Ajunsesem pe coasta de vest a Italiei. Căpitanul ne-a spus să ne punem centurile de siguranță. Am trezit-o pe Gela. S-a frecat la ochi, și-a pus centura și m-a apucat de mână. Are întotdeauna emoții la aterizare. Dar aterizarea pe Fiumicino a fost perfectă. Și toți cei 200 de pasageri au aplaudat cu însuflețire.
Din aeroport am luat un autobuz până la Gara Stazioni Roma Termini. 5 euro de persoană. Să fie primit! De acolo am luat un tren până la Civitavecchia cu 8 euro de persoană. Să fie primit, de asemenea! Am mers vreo ora și ceva pe malul marii și am văzut Ladispoli și Santa Marinella. Frumoase locuri, frumoase plaje. Cel puțin așa se vede din tren!
Ajungem la Civitavecchia, coborâm și am hotărît să mergem pe jos până la hotelul la care aveam rezervare. Am tras valizele acelea după mine vreo 10 minute și am înjurat mereu în gând. Norocul a fost că trotuarul fusese proaspăt asfaltat. Croazieră această începea cu sacrificii. Dar ce contează niște mici sacrificii, mâine ne vom îmbarca?
La hotel o surpriză plăcută. Un tânăr de vreo 25 de ani ne-a întâmpinat zâmbind. Ne-a spus într-o română perfectă:
„ Bine ați venit doamna Goldiș! Bine ați venit domnule Goldiș. Vă așteptam!”
„ Sunteți român ?”a întreabat Gela.
„Da, de vreo 2 ani am cetățenie română. Mă cheamă Volodea, dar eu sunt moldovean din Soroca, dacă știți unde e aia…”
„Știu, am zis eu repede, bunica mea s-a născut în Cuhureștii de Sus. O chema Zinaida Sereda, Dumnezeu să o ierte!”
„Aha, poate suntem rude, spune Volodea.Uite, vă voi face o reducere de 20 de euro pentru doamna Sereda. Eu am avut ceva neamuri în Cuhurești…”
Ne-am cazat mulțumitor, o camera micuța cu 85 de euro, preț redus datorită bunicii mele, dar foarte bună pentru o noapte. In minte aveam un singur gând: ”mâine este ziua îmbarcării, mâine este ziua în care vom începe aventura vieții noastre, mâine vom începe cel mai frumos vis al copilăriei mele…Am dormit amândoi neîntorși.
Primul pașaport l-am obținut la vârsta de 38 de ani. Ce mândru am fost atunci! Mă consideram egalul cetățenilor europeni francezi, germani, englezi. Mândria mi-a trecut însă repede când am constatat că nu pot călători cu acel pașaport decât în Yugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Turcia. Pentru țările din Occident îmi trebuiau vize…Și nu aveam rude sau prieteni apropiați care să îmi trimită „invitații” din țările lor. Europa se temea de un exod migrator al oamenilor din est către vest și cele mai importante țări și-au închis porțile… profilactic, de frică unor complicații ulterioare.
Încet, încet lucrurile s-au rezolvat. S-au semnat contracte bilaterale, s-au anulat diverse restricții de călătorie și începând din 2007, cetățenii români puteau să circule nestingheriți. Nu mai existau opreliști imense, nu se mai puteau pune bariere de netrecut, tratamentul profilactic reușise…
Ultimele dorințe ale unui văduv tânar 